Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Viitorul mic şi negru, care bate la uşă

        de Nicolae Prelipceanu

Nu încetăm să ne uimim de violenţa care a cuprins, treptat, mai toate zonele societăţii noastre. Spun noastre, referindu-mă la societatea românească, dar după ce văd la ştiri nici în alte părţi nu e mai bine. Totuşi, să ne limităm la România.

Pentru cei care am trăit şi epoca de aur, uimirea e cu atât mai mare, cu cât atunci părea că nu există atâta violenţă în societate. Spun părea, şi nu greşesc, pentru că e probabil că de-atunci datează ceea ce acum nu face decât să se continue în condiţii, aparent, mai favorabile. Numai că atunci, în vremea socialismului atotbiruitor, nu existau ştiri, altele decât cele despre isprăvile cuplului Ceauşescu şi, în orice caz, nu despre isprăvile lor violente, ci numai despre cele aparent îngereşti. Acum, sau mai precis în primul deceniu de după socialism, s-a mai aflat câte ceva despre acele vremi, dar era vorba de violenţa organelor, nu de aceea a indivizilor, care, desigur, şi ea exista. Că doar n-o să-mi spuneţi mie că atunci nu existau mame care-şi părăseau copiii la maternitate şi dispăreau pentru totdeauna, ba chiar unele care şi-i ucideau în faşă, la propriu. Sau bărbaţi care-şi stâlceau nevestele, concubinele sau propriii copii în bătaie şi atâtea altele, despre care azi auzi la ştiri, atunci abia dacă auzeai, aşa, de la gură la ureche.

Este foarte posibil ca violenţa să fi crescut aşa cum creşte la vietăţile care se înmulţesc exagerat, iar teritoriul lor rămâne acelaşi. În fond, al Doilea Război Mondial nu a izbucnit din nevoia Germaniei de lebensraum (spaţiu vital)? Sigur că lucrurile au mers mult mai departe, dar acesta ar fi fost, după mulţi istorici, primum movens.

Când eram elev, ni s-a vorbit în trecere, nu mai ştiu la ce materie, despre Malthus, cu teoria lui despre creşterea numărului de oameni pe planetă în proporţie geometrică şi a cantităţii de mâncare doar în proporţie aritmetică. În trecere i se dădea un picior şi cu asta discuţia se termina. Era un ticălos capitalist sau burghez, nu mai ştiu cum îl calificau, pe care societatea noastr㠖 perfectă, nu-i aşa? – îl repudia. Dacă mă uit în jur, nici azi n-ar recunoaşte cineva că Malthus, economistul britanic, care mai era şi preot pe deasupra, dublă greşeală, ca să mă exprim ca la baschet, cam avea dreptate.

O imensă ipocrizie domină azi societatea omenească, ipocrizie care se poate observa fără greutate şi la noi, unde, de altfel, problema nu se mai pune, ţara noastră cea frumoasă, dar săracă, fiind în curs de golire, nu de umplere peste poate. Această ipocrizie va duce lumea de râpă, dacă n-o fi şi dus-o deja. Pentru că noi ne mai imaginăm că suntem în aceeaşi lume, bine orânduită, în care visam să intrăm acum patruzeci de ani, în timp ce acel model s-a surpat, rămânând în faza de ideal, adică intangibil.

De fapt, avem şi exemplul Bizanţului – dar cui îi mai pasă de modelele istorice? – care, se spune, cucerit până la porţile capitalei, încă se mai credea Imperiul Roman de Răsărit şi practica aceeaşi viaţă de până atunci, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar se pare că asta e soarta civilizaţiilor, să se creadă atotputernice şi nemuritoare şi să se comporte ca atare, când şi ele sunt muritoare ca tot ce e pe acest Pământ. Că altul n-avem; chiar dacă se duce pe Marte nu ştiu ce miliardar, până la urmă şi ăla se va întoarce aici, la patria-mamă.

Sunt, azi, nenumărate atacuri la civilizaţia noastră europeană, la oamenii albi, ca şi cum culoarea lor ar fi construit civilizaţia, iar nu creierul, care e asemenea în capete de orice culoare, vezi Japonia, dar şi altele. Iar europenii îşi apleacă umili capetele pentru vinile din trecut, ale strămoşilor lor, fără să se întrebe, să-i întrebe pe cei care-i acuză pentru strămoşi: dar ai voştri au fost mai breji? Fiarele sălbatice care transportau în America sclavii africani erau, la urma urmelor, aprovizionate cu oameni de către africanii mai puternici, cocoţaţi mai sus pe scara lor socială. Dar asta nu se mai spune, adică mergem în urmă cât vrem noi, nu până la capătul firului.

După ce s-a abolit sclavia în Europa şi America, vânzătorii de oameni au mai încercat să iasă prin vestul Africii spre cumpărătorii americani ilegali, dar nave britanice îi împiedicau. Atunci s-au reorientat spre Est, şi a mai persistat multe zeci de ani un comerţ înfloritor (!) cu oameni, între coasta de Est a Africii şi Peninsula arabă, care nu se simţea obligată să respecte legile europene. Aşa cum se simt mulţi emigranţi, odată ajunşi în Europa şi nutriţi cu ajutoare grase, liberi de orice constrângere, pentru că aici, în Europa şi în America, s-a inventat noţiunea de drepturi ale omului, fără a i se aplica măcar un mic apendice, care să vorbească şi despre obligaţiile lui. Aşa se naşte violenţa care izbucneşte periodic în cartierele mărginaşe ale unor oraşe franceze sau germane, cu distrugeri, cu incendieri, aşa s-a născut, din furia francezilor get-beget de data aceea, îmbrăcaţi în galben, mişcarea din anii trecuţi, care nu s-a potolit de tot încă.

Violenţa regimului de care noi scăpasem de câteva luni, cea din iunie 1990, n-a fost decât o prelungire pe faţă a violenţei generale generate de regimul anterior, un ecou al lui, care s-a auzit mai tare decât sursa propriu-zisă. Dar ipocrizia a lucrat şi aici; de data asta, cei interesaţi de uitarea grozăviei fiind mulţi ani la putere. Un ecou şi mai îndepărtat a fost violenţa forţelor zise de ordine de la 10 august 2018, de la care în curând vor fi trei ani şi nici un vinovat judecat.

Lumea se supune docil, ca o turmă de oi, violenţelor, violenţei în general, cu slabe şi neputincioase proteste din partea unor indivizi, izolaţi şi fără vreo putere de decizie.

Unde va duce acest comportament, combinat cu ipocrizia, vor vedea cei care vor avea nenorocul să trăiască atunci.

© 2007 Revista Ramuri