Vedem, tot mai apăsat mediatic, un asalt împotriva intelectualului, în varianta lui de profesor, mai ales, pentru că el are spirit critic (bine, când are!) şi mânuieşte termeni periculoşi pentru un regim politic, nu importă care ar fi acesta, precum adevăr, cultură, idei, conştiină, demnitate. Este ca şi cum pedagogul, acela neafiliat politic, ar fi exilat din ecuaţia socială.

Este destul de clar, pare-mi-se: se simte exilat perfecţionistul, acela dotat cu o „conştiinţă nefericită”, cum ar spune Benjamin Fondane. Nici măcar nu e în discuţie actul (fuga peste graniţă, solicitarea de azil, sau plecarea calmă, moromeţiană – de ce să fugi, frăţioare, când poţi să mergi încet – dar definitivă, dintr-o realitate opresivă şi săracă în oferte), ci acea stare specifică, rezultantă a tuturor vectorilor vitali, stare căreia etologii îi zic Stimmung (dispoziţie). Când Konrad Lorenz, fondatorul ştiinţei comportamentului, se referă la Stimmung, el valorizează circuitele de reglare (sau homeostazele) din natură, responsabile de locul distinct ocupat de fiecare animal, de la protozoare până la homo sapiens. Problema apare odată cu insatisfacţia umană faţă de dispoziţiile reglante (dispoziţie de împerechere, de odihnă, de agresivitate etc.). Aici, discuţiile, evident de natură metafizică, sunt străbătute de curenţii puternici ai proiecţiilor utopice. De la utopia inoculată lumpenilor (a-i uzurpa, violent, pe „exploatatori”), trecând prin consumarea, pseudofilosofică, a drogului furnizat de sofişti („Omul e măsura tuturor lucrurilor”), până la utopia terminologică (aparţinând speţei formelor fără fond) din câteva ţări ex-comuniste, principiul agregării faptelor umane a rămas dispoziţia melioristă. Aceasta se poate dovedi traumatizantă, câtă vreme omul, dorind să-şi adjudece un rol sporit în lanţul interactiv numit, îndeobşte, viaţă, a produs deviza perfid-anarhistă a comunismului: important nu e să gândeşti lumea, ci să o transformi. Vitalitatea, chiar virilitatea (aparente însă) mitului revoluţionar al transformării lumii, al acţiunii vizibile, cu rezultat palpabil, utilitarist, generează sentimentul de exil, care este, primordial şi fundamental, unul interior.

Să ne înţelegem: vorbim despre o conştiinţă tehnocratică triumfalistă, cu rădăcini identificate de Raymond Aron în ambiţia prometeică a producţiei infinite şi în idealul egalitar ca normă supremă şi obiectiv al convieţuirii politice şi sociale. Pozitivismul galic, exacerbat de marxism şi nuanţat de structuralism (Foucault cerea, în Les mots et les choses, eliberarea omului de el însuşi şi asumarea statutului ontologic de fiinţă înstrăinată, chiar moartă din perspectiva umanismului) a dus la despotismul luminat al Tehnicii. Umilit, Logos-ul creator respiră cu greu, sufocat de dispoziţia maşinismului, iar utopia lui, una de tip armonizant, lucid, ca în Agartha descrisă de Guénon sau Ossendowski, e considerată drept un bun frivol, un epifenomen, ori, mai dispreţuitor, o plictisitoare şi inoportună pedagogie propusă – ce odios! – adulţilor.

Aşadar, exilaţii se recrutează din a doua categorie de utopizanţi – cei didactici, dacă pot să mă exprim astfel – care, notând absenţa interiorizării cuceririlor ştiinţei, nu văd decât efectele nefaste ale civilizaţiei Coca-Cola. Primei categorii, suprapuse principalului comunităţii (cu termenii lui Virgil Nemoianu), îi ajunge progresul acumulării materiale, confortul coroborat cu retorica deşănţată (ba chiar greţoasă de-a dreptul prin narcisismul lipsit de vreun salvator strat estetic) a comparaţiei dintre ce a fost omul (mizerul, jalnicul sperios de trăznet, trăitor în peşteri) şi ce este azi (cosmonaut, cibernetician, genetician sau, în tot cazul, ceva care se joacă de-a Dumnezeu). Reprezentanţii secundarului rămân intelectualii, artişti ori nu, şi cu deosebire locuitorii provinciei pedagogice, care nu privesc nici înainte, obsedaţi ca marxiştii, nici înapoi, precum năiştii şi naţionaliştii noştri, ci lateral, cu un entuziasm căruia i-aş conferi titlul nobil de pasiune a ideilor.

Marginalizat prin buget şi poziţia deţinută – invariabil, ultima – în enumerarea priorităţilor Cetăţii, umanistul de catedră e înclinat spre dispoziţia de exil, dispoziţie egală în forţă cu celelalte manifestări umane esenţiale analizate de Lorenz. Îndrăznesc să afirm că, în lumina adagiului noicist după care filosofii explică oamenilor de ştiinţă ce fac ei cu adevărat, profesorul, instanţă autorizantă, e situat mai aproape de pasiunea ideilor decât simplul cercetător. Şi nu e vorba doar de euristica pretinsă în domeniul didactic, ci de gradul de responsabilitate. La rigoare (nu e nevoie de lentile speciale pentru a observa fenomenul), pedagogului, largo sensu, îi este imputată orice disfuncţie din societate. Ţintind la educabilizarea generală – o utopie! –, profesorul cade, automat, sub incidenţa spuselor lui Aristotel: „Omul nu aspiră la imposibil. Şi dacă totuşi o face, toată lumea îl va socoti slab de minte” (Etica nicomahică).

Din cauza colecţiei sale austere de principii ce exclud relativismul vesel, umanistul de la catedră apare drept neacomodabil, eventual inadaptat, şi sigur stânjenitor pentru cutare grup care îşi simte ameninţată conversaţia lui mulţumită de sine şi agramată. Îmi vine în minte o remarcă a lui Marin Sorescu (în Trei dinţi din faţă, parcă), ce m-a urmărit, stăruitor, mai mulţi ani în carieră: nu există comunitate mai tristă şi atmosferă mai deznădăjduită decât aceea dintr-o cancelarie. Confruntat cu boicotul consumiştilor ce vor, mai întâi, să fie lăsaţi în pace (în pacea serafică a telenovelelor şi emisiunilor lacrimogene, adevărate atacuri ad hominem, tip Surprize, surprize), dascălii formează o categorie compactă de exilaţi. Ce este paradoxal în situaţia expusă ţine de adevărul că nimeni nu e profet în ţara lui. Pentru a-şi ilustra menirea – în ipoteza că o are, fireşte –, pedagogul trebuie să rămână în exil, în reacţionarismul secundarului, de unde revine să tulbure viteza şi linearitatea progresului dispreţuitor de complexitate.

Rezistent la înseriere, luptând cu spectrul eşecului, al ratării ca om, căruia i se cere, teoretic, maximum de efort, pentru ca „randamentul” să fie minim (puţine „produse” ale şcolii îşi mai stimează mentorii), dascălul se mulţumeşte cu setul de acţiuni specifice exilatului: să cârtească, să obiecteze, să aducă nuanţe, să păstreze porţile deschise, să imagineze posibilităţi, să nutrească vise. Şi, bineînţeles, să lupte cu năprasnicul resentiment ce tinde să-l copleşească, chiar dacă deviza sa este comprehensivă şi spiritualistă, de exemplu de natura convingerii lui Paul Claudel că planul şi porunca lui Dumnezeu pentru omul pe care l-a creat sunt nu de a ieşi învingător, ci numai de a evita înfrângerea.

Simplific: exilatul, necesarmente umilit, dar nu obligatoriu însingurat şi dezrădăcinat, constituie, atunci când revine, cu un plus de suferinţă, să „predea” celor ce l-au exilat, modelul cel mai pilduitor al acestor vremuri încrâncenate de totalitarisme dacă nu politice – că doar a căzut Cortina de Fier –, atunci economice. Termeni ca bravură ori eroism nu mi se par deloc deplasaţi în context, ca să nu adaug că a da fără să te intereseze reciprocitatea – riscând să pari pur şi simplu stupid –, a da conform unei dispoziţii (Stimmung) permanentizate, intrate în carnea trecătoare, trimite la modul cristic.