Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Două debuturi

        de Gabriela Gheorghişor

Dosarul protocronismului românesc

Cultura română sub comunism, fără să fie un „deşert“ (ipoteza radical nihilistă a lui Ioan Petru Culianu), a fost, cu siguranţă, un „peisaj bizar“ (ca să folosim sintagma inspirată prin care Eugen Negrici definea literatura perioadei). Şi aceasta, pentru că în condiţii de dictatur㠄nimic nu are o explicaţie naturală“, iar ideile aparent inocente (chiar dacă neviabile sau aberante) pot lua amploarea unor fenomene monstruoase, cu evidente implicaţii politice. Aşa s-a întâmplat cu teoria protocronismului, de pildă, lansată de Edgar Papu, care se înscria într-o tendinţă idealistă compensatorie mai veche, specifică, de altfel, culturilor tinere sau ex-centrice (acelaşi Eugen Negrici, în recentul volum Iluziile literaturii române, sublinia că Edgar Papu „nu a făcut decât să confere un soi de penibilă coerenţ㓠unor „vechi şi stabile credinţe“: „confuzia, obsesiile şi tentaţia idealizării prezente în demersurile multor istorici literari români“), teorie care a devenit stindardul politicii culturale ceauşiste în anii ’70-’80.

Alexandra Tomiţă se încumetă să scrie prima monografie dedicată protocronismului românesc, intitulată O istorie „glorioasă“. Dosarul protocronismului românesc (Editura Cartea Românească, Colecţia „Critică & Istorie literară“, Bucureşti, 2007), pentru care a primit Premiul pentru Debut al U.S.R.. Autoarea, licenţiată în Studii Europene şi Psihologie (plus un masterat în Studii Europene Comparate) abordează fenomenul din perspectiva istoriei ideilor şi are ca puncte de plecare cartea Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu de Katherine Verdery şi lucrările lui Lucian Boia despre mitologia comunismului. Mizele volumului vor fi astfel „furnizarea de informaţii factuale şi descifrarea încărcăturii mitologice comuniste din retorica protocronistă“. Protocronismul este văzut, dintru început, ca un avatar al naţional-comunismului ceauşist, Alexandra Tomiţă precizând că deşi „preocupările autohtoniste din România nu au început o dată cu era Ceauşescu“, contribuţiile lui Edgar Papu (care a oferit şi „certificatul“ de înregistrare al conceptului prin articolul din 1974, în Secolul 20, „Protocronism românesc“), la fel ca „protocroniile“ româneşti, semnalate şi de alţii, înaintea acestuia, în literatură sau ştiinţă, „ar fi trecut probabil neobservate în lipsa fermentului politic ce a stimulat apariţia şi dezvoltarea indigenismului“. Preluând o idee a istoricului Lucian Boia, în primul capitol, cercetătoarea consideră şi analizează protocronismul drept o încercare de „terapie prin mit“, cu Puterea politică în ipostaza de „psihoterapeut“, iar populaţia în aceea de „pacient“: „protocronismul românesc poate fi privit ca un efort al naţional-comunismului de a valorifica maximal o constelaţie (cluster) de mituri de producţie proprie, pentru a compensa ieftin şi eficient lipsurile devenite endemice şi criza societală“. Capitolele următoare ale volumului prezintă cariera spectaculoasă a conceptului de protocronism, principalii săi susţinători şi revistele fanion, caracteristicile neaoşismului „matur“, în fază doctrinară, microteoriile care completează sau nuanţeaz㠄noua metodă critică“, preistoria ideii de protocronism, colecţia propriu-zisă de „protocronii“ (inclusiv din domeniul ştiinţific), „războiul“ dintre indigenişti şi antiprotocronişti şi particularităţile lui, mizele combatanţilor şi ecourile postdecembriste sau prelungirile protocronismului după 1989.

Se remarcă faptul că spre deosebire de alţi comentatori din sfera istoriei literare, Alexandra Tomiţă se arată prea puţin dispusă să-l inocenteze pe Edgar Papu ori să accentueze circumstanţele atenuante ale implicării sale în „mişcarea“ protocronistă: „Prin formaţia de erudit şi prestigiul său cultural – pe care rar le-au contestat chiar şi opozanţii cei mai fervenţi ai indigenismului –, Papu a girat cu bună ştiinţă naşterea protocronismului ca armă ideologică a comunismului naţionalist“ (subl. n.). Lipsa de prejudecăţi şi obiectivitatea caracterizează acest studiu exhaustiv despre un fenomen originat într-o „idee falsă care, aruncată pe un sol politic prielnic, a încolţit rapid şi s-a dezvoltat haotic“. Chiar dacă autoarea exagerează concluzionând c㠄ciulinii şi mărăcinii săi au sugrumat calea regală a culturii române“, cert este că protocronismul a deturnat multe energii intelectuale, stârnind în epocă o dispută aparent culturală, dar cu un substrat de natură politică. În loc să rămână în planul teoriei literare, conceptul a slujit strategia de legitimare a regimului dictatorial, a hrănit kitsch-ul cultural al perioadei, cultul personalităţii la cuplul Ceauşescu şi a fost utilizat de majoritatea adepţilor săi ca un instrument de a accede la beneficii şi privilegii.

Alexandra Tomiţă se raportează critic la multe dintre opiniile Katherinei Verdery, dar nu manifestă aceeaşi prudenţă în cazul tuturor surselor bibliografice (vezi, de pildă, Alexandra Laignel-Lavastine; întâlnim chiar şi trimiteri la Wikipedia). O istorie „glorioasă“. Dosarul protocronismului românesc rămâne însă o lucrare de referinţă, susţinută de o documentaţie bogată, de un stil adecvat, limpede şi sobru şi, nu în ultimul rând, de buna-credinţă a autoarei.

O „odisee“ feminină

Romanul Fotograme de Tatiana Dragomir (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007), recompensat cu Premiul pentru Debut al U.S.R., prezintă o „odisee“ feminină, lipsită şi de întâmplări extraordinare, şi de grandoare. „Rătăcirile“ departe de casă, aduse la lumină prin intermediul rememorărilor, acoperă un interval de douăzeci de ani, îns㠄acţiunea“ propriu-zisă se desfăşoară într-o singură zi, ca în Ulisele lui James Joyce. Lentoarea naraţiunii, ca efect al insistenţei pe detalii, fie ele cât de insignifiante, aseamănă cartea Tatianei Dragomir şi cu Dimineaţă pierdută a Gabrielei Adameşteanu (comparaţie pe care o face şi Irina Petraş, pe coperta a IV-a). Înregistrarea amănuntelor, a elementelor aparent anodine, creează aici o puternică impresie de viaţă, prozatoarea exhibându-şi nu numai iscusinţa narativă, ci şi calităţile perceptive şi voluptatea disocierii.

Fotograme investighează astfel, dintr-o perspectivă micro-realistă, existenţa derizorie şi dramele mărunte ale unor personaje pe cât de banale sau ordinare, pe atât de interesante, aflate – omenesc, prea omenesc – în căutarea fericirii. Însă căile de a ajunge la ea se dovedesc întortocheate, de unde şi mersul pe dibuite, micile naufragii ori plutirea neputincioasă pe valurile vieţii. Cum vocile cu cea mai mare pondere în roman sunt feminine (alături de aceea a naratorului obiectiv, înrudită prin stropii de ironie şi de cinism, dar şi de lirism difuz, cu timbrul „eroinelor“), acesta s-ar fi putut subintitula Femei. Prima dintre ele, protagonista Magda Dudaş, pasionată de „fotografiatul virtual“, este o feminitate egoistă, capricioasă şi histrionică, revenită, în final, la matca părintească, după experimentarea răzvrătirii, a independenţei şi a eşecului. Originară din Tăşnad, Magda plecase să facă liceul la Cluj, la aflarea veştii că va avea o soră. Ruptura de familie se adânceşte o dată cu „adopţia“ sa de către directoarea Doina Gogan, care se va ocupa să o educe şi îi va lăsa şi casa. După ce o părăseşte Pavel, bărbatul „furat“ lui Piri (prietena din copilărie), Magda îşi „debarc㓠plodul la părinţi, încercând să-şi găsească un făgaş mai bun. Dar şansele se deconspiră brusc drept simple iluzii (ca funcţionară într-un obscur institut de cercetare o paşte disponibilizarea ori concedierea, iar Tom, iubitul cu zece ani mai tânăr decât ea, are alte priorităţi: o călătorie programată în Anglia).

Pe lângă Magda, „piesa“ de rezistenţă, în galeria de femei din Fotograme îşi fac loc Vali, sora cea mică (îndrăgostită de Lucian şi preocupată să scape de sub supravegherea Magdei), devotata şi bârfitoarea Piri, înţeleapta Milica (mama fetelor), impresionabila şi curajoasa Doina, depresiva şi teatrala Despina, Buni (a lui Piri), Mam (doamna doctor Dorca, mama Despinei), placida Dora (iubita pitorescului artist Sabin), Leontina (sora lui Traian, cumnata Despinei), Ally Bud (actriţă pe Brodwey alias Alina Boboc, cunoştinţă din copilărie), surorile Bentu (colege de şcoală), Cecilia, nevasta lui Silviu (unchiul lui Tom), cerşetoarea Varvara. Nu toate aceste personaje feminine sunt la fel de individualizate, însă fiecare aduce un plus de culoare, îmbogăţind tabloul viu şi forfotitor al umanităţii din roman. Prin plăcerea înscenării şi prin harul povestirii (cu înclinaţie spre mistificare sau invenţie), Magda se aseamănă cu Doina (amândouă improvizaseră un joc, un „teatru de umbre“) şi mai ales cu Despina, mama lui Tom, scenaristă, regizor şi actriţă a unei drame neobişnuite: sacrificarea labelor picioarelor, după naşterea celui de-al doilea fiu, Emil. Această raportare problematică la maternitate, deşi cu efecte mai puţin grave, o caracterizează şi pe Magda. Din ghearele plictisului existenţial, „eroina“ se salvează fie vizitând piaţa de vechituri (episodul este memorabil), fie derulând colecţia de poze din memorie: „De pretutindeni vin de-a valma radiografii transparente, clişee ratate, dagherotipuri, instantanee color, colaje, laolaltă cu alte imagini, sleite, asemeni pozelor făcute după clişee jegoase şi pătate, vechi de un secol, în care abia se mai disting câteva siluete cu membre scheletice, chipuri negricioase şi ochi de tuberculoşi, ori portrete retuşate până la grotesc, în care nu se mai pot recunoaşte trăsăturile familiare. Pe unii îi ştie după nume, alţii încă nu au identitate, nu i-a văzut niciodată. Personaje aşteptând ca întâmplările să se întoarcă din ţara întâmplărilor, stăpânite de un fel de fatalism, sperând într-un viitor dubios, un fel de norişor trandafiriu care să le vindece de frustrări“.

Ultima frază din reflecţia Magdei este şi o subtilă observaţie metatextuală, deoarece ea schiţează indirect profilul psihologic al personajelor din Fotograme. De altfel, jocurile mentale ale protagonistei (v. capitolul Reconstituirea) revelează chiar mecanismul gândirii producătoare şi modul de construcţie a romanului: memoria vizuală sau imaginaţia plastică stimulează apetitul povestirii şi susţine edificiul narativ. Tatiana Dragomir excelează în materie de descrieri, prin înregistrarea minuţioasă a celor mai infime detalii şi prin surprinderea cu acuitate a unor nuanţe infinitezimale. În plus, unele comparaţii plasticizante, prin care abstractul se „concretizează“, dovedesc faptul că prozatoarea are nu doar o ascuţită capacitate disociativă, ci şi o uimitoare imaginaţie asociativă. De pildă, în viziunea Magdei, Vali este o „vitrină sărăcăcioas㓠căreia ea, un „vitrinier autist“, „se tot chinuie să-i dea puţină strălucire“: „Mai vine la sfârşit de săptămână, mai scutură de praf cârpa aia uitată în vitrină, acoperind nişte cutii stupide, o şi spală din când în când, o dată la un an sau doi o vopseşte din nou cu galus, ca să învioreze culoarea aceea oricum destul de prăfuită în sine, schimbă a mia oară locul cutiilor goale de carton, de mărimi şi forme felurite – în unele au fost cândva bomboane de ciocolată, în altele pantofi sau pălării, sau cine mai ştie ce. Le clădeşte din nou, şi peste ele aşterne aceeaşi bucată de cârpă, veche de când lumea; presară deasupra ei frunze uscate, paie şi castane dulci, cu gubele încă pe ele, sau globuri de Crăciun pisate şi fire de vată, care se lipesc de materialul scămoşat. Deasupra ei expune apoi mărfuri din alea rămase în magazie, nevândute de pe vremea lui Pazvante Chioru, nişte pocitanii şi ele;
le-ntinde pe fire transparente de nailon, le contorsioneaz㓠(atracţia Magdei, inclusiv la nivel de imaginar, pentru decorul artificial, pentru obiectele vechi şi nefolositoare, aminteşte de naratorul cu acelaşi tip de fascinaţie din Întâmplări în irealitatea imediată).

Debutul editorial remarcabil al Tatianei Dragomir certifică o vocaţie şi demonstrează, o dată în plus, că se pot scrie romane de mare forţă artistică plecând de la explorarea minimalistă a existenţei. Sub multiplele falduri ale derizoriului din Fotograme se ascunde însă o problematică pe cât de simplă, pe atât de importantă: aspiraţia profund umană a acostării pe ţărmul fericirii, care, de fapt, indiferent unde ar fi localizat, înseamnă regăsirea unui „acasă“.

© 2007 Revista Ramuri