Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Estetica imposturii

        de Mihai Ghiţă

John Wilson: Cum facem?/
How to With John Wilson
(2020)

• Regie: John Wilson;

• Gen: docuserie, comedie;

• Durată: 1 sezon;

• Distribuit pe HBO GO

Nathan For You (2013-2017)

• Regie: Nathan Fielder, Michael Koman;

• Gen: docuserie, reality-tv, comedie;

• Durata: 4 sezoane;

• Distribuit pe Comedy Central

 

 

Colonia internetului te învaţă despre absolut orice. Numărul fractalic de tutoriale de pe Youtube te învaţă până şi ce ştii deja (cum să prăjeşti pâine) sau te învaţă ceva complet inutil, cum ar fi să desenezi o pisică în Paint – „eu nu ştiu să desenez”, afirmă doamna profesoară de la bun început. Acumulările democratice ale Youtube-ului ne spun că oricine poate fi profesor, că fiecare contribuie cu ce ştie, că orice poate fi transformat într-o lecţie şi că nu trebuie să te fereşti să predai un subiect doar din firava impresie că nu-l stăpâneşti. Un fel de şcoală online pentru autodidacţi, într-un format exploatat până la saturaţie şi, astfel, până la reacţiile parodice ale unor indivizi precum John Wilson, un documentarist care vorbeşte despre disfuncţiile sociale recurente în rândul newyorkezilor ca pretext didactic de dezvoltare personală.

Primele lui scurt-metraje postate în online acum câţiva ani, în care John ne arată cum să trăim cu regrete sau cum să rămânem celibatari, l-au adus în atenţia lui Nathan Fielder, creatorul şi protagonistul unei emisiuni parodice tip reality tv, Nathan For You, în care acesta interpretează un prezentator la fel de incomod ca John, deghizat într-un consultant de afaceri care ajută mici întreprinzători să îşi atragă clientela prin tot soiul de idei absurde şi entropice.

Nathan l-a propus pe John HBO-ului, deşi era sceptic faţă de imaginile pe care acesta i le arăta: o pungă cu pâine înnodată de bara de la metrou, o pâine aruncată pe trotuar, felii de pâine pe nişte ţevi, un copăcel din cartier împodobit cu nişte covrigi ş.a.m.d. Până şi un comediant ca Nathan Fielder, antrenat în estetica absurdului, poate avea dubii faţă de vandabilitatea unei asemenea struţocămile, mai degrabă întâlnite pe Instagram decât la televizor, oricât de necostisitoare ar fi.

În interviuri, John vorbeşte despre formarea lui ca voyeur profesionist, evocând perioada în care a lucrat pentru un detectiv particular, când trebuia să parcurgă ore întregi de potenţial material incriminator, fiind atras de farmecul observaţional urban şi de potenţialul său comic. Imaginile pe care Nathan le văzuse erau neînsoţite de vocea nesigură a lui John care, vorbind despre el la persoana a II-a, metaforizează aglomerările de oameni, moravuri şi gunoi şi le transformă în soluţii pentru anxietăţile lui şi ale newyorkezilor pe care îi filmează sau, dacă sunt mai vocali, cărora le întinde un microfon vintage cu fir, să le capteze oful şi teoriile.

John devine un magnet pentru cei nevorbiţi şi imprevizibili, precum un spectator de la un meci de wrestling, pe care atunci când John îl întreabă cu ce se ocupă află că vânează pedofili pe internet, dându-se drept adolescent. Apoi, John întâlneşte un activist anti-circumcizie care, după ce îl invită la el acasă, se dezbracă şi îi face fără jenă o demonstraţie a invenţiei lui în acţiune, un aparat care ar trebui să îţi crească la loc prepuţul. Într-un episod despre delicateţea de a împărţi corect nota de plată la restaurant, John remarcă pe stradă un magazin dedicat arbitrilor, pretext să observe procedura acestor cetăţeni care, prin fişa lor de post, ar trebui, chipurile, să emane corectitudine. În magazin, John stă de vorbă cu un arbitru şi află că se ţine o masă festivă organizată de asociaţia arbitrilor newyorkezi, nişte inşi zgomotoşi şi nemulţumiţi care înghesuie mâncarea de la bufet la pachet ca să compenseze pentru neglijenţa sindicală şi pentru plăţile lor întârziate, iar apoi acuză un presupus blat legat de câştigătorul tombolei, un arbitru şi-aşa bogat, pe care îl huiduie că se întoarce acasă cu un televizor imens şi ei nu. Atunci când cauţi expresia problemelor tale şi la alţii şi afli că ale lor sunt, de fapt, mai grave, te lupţi cu dificultatea unei concluzii eliberatoare. Însă în ciuda personajului său timid şi anxios, John e, altfel, un ins prietenos şi reuşeşte să nu îi judece pe cei pe care îi filmează, profitând şi de relaţia prietenoasă a newyorkezului cu aparatul de filmat.

Faptul că John pare să se afle mereu în locul potrivit, la momentul potrivit şi pare să surprindă mereu lucruri ieşite din comun (precum nişte paramedici care scapă targa cu bolnavul şi apoi o ridică nonşalant) ne invită să chestionăm autenticitatea acestei realităţi şi să-l bănuim pe John de mizanscenă. Doar că producţia acestui docu-jurnal e mult mai simplă: New York-ul e atât de plin de mici întâmplări insolite şi contradictorii încât nu e nevoie decât de un curios ca John, o cameră de filmat, un microfon şi o dubă a HBO-ului pe urmele lui ca, atunci când se desparte de cei intervievaţi, echipa să coboare din dubă, să îi abordeze şi să le împartă acorduri de filmare.

În Nathan for You, incertitudinea faţă de autenticitatea întâmplărilor e în ton cu artificialitatea reality tv-ului şi, pe alocuri, serialul poate trece drept un fals-documentar. Deşi patronii pe care Nathan îi ajută sunt autentici, abordaţi sub pretextul unei emisiuni de business, fără să li se spună despre componenta parodică pentru ca ei să rămână în rol şi să acţioneze credibil, noi putem crede că ei sunt nişte actori, ca efect al situaţiilor mereu liminale ontologic din emisiune. Într-un episod, spre exemplu, patroana unui bar îşi pierduse o mare parte din clientelă din cauza legii anti-fumat, însă Nathan găseşte o portiţă în lege: fumatul e permis numai într-un spaţiu ce găzduieşte un spectacol în care actorii sunt nevoiţi să fumeze. Aşa că Nathan îi propune patroanei să deghizeze barul într-un teatru, iar aceasta acceptă, aţâţată de promisiunea de a-şi recăpăta clientela de odinioară. La intrarea în bar, o hârtie îi atenţionează pe clienţi că dacă trec pragul îşi dau acordul să apară într-un spectacol de teatru real, iar ei acceptă, devreme ce titlul „fumatul permis” apare scris mare pe o plăcuţă la intrare. Ca să aibă şi un public minim, Nathan aşază două scaune şi îi invită pe spectatori să urmărească o seară obişnuită într-un bar, iar ei urmăresc cu interes ce se întâmplă, bănuind vreun construct minuţios în spatele acestui colţ de adevăr.

După aşa-zisul spectacol, reacţiile celor (doar) doi spectatori îl conving pe Nathan să bănuiască şi un potenţial artistic şi îi propune proprietarei barului să câştige bani nu numai din consumaţia clienţilor-actori-fumători, ci şi din vânzarea biletelor. Dar fiindcă spectacolul va trebui să se joace zilnic şi fiindcă interacţiunea fumătorilor din prima seară se presupune că a fost punctul forte, Nathan pretinde că se agaţă de bănuiala acestei reţete a succesului, aşa că angajează o echipă care să transcrie toate discuţiile înregistrate în seara premierei, le compilează într-o piesă de teatru şi organizează un casting ca să găsească dublurile potrivite ale fumătorilor din acea seară, înlocuind-o şi pe proprietara barului cu o actriţă care e mai convingătoare decât ea. Adevăratei proprietare îi rezervă un loc şi o pune să privească din exterior spectacolul reconstituit, însă ea îl găseşte plictisitor şi decide să renunţe la serviciile lui Nathan. Dezamăgit de reacţia ei, Nathan îi cere apoi părerea actriţei care o înlocuise pe proprietară şi obţine, în sfârşit, lauda consolantă. Aşa cum Orson Welles argumenta în F for Fake (1973) despre paradoxul lui Elmyr de Hory, un falsificator de artă ale cărui copii după tablouri celebre au fost certificate de către experţi drept autentice, şi Nathan creează situaţii la graniţa aceluiaşi simulacru.

Ambele docu-serii propun pe TV un umor invers proporţional cu aşteptările publicului, fie că e vorba de o gimnastică absurd-capitalistă (Nathan for You) sau de metaforizarea scurt-circuitelor metropolitane (How to With John Wilson) şi de ambii prezentatori, fie că se poziţionează în spatele camerei (John Wilson) sau în faţa ei (Nathan Fielder), se dau drept profesori şi, în acelaşi timp, îşi autodenunţă defectele, fricile şi impostura în faţa unei lumi hiperreale, pe care nu o mai credem. Iar dacă la apariţia cinemaului puteam crede că iese trenul din ecran şi ne calcă, simţurile de azi, care ne tot trădează, duc la o elementară lipsă de încredere în statutul ontologic al lumii înconjurătoare şi, implicit, la o formă repolarizată a inocenţei de odinioară.

Nr. 05 / 2021
Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 30 martie 2021

In memoriam George Sorescu

In memoriam Emilian Mirea

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Intelectualitate, dar şi „Şlefuire”
de Gabriel Coşoveanu

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 30 martie 2021

Îţi dai seama pe jumătate amuzat (3)
de Gheorghe Grigurcu

Aritmetica poetică a cifrei 3
de Gela Enea

Dante şi Francisc de Assisi
de Adrian Popescu

Votul şi fericirea poporului
de Nicolae Prelipceanu

Securitatea – individual compus
de Mihai Ghiţulescu

Abecedar: Cernobîl
de Cristian Pătrăşconiu

Patimile după Rory
de Dumitru Ungureanu

Romanul antropologic – între călătorie şi identitate
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Cercul Literar de la Sibiu
de Gheorghe Glodeanu

Eseu despre incertitudine
de Gabriel Nedelea

Poezie blues
de Gabriela Gheorghişor

Moţiune Pentru Uniunea Scriitorilor din România

Progresiştii de astăzi sunt, în cele din urmă, urmaşii marxist-leniniştilor de ieri
de Ioan Stanomir

Etică şi spiritualitate
de Iulian Boldea

Autoconfirmarea unei opere de viaţă
de Ştefan Vlăduţescu

Mărturisiri fabuloase
de Aura Dogaru

Poezie
de Ioan Vintilă Fintiş

Poezie
de Cristian Liviu Burada

De vorbă cu Ion Barbu
de Toma Grigorie

Estetica imposturii
de Mihai Ghiţă

Aventuri la malul mării: teatru, violenţă şi indiferenţă
de Daniela Firescu

Melancolie, iubire şi damnare
de Viorica Gligor

Pulsiunea comunicativ㠖 exerciţii de însingurare
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Ascensiunea
de Nikos Kazantzakis

Adrian Murgulescu, de reţinut!
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri