Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Funa Maro

        de Nicolae Prelipceanu

Şi când au ajuns la Sulina, s-au scuturat puţin după zecile de minute state în „racheta” sovietică rapidă, după care au ridicat ochii spre ceea ce se înfăţişa unui nou venit. Vechiul hotel Camberi nu se mai numea demult aşa, ci, poate, „Delta Dunării” sau „Dunărea Roşie”, n-au reţinut. Pe peretele lateral, cel spre care puteau vedea mai bine, era o imensă pânză pe care fusese pictată o sirenă ademenitoare. Lui Vlad i se trezi în minte imaginea cu Ulise înlănţuit, ca să poată auzi scâncetele sirenelor din vremea lui fără să se arunce în apă spre a ajunge la ele. Lui Dorin nu i se trezi în minte nimic. Doar Sabin izbucni în râs şi tună cu vocea-i de stentor: auzi, dom’le, Funa Maro. Maro ca maro, dar funa, asta ce dracu mai înseamnă?! Nu se auzi nici un răspuns.

Zilele care au urmat, ale acelei călătorii de demult, îi mai reveneau în minte celui singur rămas dintre cei trei, dar nu reuşea să-şi aducă aminte de ce i se spusese imaginii de pe peretele vechiului hotel aşa. Auzi dumneata! Funa Maro. Pe Sabin nu l-a mai întâlnit decât o singură dată după călătoria aceea, când, de fapt, îl şi cunoscuse, iar atunci el i-a evocat-o pe Funa maro sau Funa Maro, uite că nici asta nu-şi mai aduce aminte. Să fi fost un nume, să fi fost un atribut „maro” ăsta? Sau poate o atribuţie, căci şi ăsteia i se spune azi „atribut”.

Funa Maro! A început s-o viseze târziu, la mulţi ani după ce călătoria aia prin Delta Dunării se scufundase ea însăşi în trecut. Până atunci, îşi mai amintea, avea de-acolo amintirile altora, dacă se poate spune aşa, o poveste din şi mai îndepărtata lui copilărie în Dobrogea, de prin primii ani de după război, atunci o auzise, dar poate că era dinainte chiar, cu un grup de vânători, personaje cunoscute în zonă, un procuror de la Constanţa, parcă, Doicin, dacă-şi mai aduce bine aminte, care se îndreptau spre interiorul Deltei. După câteva zile de la trecerea lor prin orăşelul dobrogean unde se afla el şi familia sa, a venit şi vestea accidentului lor: barca luase apă şi, fiind iarna, şubele lor groase i-au tras la fund, chiar dacă ştiau să înoate.

A, şi mai era o poveste, terminată tot tragic şi tot în Dunăre, asta chiar pe braţul Sulina, îşi imagina, atunci, ceva mai târziu, când cu Funa Maro, că vizavi de hotelul Camberi, cu un grup de tineri, studenţi la arte şi filo de la Cluj, care s-a înecat în Dunăre, înecându-l şi pe barcagiul care-i trecea Dunărea, pentru că, neştiind să înoate, s-au speriat când s-au trezit în apă, barca lua apă şi barcagiul a răsturnat-o şi le-a dat indicaţia să se agaţe de marginile ei, nu era iarna, aşa că nu erau gros îmbrăcaţi, dar ei s-au agăţat toţi de gâtul lui şi s-au dus cu toţii la fund. I-au găsit după nu ştiu câte zile, scoşi pe plaja din dreapta vărsării Dunării în mare, aşa cum erau strâns uniţi, îi venea să zică, repetând o lozincă la modă, „strâns uniţi în jurul partidului”, dar, adăuga în gând, degeaba eşti strâns unit cu cel care ştie să înoate, dacă tu nu ştii, numai că, îşi continua el panseul, nu e sigur deloc, ba dimpotrivă, că şi partidul ar avea habar de sportul ăsta.

Să fi fost Funa Maro de vină pentru aceste două nenorociri care se întâmplaseră în Deltă, câteva doar dintre marile nenorociri cu care ploua în acele locuri, aşa cum avea să afle, şi asta, încă de mic copil. Se îneca lumea pe capete, chiar oameni care ştiau să înoate, darmite nişte naivi ca studenţii clujeni de la arte din anii tinereţii sale şi ai lor.

Să-i fi păstrat Funa Maro pe toţi în memoria ei, să le fi ţinut ea numărul? La asta nu s-a gândit nimeni atunci când au văzut kitschul ăla răsunător, în vara aceea, de la care între timp au trecut alte decenii, mai multe decât trecuseră de la Doicin sau de la Liviu Moldoveanu...

Funa Maro!

Într-o seară se afla, singur de data asta, pe cheiurile Sulinei, în dreptul danei trei sau al danei patru şi i-a apărut în faţă o cunoştinţă, o, am putea spune, prietenă, dar nu în înţelesul de azi, de amantă. După puţine vorbe, el a invitat-o să meargă la malul mării, aşa, pe întuneric, trecând pe drumeagul care despărţea pe vremea aia cele două cimitire, cel al marinarilor străini şi cel al localnicilor. Acum sunt unite şi drumul spre mare îl ocoleşte pe marele cimitir care a rezultat. Descoperise, atunci, cele două morminte, în formă de sicriu, de lângă gardul de la drum, ale lui Margaret Ann Pringle şi William Webster, „chief officer on SS Adalia”, probabil morţi într-un accident similar cu cele pe care le-am amintit mai sus. Au ajuns la mare, era o plajă cu plante aspre, care îţi înţepau tălpile. Şi el s-a dezbrăcat să intre în apă, ea a rămas aşa, cu rochia subţire, de vară, pe ea şi i-a spus te aştept aici. El a înotat mult, apa l-a dus probabil mai spre sud, aşa că atunci când a reuşit să iasă pe mal, nici urmă de fată, dar nici urmă nici de hainele lui, ba şi peisajul era altul, şi-a dat seama că e în altă parte, dar cum a ştiut că e mai la sud şi nu mai la nord, nu spre braţul Sulina, ci spre, să zicem, Gura Portiţei, desigur, departe de asta din urmă, nu ştiu. Nici el nu ştia. Aşa că a luat-o spre nord, spre braţul Sulina şi a găsit-o în momentul când se hotărâse să plece, convinsă că el s-a înecat. A râs. El. Ea n-a râs. Nici prin cap nu i-a trecut atunci că, poate, Funa Maro îl încercase şi pe el, dar i-a dat drumul din mână în cele din urmă. Nu i-a trecut asta prin cap, pentru că era prea sigur pe forţele lui, pe abilitatea lui în apă, ba chiar pe destinul său, la care, ce-i drept, nu se gândise niciodată.

Nu le-a povestit tovarăşilor săi de călătorie, a doua zi, nimic despre seara trecută, oricum n-ar fi avut ce povesti, ce, că înotase mult şi bine, că fusese dus de valuri în dreapta sau ce? Că fata aia, cu care era, se hotărâse să plece şi să-l lase în plata Domnului, cum se zice? Cât despre Funa Maro, la prima vodcă, înviorătoare, a zilei, a auzit vocea de bariton a lui Sabin, tunătoare: Funa Maro!, urmată de un hohot homeric de râs, ca de fiecare dată când pronunţa aceste cuvinte. Spun cuvinte pentru că nu ştiu dacă era un nume sau ce altceva. S-au întrebat, dar asta la început, în prima seară, pe terasa de la „Vraja mării”, dacă nu cumva e o inscripţie greşită şi ăla care a scris-o o fi vrut să scrie Furtuna mării, dar nu i-a ieşit, dar asta se excludea, pentru că erau prea multe diferenţe între cele două aşa zise posibilităţi. Aşa că Funa Maro a rămas pentru ei, pentru totdeauna, ceea ce şi era, Funa Maro, o femeie cu solzi şi coadă în loc de picioare, dar culcată într-o rână, cu părul roşu aprins strălucind în soare, când era soare, cu ochii ca două flăcări, ar fi zis poetul, mult mai tare decât cea din tabloul care avea să-i străjuiască lui Dorin, peste vreun an, mesele la un restaurant din orăşelul unde se pripăşise la ziarul local. Aceea era o intelectuală, căci avea în faţa ochilor o carte, era, tot aşa, prăbuşită într-o rână, dar într-o peşteră, la ieşirea căreia se iţeau peisaje încântătoare cu cer albastru şi munţi, la fel de albaştri, cu păduri de brazi şi pâraie cristaline, aşa cum aveau să cânte mai târziu, la un chef, undeva, lângă Sibiu, „românaşului îi place, sus la munte, sus la munte, la izvor, liber şi să fie-n pace, al naturii, al naturii domnitor..., unde printre stânci bătrâne, curg izvoare cristaline, sus la munte, sus la munte, sus la munte la izvor!”. Bine, ei nu ştiau atunci toate cuvintele acestui cântec înviorător de altădată, dar le-a auzit el, iar peste decenii, nu ştia cum se face că totul se întâmpla peste decenii în viaţa sa, la un teatru de la subsolul unei clădiri de pe Calea Victoriei, unde cântecul ăsta se cânta integral, cu sublinieri umoristice ale versurilor. Dar poate că Funa Maro nu pătrunsese nici în peştera din tabloul mandatarului de la Alba Iulia şi nici în subsolul de pe Calea Victoriei.

Funa Maro a rămas acolo, departe, în depărtările Sulinei şi ale anului 1968 sau ‘69, pe peretele fostului hotel Camberi, în varianta sa contemporană (câţiva ani mai târziu), avea să doarmă o noapte, înainte de a pleca înapoi spre Cluj.

Unde eşti tu, Sabine? Numai sunetul ăla pătrunzător, baritonal şi plin de veselie, a mai rămas în mine, „Funa Maro!” şi nici ăsta nu se ştie pentru câtă vreme!

12 iunie 2021

© 2007 Revista Ramuri