— De la ce a pornit acest volum Colecţionarul de vise (Editura Junimea, 2021)? Şi cât a durat să germineze înainte de a fi publicat?

— A pornit de la un tablou. Mi-am închipuit cum ar arăta un tablou văzut din spate. Am avut revelaţia asta la Muzeul Prado, la „secţia” Hyeronimus Bosch, unde, îndreptându-mă spre Tripticul Haywain (pictat în ultimul an de viaţă) – după ce-mi gustasem timp de o oră stupoarea cvasi-apoplectică în faţa Grădinii deliciilor – am observat că dosul jaluzelei din stânga era pictat. Trecând de panoul central, m-am dus la jaluzeaua din dreapta. Şi aceasta era pictată pe dos. Intrigat, m-am întors şi am avut noroc să mă dumiresc numaidecât, căci plasma de deasupra uşii de intrare în marea sală (care studia filmic detalii din tablouri) tocmai înfăţişa dosul tripticului, în care aveam să descopăr o versiune a unei alte lucrări semnate de Bosch, datată dendrocronologic 1516 (chiar anul morţii sale!), Călătorul. M-am aşezat pe canapea şi mi-am închipuit, printr-o reverie învăluitoare, cum ar arăta un muzeu cu toate tablourile întoarse pe dos. Ce poveşti ar spune spatele fiecăruia dintre tablouri şi ce epopee s-ar putea însăila cu dosul tuturor tablourilor! Această povestire, Colecţionarul de vise, ce dă şi titlul volumului, vrea să facă exact asta: să privească un tablou ŕ rebours, strecurat însă printr-o crevasă temporală.

— Vorbim şi despre copertă cu o fotografie impresionantă... Cum aţi ales-o?

— A fost, aşa cum se întâmplă mai totdeauna, un joc al coincidenţelor. Am dat întâmplător peste o fotografie făcută cândva, mai demult, în Muzeul de Artă Comparată de la Sângeorz-Băi, o bijuterie muzeală, imaginată de bunul meu prieten, sculptorul Max Dumitraş; poza reprezenta stilizat, ceva, o lucrare, un şir de frunze mari ale unui copac invizibil. Poate chiar Copacul vieţii! Fiecare frunză avea marcată vizibil reţeaua de nervuri, spre a se apropia cât mai bine de natură. Apoi, a doua fotografie. Ultima oară când am văzut-o pe mama mea, în septembrie 2020, la Spitalul Sf. Anton din Păuleşti, am făcut un film cu ea şi i-am fotografiat palmele. Se agitau frumos, se încrucişau, dansau ca nişte îngeri, pluteau, dirijau parcă o piesă de muzică, ori se lipeau ca într-o rugăciune neştiută... Peste o lună, aveam să i le văd aşezate una peste alta, inert, galbene ca ceara, iar, între degetele lor, o lumânare aprinsă. Şi atunci, am făcut suprapunerea, am luat palmele mamei şi le-am pus pe copertă, peste o frunză. Tocmai fiindcă acest volum – care n-a făcut vâlvă, nu-i bai! – i-a fost dedicat ei. La urma urmei, sunt mulţumit că s-a mulat perfect pe memoria ei scumpă, cu aceeaşi discreţie cu care ea însăşi, Ea, Mama Universală, a trăit.

— În jurul prozei dumneavoastră se vorbeşte foarte mult despre optzecism. Care credeţi că sunt filoanele sau, mai bine spus, care este „formula” pe care o includeţi şi care face ca scrisul pe care ni-l oferiţi să fie legat de acest timp/ curent?

— Optzecismul, o formulă de radical semantic şi lexical confortabil, a însemnat în primul rând o situaţie de „congeneritate” asociativă foarte comodă pentru istoricii literari. Cine a publicat în anii ‘80 e clasificat (şi calificat!) numaidecât drept „optzecist” (cam ca la atletism aşa, unde alergătorii din cursa de 10.000 m sunt numiţi „zecemiişti”!). Sigur, există un cod al acestei perioade literare – postmodernismul cu preţioase zăcăminte aluzionare, cu parabole, cu infiltraţii alegorice, cu apropouri subtile, cu metafore-paravan, cu similarităţi năstruşnice şi alte „chestii” subliminale – pe care îl întâlnim la majoritatea producţiunilor. Dar atât. Oamenii, în schimb, au fost foarte diferiţi, unii – caractere puternice, răzbătătoare, alţii – caractere molâi şi pusilanime, unii – caractere dubioase şi malversante, iar alţii – pur şi simplu răi..., în fine, ca oamenii. Unii au dispărut, s-au dus la fund, alţii, dimpotrivă, au dat din coate, unii au avut fibră de miracol şi au rezistat ori – alţii – s-au unduit în dansul sincron cu ritmurile vremurile. Doar puţini au izbândit cu adevărat. Vreau a spune însă că, în afara genului asociativ de cenaclu (foarte util la vremea aceea de restrişte), fiecare şi-a văzut de drumul său, de steaua lui, de treaba lui, după cum i-a fost „scris” la destin. (Paranteză: Frisonez de plăcere la amintirea că am debutat împreună cu Mircea Cărtărescu – parcă prin 1977 – în aceeaşi şedinţă a cenaclului Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu. După aceea, el a migrat spre „Luni”, acolo unde s-au zămislit nodurile şi semnele karmei lui stelare; în timp ce eu, prin intermedierea salutară a profesorului Dan Grigorescu, m-am întâlnit cu Radu Cosaşu şi Mircea Ciobanu. Toţi trei „mi-au ţinut cununa” literară. Plecăciune veşnică!... Am închis paranteza.) Deci, draga mea Simona, optzecismul este o stare de spirit distilată într-o convenţie la fel de agreabilă ca şi fotoliul... „mutat spre sobă”! Altminteri, istoricii şi criticii literari pot cu măiestrie descâlci (sau invers, cine ştie?!) întreaga tărăşenie. În ce mă priveşte, sunt gata să jubilez cumsecade, ba, să fiu chiar fudul, că am reuşit, vorba lui Cioran, „să-mi îngrijesc complexele”!... Dar, apropo de asta, mi-aş permite un raţionament, mai în glumă, mai în serios. Fireşte, logistic şi silogistic. Aşadar... (O altă paranteză: Aristotel a definit silogismul drept o „vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”. Un fleac. Iar fleacul de care se ocupa Stagiritul cu atâta aplecare – da, am fost şi eu acolo, în Stagira, în peninsula Chalcidia, la picioarele muntelui Argirolofos ce străjuieşte nordul Mării Egee şi da, există un parc-platou, un loc energetic, un Centru, numit mai târziu, de către bizantini, Siderokafsia, „cuptorul care pufneşte”!, unde, în spatele statuii lui Aristotel, care stă şi priveşte imperturbabil înspre mare, sunt expuse toate invenţiile tehnice născocite de el – da, veţi avea revelaţii absolut năucitoare!, deci, da, nu-ţi rămâne decât să te apleci cu obidă, cu emoţie, cu respect şi cu solemnitate într-o reverenţă în faţa atâtor minuni din patrimoniul uzual al umanităţii, izvodite de mintea parcă neomenească a celui născut din iubirea dintre Nicomah – medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea şi, totodată, bunicul lui Alexandru Macedon – şi frumoasa Phaestis!), aşadar – cu scuzele de rigoare pentru pliantul turistic rezumat rapid numai pentru tine – „fleacul” acesta, de care vorbeam cu atâta patimă, mai la deal, se numeşte silogism. Ce face parte – cel puţin aşa spune manualul de logică – din categoria raţionamentului deductiv. Cărţile deştepte pentru oameni ignoranţi ne bat la cap cum că silogismul conţine trei propoziţii: două premise şi o concluzie. Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă, deoarece se întâmplă foarte rar – poate doar aşa, când dispare câte o paradigmă necruţătoare, cum ar fi prostia, să zicem, de pe faţa pământului – deci, foarte rar se poate formula o concluzie din două premise negative. Închei rapid excursul ăsta – mai banal decât un volum citit în fugă, dar premiat de către orice juriu imparţial din lume, indiscutabil, competent – adăugând, spre deplina ta lămurire, câteva detalii la fel de plăcute ca şi lectura unui roman citit atent, cu creionul în mână, de către orice juriu imparţial din lume, indiscutabil, competent, dar, prin urmare, nepremiat. Premisa majoră conţine termenul major, precum şi predicatul concluziei, premisa minoră conţine termenul minor sau mediu, precum şi subiectul concluziei şi, în fine, aceasta, concluzia, reuneşte subiectul şi predicatul. Le pune alături într-o sentinţă. Într-o apoftegmă. Pun capăt acestui acces de logică erectilă, amintind de faimosul exemplu cu însuşi Socrate, care a fost plasat în mijlocul unui nemuritor silogism. Premisa majoră: Toţi oamenii sunt muritori. Premisa minoră: Socrate este om. Concluzie: Socrate este muritor. Deci, în pofida faptului că ocolul a fost poate obositor (dar măcar sigur instructiv tot a fost!), ţi-aş pune capăt chinului, considerând că: Toţi optzeciştii au avut complexe în anii ‘80 (premisa majoră). Sunt un scriitor cu complexe născute în anii ‘80 (premisa minoră). Concluzie: Şi eu sunt optzecist... Am închis paranteza!)

— La un moment dat, în proza Oglinda specificaţi că e bine să fie citită la adăpost de orice influenţă a vreunui model sau curent literar... De ce? Apropo, proza aceasta – care mie mi-a plăcut în mod deosebit — mi-a amintit în treacăt ca tematică de Akutagawa – Paravanul-Iad...

— Da, e construită pe principiul virtual al stampei japoneze ce înfăţişează un pavilion prin a cărui uşă se vede un tablou ce înfăţişează un pavilion... şi aşa mai departe. La un moment dat, însă lanţul se rupe şi naratorul pătrunde în tablou. E o scenă extraordinară în Dans le labyrinthe, romanul din 1959 al lui Alain Robbe-Grillet, unul dintre părinţii „noului roman francez”, unde personajul principal, un soldat care umblă bezmetic să ducă un pachet la o destinaţie anume, se încurcă dramatic în drumurile sale, străzile seamănă unele cu altele, casele sunt identice, în fine. Şi totul se taie când, ajuns într-un bistro, vede un peisaj pe perete şi, atras parcă de o vrajă, se urcă pe scaun, apoi pe masă şi... intră pur şi simplu în tablou. Dispare. Tot aşa, în Galeria cu viţă sălbatică, Constantin Ţoiu are o scenă memorabilă. Miguel Angel Asturias, promotorul a ceea ce s-a numit „realismul magic” în romanul latino-american, se afla în vizită, prima oară, în România. Primit la Uniune cu pompă, eroic, sacramental, în „sala Phillips”. Acolo, buluc de scriitori (inclusiv cei din „cupola” vremii!). Şi unul dintre ei întreabă (desigur, cu aprobare „de Sus”) pe înaltul oaspete ce înseamnă realismul magic. Linişte mormântală. Nici musca (tricoloră, bineînţeles!) nu se auzea. Emoţii planetare pe bieţii condeieri. În sfârşit, autorul celebrului El papa Verde le răspunde cu o parabolă. „Vă dau un exemplu: un puşcăriaş, oricât ar fi de bine zăvorât într-o celulă, el poate oricând să evadeze...” „Cuuum?” – îi sperie gândul pe cei care-şi aminteau de Doftana. „Ei bine, mai întâi, zgârie pe zidul celulei o bărcuţă cu pânze, plutind pe valuri şi, apoi... gata. E liber!” „Hai, că-i culmea!” – se minunează corifeii realismului socialist ce nu admitea nicio fantezie în afara dogmei. „Ba da!” – se zbate guatemalezul. „Nu se poate! Aşa ceva nu era posibil nici în ilegalitate!” – gândesc pieziş lăutarii istoriei noastre. „Ba da. Foarte simplu, dragilor – răspunde colosalul – se urcă în bărcuţă şi... gata! E liber.”... Eu, Simona dragă, pe partea mea, fără să mă aşez la rând la filiaţii, n-am făcut decât să imaginez aici, ca şi în altă povestire, Capcana sau Hoţul de mistere, cum ar arăta o putere imanentă, strivitoare, „dictatorială” aş zice, a Logosului. Un fel de fetiş (sau fetişcană?...) de realism magic. Apropo de Asturias şi Guatemala, cred că ştii că cel mai scurt roman a fost scris, în 1959, tot de un guatemalez?! Augusto Monterroso (1921-2003). Care suna aşa: Cuando despertó, el dinosaurio todavía estaba allí. (Când se trezi, dinozaurul era încă acolo)...Teribili băieţii ăştia din Guatemala, nu-i aşa? Ca o coincidenţă, tot acolo se petrece şi acţiunea celui mai recent roman al lui Mario Vargas Llosa, Vremuri grele!

— M-aş opri şi la Femeie din mare ieşind – un text/ poem, un metatext cu o construcţie pe voci. De la ce a plecat această proză?

— Nu întotdeauna o proză e musai să plece de la o întâmplare, un fapt real, o dramă cu o damă pusă-n ramă sau mai ştiu eu ce şi cum. Ea se poate naşte din nimic. Poate un vis. Poate un coşmar. Deci, cu părere de rău, nu mai ştiu când a murit acel primum movens al textului care ţi-a plăcut ţie foarte mult. Poate, cine ştie, odată cu dispariţia dinozaurilor...?!

— Aşadar, Colecţionarul de vise trebuie citit cu „glanda visării” — „care să zemuiască în mod conştiincios”? Care ar fi cea mai potrivită cheie de lectură, sau care v-aţi dori să fie?

— Încă de mic, fiind singur o bună bucată din carnea fiecărei zile, ca să nu mă afanisesc, pe de o parte, iar, pe de alta, ca să-mi ornez tortul solitudinii şi cu ceva inedit, nu doar cu spaime, mi-am clădit un univers paralel, populat cu fantasme – moi, catifelate, galeşe şi gingaşe ca nişte naiade – pe care l-am botezat Fantasmania. Valabil încă şi azi. Unde totul se joacă fantasmagoric. Fără convenţii, fără predicţii, fără stereotipii. Fantasma e mai mult decât o ectoplasmă, cum nu e nici spectru, nici eres. N-are consistenţă, la fel cum n-are nici vârstă. Bref, e imortelă. Astfel că, de atunci şi până azi, necontenit, fantasmele mele nu s-au fanat (n-au un rid măcar!), ci continuă să mă ademenească şi ne distrăm împreună, râdem şi dansăm neobosit. După notele aceleiaşi simfonii nelumeşti. Simfonia fantasmică.

— Aţi reunit toate aceste proze într-un volum – care ar fi fibra specială care să le lege, care să le facă să rămână una lângă cealaltă, făcându-le să se înalţe reciproc?

— Fibra sinoptică, marca ‘80, cu filamente subţiri de ironie în aspic şi de ludicăreală a minţii. O fibră doldora de cuvinte, de vocabule întoarse spre sine, din care curg, precum dintr-un corn al abundenţei, şuvoaie de înţelesuri, de „frumuseţi şi preţuri noi”! Nu uita că sunt coborâtor din faimoasa statuă a libertăţii, din urbea Ploieştilor, unde şfichiul lui Nenea Iancu a basculat gândirea formolizată a unui popor vegetativ, iar sărutul lui Nichita, de sub „talpa piciorului...”, ce a rămas să şchioapete „puţin după aceea”, a răsculat definitiv limba română, îndumnezeind-o. Fostul meu coleg şi concitadin, un pic mai mic decât mine, candidul copil-minune al slovelor ploieştene, regretatul Nino Stratan, este ultimul vlăstar al urbei care s-a scăldat în apele sublimului acestei limbi.

— Finalurile – în toate există un accent pe un detaliu (aparent) banal (fie el un cuvânt, un obiect, o trăsătură, o atitudine) care dă însă o cheie de interpretare şi aruncă o lumină specială asupra întregului construct din urmă. Cât este de greu să scrii un sfârşit de text?

— Ai auzit de podeaua-privighetoare? În general, da, podelele care scârţâie sunt teribil de enervante. Numai că, paradoxal, ele pot avea şi altă menire. De pildă, în societatea japoneză arhaică, mai ales la familiile regale, podelele ce scârţâiau nu erau deloc agasante, ci chiar dorite, fiindcă o podea care scârţâia şi se „văita” la fiecare pas era, de fapt, un insolit sistem de alarmă, extrem de eficient. Aşa şi cu finalurile de nuvelă! Sunt ca podelele-privighetoare. Ele nu au scopul de a deranja, ci trebuie să, cum se zicea în şedinţele de partid, „ridice o problemă”, să alarmeze. Cântând sfâşietor de frumos, ca o privighetoare. Orice detaliu capabil să răstoarne o ordine prestabilită – iar epicul îşi creează, cum bine ştim, propria paradigmă logică – va crea o stare de alertă, în care atenţia se va mări proporţional cu curiozitatea de a cunoaşte urmarea. Deci, la finalurile de nuvelă, voi inventa mereu un trick care, la fel ca apoftegma prezenţei fantasticului – emisă cândva de Tzvetan Todorov – este reductibilă la constatarea „Mai că-mi vine-a crede!”.

— Şi cum de v-aţi oprit la acest titlu?

— Cum ţi-am spus, eu colecţionez vise încă din copilărie. Când eram singur-singurel ore întregi (mama lucra în trei schimburi: schimbul unu, schimbul doi sau schimbul trei!), visele m-au ajutat mult. Aşa de mult, încât, cu vremea, am început să le aşez pe mărimi, pe durată, pe culori, pe anotimpuri sau pe întâmplări (cum este aceea a zborului... cel puţin de cinci-şase ori pe an, spre exemplu, visez că zbor!). Şi am ajuns la bătrâneţe ca, în loc de monede, cutii de chibrit, capace de bere, broaşte, timbre sau chei, eu să colecţionez vise. Noaptea e timpul cel mai ergonomic, fiindcă eu sunt convins că nu suntem ceea ce am vrea să fim decât în vis. Doar acolo ne săvârşim taina existenţei noastre.

— În raport cu Tablouri văzute dintr-o parte (eseuri) şi Depozitul de bătrâni (nuvele) – volumele dumneavoastră anterioare, cum aţi situa această nouă colecţie de proze?

— Într-un raport inedit-sincretic cu dansul. Chiar dacă un bun prieten al meu, eminent critic literar, a caracterizat volumul drept „pestriţ” (ca şi cum ar fi dansul de tinichea al unei balerine cu un picior de lemn!), eu mă încurajez singur şi spun că acest volum e aidoma unui menuet. Mai liniştit şi mai meditativ decât dansurile de societate (acele ballroom dancing) din celelalte volume (inclusiv cele două romane). Un menuet cum ar fi pictat de Degas, de pildă.

— Este – pentru dumneavoastră – (mai) provocatoare proza scurtă în raport cu romanul?

— Sunt nevoit să recunosc că da, spre a-i linişti pe grafomani. Din păcate, sunt estropiat în ce priveşte răbdarea şi forţa. De aceea, nefiind dăruit cu haruri balzaciene, deci, neavând abilităţi de construire tenace, de ziditor cosmic, mă mulţumesc cu puţin. Multul îmi dă dureri de cap. Abundenţa îmi osifică neuronii. Iubesc formatul mic. În loc de arhitect, sunt bijutier. Megaliticul unui roman îl suplinesc cu şlefuirea unei nuvele. În fond, o perlă are aceeaşi strălucire ca un templu.

— Are literatura şi un rol moralizator? În general vorbind şi în particular referindu-ne la volumul dumneavoastră... Este (şi) rolul scriitorului de a se implica în cetate, în etică, în stabilirea sensului bun al lumii?

— Care sens bun al lumii? Literatura civilizează visul. Asta face! Îi dă rigoare, scoţându-l din mâzga spaimei, din zgura leprozeriei acestei realităţi şi-i dă eleganţa senină şi înaltă a unei alte vieţi posibile. Acolo unde, vorba lui Henri Matisse, un certain bleu entre dans votre âme. Căci, repet, numai prin vis ne putem mântui.