Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Portofoliul fugii

        de Julie Orringer

(fragment)

Traducere din engleză de Alina Cârâc

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

Julie Orringer s-a născut în 1973 în Miami, Florida. A studiat la Cornell University şi a urmat cursurile Iowa Writer’s Workshop. În prezent, predă literatură la Brooklyn College şi Stanford University. A debutat în 2003 cu un volum de povestiri, How to Breathe Underwater, care a devenit New York Times Notable Book, San Francisco Chronicle Best Book of the Year şi a câştigat California Book Award. În 2010 publică primul roman, The Invisible Bridge, care este nominalizat la Orange Prize 2011. Al doilea roman, Portofoliul fugii (The Flight Portfolio, Humanitas Fiction, 2021), îi apare în 2019. Cărţile ei au fost traduse în douăzeci de limbi. Povestirile i-au fost publicate în numeroase antologii, inclusiv Granta Book of the American Short Story şi The Scribner Anthology of American Short Fiction. Este câştigătoare a Paris Review’s Plimpton Prize.

Hannah Arendt, Victor Brauner, André Breton, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Max Ernst, Lion Feuchtwanger, Franz Werfel, Alma Mahler Gropius Werfel, Golo Mann, Victor Serge... – nume, printre altele mii, pe o dublă listă: cei vânaţi de regimul nazist şi cei care trebuie salvaţi.

Marsilia, 1940. Varian Fry, un jurnalist american, preia conducerea Emergency Rescue Committee, al cărui scop era să scoată din Franţa Republicii de la Vichy elita culturală europeană vânată sistematic de regimul nazist – pictorii şi artiştii, mai cu seamă. Varian Fry ajunge la Marsilia cu o listă deja redactată şi, o va descoperi, insuficientă, cu un mandat scurt, pe care îl va prelungi împotriva tuturor presiunilor, inclusiv americane, până când viaţa lui va fi în pericol, şi cu o susţinere financiară precară pentru care se iveşte o soluţie. Un portofoliu al fugii, o selecţie de lucrări realizate şi donate tocmai de cei a căror viaţă era în pericol, pentru a fi scoase din Franţa, trimise, expuse şi apoi licitate în Statele Unite, banii urmând să cumpere într-un fel sau altul accesul acestora spre libertate. Un plan aproape fără cusur, dacă nu ar fi existat o întâlnire neprevăzută: Varian Fry îl va regăsi la Marsilia pe Elliott Grant, bărbatul pe care, cu doisprezece ani în urmă, îl iubise. Grant încearcă şi el să scoată pe cineva din Franţa şi, pentru Varian, lista formală, ajunsă dintr-odată personală, devine declanşatorul unei crize morale: cine şi cum poate cântări ce viaţă trebuie salvată?

„Scris impecabil, punând în lumină marele talent al lui Orringer, un roman care poate deveni un clasic.” (Publishers Weekly)

„Captivant... Orringer este un minunat stilist, iar proza sa ştie să capteze profunzimile celor mai complexe problematici umane.” (Booklist)

Încet şi pe nesimţite, Centre Américain îşi lărgea orizontul. Miriam recrutase câţiva prieteni folositori ca să mărească personalul: Danny Bénédite, care lucrase la Secţia vize a Prefecturii Poliţiei din Paris, unde împărţise prea multe ştampile de ieşire imigranţilor dornici; soţia sa britanică, Théo, care fusese angajată la IBM şi era un geniu al mecanicii, o pricepută în a meşteri diverse şi a sparge coduri; şi Jean Gemähling, un băiat de la Strasbourg, de douăzeci şi ceva de ani, care vorbea perfect englezeşte şi care ura din rărunchi Regimul de la Vichy. Aproape că se putea considera un noroc faptul că madam Balansard reuşise să scoată Centre Américain din casa de pe strada Grignan. Între timp se mutaseră într-un birou nou, pe bulevardul Garibaldi, în două camere mari deasupra unei papetării. Locul mirosea de trăsnea a cerneală tipografică, dar era suficient de mare pentru ei toţi.

Acum părăsea şi Hotelul Splendide, casa lui din ultimele douăsprezece săptămâni. Făcându-şi bagajele, rămase surprins la gândul că aveau să-i lipsească acele perdele verzi anonime, covorul cu spirale, fereastra ce dădea spre şcoala de fete şi aerul francez din râsul lor. Avea să-i lipsească baia unde purtase conversaţii secrete cu Hirschman. Patul care slujise o dată drept masă de întrunire a comitetului. Liniile telefonice ascultate. Colţul crăpat din văruială aducând cu actorul Jimmy Cagney. Fusese un loc numai al lui, primul pe care-l avusese de la facultate încoace. În această încăpere îşi inventase un nou sine, care putea salva vieţi de artişti, care putea să le dea replică unora precum Fullerton şi Villand, care putea să conducă personalul unei misiuni internaţionale ce salva vieţi. Tot aici primise primul mesaj al lui Grant, aici stătuse treaz după întâlnirea lor de la Dorade, sucind şi răsucind butonul cu nautilul între degete.

Ieri primise o altă telegramă de la Eileen. CIU alesese pe cineva care putea fi instruit pentru a-i lua locul, scria ea; existau nişte dificultăţi referitoare la viză, dar credea că vor fi rezolvate rapid. TE ROG VARIAN SPUNE-MI CUM TE SIMŢI, încheia ea; imposibil de trecut cu vederea tonul plângăcios. O parte din el ar fi dorit să-i mărturisească totul; bănuia că ar fi preferat adevărul. Dar nici ea nu-l menţionase pe Grant în nicio scrisoare, în ciuda faptului că Varian îi pomenise numele cu o nonşalanţă studiată; omisiunea era cu siguranţă deliberată. Imposibil de crezut că a uitat ce însemnase Grant pentru el. Şi în curând trebuia să-i împărtăşească faptul că s-a mutat la Air Bel, la zece minute de mers de Hardughia Medievală. TE ROG VARIAN SPUNE-MI CUM TE SIMŢI: ar fi vrut şi el să cunoască răspunsul. Luă telegrama de pe birou şi o împături într-un dreptunghi impecabil, apoi o vârî în valiză, alături de celelalte.

*

Lev Zilberman aştepta în hol cu un sul de desene sub braţ. Îşi domolise şuviţele negre-argintii cu un pieptene ud; ochelarii cu ramă de baga îi sclipeau. La gât avea aceeaşi eşarfă albastră pe care o purtase la Arles. Arăta ca şi când n-ar mai fi dormit de săptămâni. El şi Mehring aveau ore total diferite, între ei iscându-se o tensiune clară.

— Iată-vă, Lev, zise Varian. Mă bucur că aţi decis să vă alăturaţi nouă.

— Herr Mehring este un scriitor grozav, dădu el din cap, o persoană bună. Frumos din partea lui că m-a găzduit la el în cameră, dar…

— Nu e nevoie să continuaţi, pricep. Îmi pare bine că veniţi, atâta tot.

La recepţie Varian achită notele, iar apoi o porniră pe jos până la tramvai, suindu-se într-un vagon aproape gol. Zilberman îşi ţinea strâns lungul rulou cu desene şi privea pe fereastra deschisă, la clădirile mânjite de funingine pe lângă care treceau. Capetele eşarfei albastre înnodate se ridicau şi cădeau sub adierea vântului; în aer se simţea un tremur răcoros, semn al apropierii iernii.

— Foarte frumos din partea dumitale că m-ai invitat, zise pe un ton domol, reţinut. Mă tem că prezenţa mea vă pune în pericol misiunea.

— Dar meritaţi să riscăm, zise simplu Varian. O să fiţi într-o companie bună. Dădu la iveală nume, unul câte unul, ca pe tot atâtea atuuri: Mary Jayne şi Miriam, cei doi Bénédite, Jean Gemähling, Victor Serge şi fiul, şi, asul din mânecă, familia Breton.

— N-o să am un moment de linişte, zâmbi Zilberman.

— Există o seră unde vă puteţi instala dacă vă convine. O să am grijă să nu fiţi deranjat.

 — Breton va avea grijă să fiu. Este un maestru al deranjului.

— Are această reputaţie, într-adevăr.

— Dar a fost foarte amabil cu mine la Paris, declară Zilberman. El şi Jacqueline au găzduit o expoziţie cu lucrările mele la ei acasă şi au invitat nişte prieteni influenţi. Este o persoană generoasă, atâta vreme cât nu-l calci pe bătături. Şi Jacqueline este o forţă, o prezenţă. Este cunoscută, printre altele, pentru seratele ei memorabile. Vom avea cu toţii ceva de dus cu noi din Franţa, dacă scăpăm cu viaţă. Privi din nou pe fereastră, măturând din ochi străzile cotropite de soare.

— Nu vorbiţi aşa, zise Varian.

— Ştii, domnule Fry, că supravieţuirea noastră nu e nici pe departe garantată. Poate că nu vei avea nimic de spus în această chestiune. Războiul avansează. Cât mai durează până când şi restul ţării va fi ocupat? Toată lumea se află în pericol. N-ai idee de ce sunt în stare naziştii.

— Ba am, din păcate. Am fost martor al rebeliunilor de la Berlin din 1935.

Zilberman întoarse capul. Aproape de şinele uşoare, şiruri ordonate de măslini formau o mică livadă, iar între ele, fete cu fuste prăfuite erau angajate într-o migăloasă muncă de îngrijire cu greble de lemn cu dinţi mari.

— E bine că ai, opină Zilberman. Şi bine că nu ai iluzii.

— Majoritatea americanilor nu vor să creadă că războiul e în toi, declară Varian. Vor să dispară totul iute sau să nu se fi întâmplat niciodată. Chiar şi simpatizanţii nu pricep cu adevărat.

— Hm, exclamă Zilberman, dumneata, domnule Fry, eşti scriitor. Scriitor şi editor. Poate poţi să-i faci să înţeleagă.

*

Mutatul continuă toată săptămâna. Rând pe rând, la porţile vilei Air Bel rezidenţii îşi făcură apariţia. După Varian sosiră Miriam şi Mary Jayne, prima cu o singură valiză de piele roşie, a doua cu alaiul ei de mult călătorite cufere Louis Vuitton. După aceea sosi familia Bénédite; Danny, înalt şi slab, cu o mustaţă ca o dâră şi ochelari cu fundul gros; Théo, ca o porumbiţă, ţinându-l de mână pe băiatul lor cu ochi negri. Dimineaţa următoare aduse familia Breton şi pe Serge cu fiul; Varian îi urmări de la fereastra unei încăperi de la etaj cum traversează aleea de platani. Breton, cu trăsături puternice şi părul dat pe spate lăsând la iveală o frunte lată, îl prinse în conversaţie pe scriitorul rus, emanând un aer sarcastic mulţumit, în timp ce descria cercuri apăsate în aer, ca un dirijor conducându-şi orchestra înainte. Serge părea să alunece pe lângă el, cu membrele-i lungi ca de păianjen şi mişcări de dansator. În ciuda amplitudinii disputei lor, Breton şi Serge nu erau, de fapt, duşmani politici; Serge îşi construise reputaţia pe baza unui marxism argumentat cu grijă, iar Breton flirtase şi el cu comunismul: cu doi ani mai înainte compusese împreună cu Troţki un manifest vituperând neglijenţa guvernului faţă de artele creatoare. Troţki şi Serge însă avuseseră o sumă de certuri publice şi private, iar acum numele lui Troţki zbura ca o săgeată între cei doi bărbaţi ce se deplasau prin grădină. În spatele lor venea Aube Breton, de şapte ani, mergând imperturbabil pe alee cu mama sa, Jacqueline Lamba, care fusese cândva dansatoare acvatică nudă la L’Onde Bleue din Paris şi păstrase o anumită calitate de sirenă, o fluiditate în mişcări ce inspira sexualitate şi primejdie. Părul şi pielea îi erau ca de aur lucios, iar hainele, de culoarea fildeşului, pluteau pe ea, vădit de prisos. Varian şi-o închipui foarte bine îmbrăcând, într-o doară, pantalonii şi tunica de mătase şi aruncându-se în bazinul de irigaţie. Oare ce dramă pusese el la cale, ce scenetă monta aici, se gândi, adunându-i în această casă din La Pomme? Savura ideea că necesitatea îl împinsese să ocupe o locuinţă împreună cu suprarealiştii într-o vilă din sudul Franţei, peste drum de unde stătea Grant; o asemenea turnură a evenimentelor, de neconceput pe timp de pace, devenise nu numai posibilă, dar şi o demonstraţie de altruism din partea sa. Mai jos, în grădină, Aube Breton chibzuia cu voce tare cum, pentru că ajunseseră la ţară, o să fie o grămadă de lucruri bune de mâncat. Fiul lui Victor Serge, pe nume Vlady, de douăzeci de ani şi posesorul unei mustăţi pe oală de toată frumuseţea, precum şi al unui aer atoateştiutor, o corectă sec. Mai degrabă, sugeră el, o să crăpăm de foame.

— Prostii, zise Jacqueline. O să trăim din ce ne bubuie mintea. Vom face chiolhanuri şi petreceri.

— Să sperăm că aşa o să fie, madame Lamba.

— Maman are întotdeauna dreptate, spuse Aube, cu un aer de autoritate incontestabilă.

*

În primele zile zarva şi „mişcările de trupe“ au fost extreme şi turbulente. Familia Breton s-a plâns de zgomotul venit de deasupra, din camera familiei Bénédite. Peterkin, aşa cum îi ziceau cu toţii, în fiecare dimineaţă, înainte de zorii zilei, făcea tărăboi, tropăind de parcă ar fi călărit un căluţ de lemn. Victor Serge era alergic la ceva din grădină şi a fost nevoie să fie mutat la un nivel superior. Vlady nu putea dormi dimineaţa într-o cameră care dădea spre est. Zilberman fu în repetate rânduri trezit de preumblările în sus şi-n jos ale Asasinului, cu activităţile sale profesionale ce-l făceau să aibă un program neobişnuit. Iar Aude Breton, precum bine prevestise Vlady Serge, nu avea suficient de mâncare şi rămânea trează noaptea bâzâind că vrea prăjituri, lapte, orice.

Nopţile lui Varian nu erau mai liniştite. Grant se întorsese din excursia de la Avignon cu coada între picioare. Nu putuse afla nimic despre Tobias, plecat de acolo de prea mult timp, şi, deşi insistase câteva zile, bătând pe la uşi ore în şir, urmând cele mai mărunte indicii, nu reuşise decât să atragă suspiciunea poliţiei. Până la urmă fusese umflat şi dus la subprefectură, unde se văzuse nevoit să-l sune noaptea târziu pe Harry Bingham, care trimisese maşina lui oficială să-l aducă acasă. Se întorsese plin de ruşine şi frustrare şi părea, pentru prima oară, deprimat. Varian nu-şi dorea altceva decât să stea cu el în patul lui Katznelson sau pe sofaua acestuia, din amurg până în zori, născocind noi planuri de acţiune. În mod ironic, faptul că locuia la Air Bel nu-l ajuta să ajungă mai uşor la Hardughia Medievală. Camera lui Varian la Air Bel se afla la etajul unu şi orice mişcare pe scările din faţă sau din spate ar fi putut trezi prieteni şi clienţi sau, şi mai rău, pe copiii acestora, înfometaţi şi dormind iepureşte. Nu exista niciun burlan pe care să alunece, nicio creangă la loc potrivit care să-i favorizeze coborârea; în imaginaţie, îşi închipuia că înnoadă aşternuturi sau confecţionează o scară din frânghie de mătase. Nici la Hardughie, nici la Air Bel nu exista telefon şi deci nu aveau cum comunica rapid dacă putea sau nu să vină. Lui Grant nu-i venea mai uşor să rămână la Air Bel după ce ceilalţi se duseseră la culcare. Cineva stătea mereu până târziu, jucând cărţi la masa din sufragerie, sau dezbătând politică pe scări, sau pregătind un ceai de muşeţel pentru un copil care tuşea. Grant şi Varian puteau să se plimbe prin grădină, dar fără niciun fel de intimitate; cel mai mic cuvânt pronunţat acolo se propaga până-n casă. În acest mod Varian aflase, de exemplu, că recent Jacqueline Lamba pierduse o sarcină, că lui Victor Serge îi era ruşine de politica bidimensională a fiului, că Breton regretă că-l eliminase pe Max Ernst dintre suprarealiştii preferaţi, mai ales acum, că acesta era şi el refugiat aici, la Marsilia. Chiar dacă acustica n-ar fi reprezentat o problemă, grădina era ocupată. Zilberman îşi instalase atelierul în seră şi lucra la orice oră din zi şi din noapte. Varian se simţea ca şi cum s-ar fi mutat împreună cu o familie mare şi curioasă cum nu avusese niciodată. Chiar i-a mărturisit asta lui Hirschman într-o seară când îl vizita la un pahar.

— Iar tu eşti tăticul familiei, nu? întrebă acesta, cu râsul nemţesc de rigoare ce urmează după propria glumă.

— Cu greu s-ar putea zice că sunt tipul patern, deşi caracterizarea îi păru ciudat de potrivită; în dimineaţa următoare, suindu-se în tramvai se gândi la propriul său tată, care făcea în fiecare zi naveta în oraş. Nu avea şi el să facă acelaşi lucru când se va întoarce în Statele Unite? N-o să trăiască în casa pe care a găsit-o Eileen în Westchester sau Greenwich, o să ia trenul de la şi spre slujba din oraş, iar ea va găzdui prânzuri literare sau va merge într-o maşină lungă, strălucitoare, ducând copii sau cumpărând friptură pentru cină? Avea Eileen să se arate mulţumită în această situaţie, Eileen, cea care trăise mereu în oraşe şi ura să gătească şi nu putea suferi nici măcar micile modificări suferite de corpul ei pe parcursul unei luni? O să aibă copii până la urmă? Aveau ei să formeze o gospodărie, cum o numeau romanele victoriene? Cu o cameristă, un grădinar, un măturător de alei? Putea el să renunţe la Central Park, cina la Clubul 21, pulsaţia şi înghesuiala din metrou şi tot ce se mai găsea în centrul oraşului?

Sigur că descoperi modalităţi de a merge la Grant. Pleca direct de la birou sau după cina de la Air Bel, pretextând că îşi doreşte o lungă plimbare de unul singur. O făcea destul de des. Uneori el şi Grant se întorceau împreună din oraş, după ce ceilalţi părăsiseră biroul; alte dăţi, când Grant prefera să stea acasă, Varian se ducea el la Hardughie. În acele zile cobora din tren în La Pomme, intra în mica baie de la gară pentru a-şi aranja cămaşa şi a-şi pieptăna părul. Purta o garoafă roşie la butonieră, oricât de lungă sau nereuşită ar fi fost ziua. Apoi, strângându-şi bine trenciul ca să-l apere de vânt, mergea un kilometru prin beznă spre casa lui Katznelson. Grant îi spusese să nu se sinchisească să bată, căci uşa masivă de stejar nu era nicicând încuiată. La intrare Varian se oprea să-şi netezească din nou părul. Apoi deschidea uşa grea şi stătea în foaierul cu dale, ascultând. Uneori îl prindea pe Grant cântând în bucătărie, în timp ce prepara o cină de burlac constând în sardele şi pâine de o zi. Alte dăţi îl găsea la masa de scris, în solar, aplecat asupra unei misive către Katznelson sau vreun alt corespondent din America. Câteodată se minuna cât de normale i se păreau toate: Grant însuşi, Grant cel dispărut, acum cotidian ca ziarul. Aproape că-şi imagina cum stau pe sofaua acoperită cu un kilim, cu Le temps deschis pe o măsuţă joasă între ei, că deja alunecaseră prin ţesătura realităţii; că ar putea trăi aşa cum doreau, fără consecinţe rele pentru nimeni, nici măcar pentru ei înşişi.

Mâncau împreună de seară, spălau vasele împreună la chiuveta din bucătărie, citeau în bibliotecă sau se aşezau în faţa focului, zgândărind buştenii în grătar şi urmărind cum se degajă căldura din jar. Între ei se desfăşura întreaga lor poveste, parte din ea la vedere, alte părţi încă obscure; focul şi apropierea lor reprezenta perzentul, viitorul nu se discuta. La un anumit moment, în mod invariabil, mâna lui Grant se lăsa pe genunchiul lui Varian, iar acesta îşi lipea fruntea de a lui Grant, simţindu-şi tâmplele zvâcnind. Într-o clipită renunţau la cămăşi şi pantaloni şi tot ce mai era pe dedesubt; apoi se mângâiau. Oriunde îl atingea pe Grant îi simţea esenţa pulsând sub piele ca metalul, puternică şi stăpânitoare.

După, mai beau un pahar şi priveau cerul nopţii din balconul de sus. În nopţile mai calde nu purtau nimic sub halate; cel mai apropiat vecin era oricum la jumătate de kilometru. La doisprezece ani după ce învăţaseră constelaţiile dintr-o carte în Maine, încă erau în stare să identifice duzini. Iată-l pe Orion cu arcul tensionat, pe Casiopeea întinsă pe o stâncă, monstruosul Cetus despărţindu-se de Perseu şi şerpuitoarea Hidra gata să-l lovească pe Cancer. Devenise un joc: cine îşi aminteşte mai multe din tragediile cerului. Dar indiferent cine câştiga, amândoi pierdeau: în cele din urmă Varian trebuia să o ia din loc. Trebuia să se întoarcă la vilă să poată fi găsit măcar de mesager. Nu putea să petreacă nicio singură noapte în patul lui Grant. Dintre toate dulcile plăceri experimentate în Hardughie, împotrivirea lui Grant de a-l lăsa să plece era cea mai puternică. Cum o câştigase? Părea exact un fel de iertare pentru ceea ce se întâmplase cu mulţi ani în urmă. De fapt, nimic nu se schimbase. Varian era tot însurat cu Eileen şi nu-i dăduse să înţeleagă nici cea mai măruntă parte din ce se petrecea aici. Iar în fiecare seară, după ce-i spunea noapte bună lui Varian, Grant intra în sanctuarul lui Katznelson, îşi punea pijamaua acestuia şi dormea în patul lui sculptat. În timpul zilei îl căuta pe Tobias, oriunde s-ar fi ascuns el în încurcătura de iţe ce era sudul Franţei.

© 2007 Revista Ramuri