E plăcută senzaţia, destul de rară, că, umblând în toate părţile pe Facebook, nu pierd, totuşi, timpul. Am avut-o văzând poze de la un eveniment organizat de Muzeul Naţional de Istorie: lansarea unei cărţi care mă interesează în cel înalt grad şi despre care cine ştie când/ dacă aş fi aflat altfel? Domnul George Trohani, arheolog cu bogată şi îndelungată experienţă în cadrul Muzeului, a publicat, în 2019 şi 2021, două volume despre tatăl domniei sale, Nicolae Trohani. Dată fiind editura la care au apărut, procurarea lor a fost o treabă destul de dificilă, dar a meritat.

Cine a fost Nicolae Trohani? Mi-e greu să cred că nu am mai dat peste acest nume – deşi, se poate presupune, în multe locuri, persoana apare cu nume conspirativ – şi mi-e ruşine că nu m-am oprit asupra lui. Acum, mi-a atras atenţia formula „aghiotantul lui Eugen Cristescu”, acesta din urmă rămas în istorie ca director general al Serviciului Special de Informaţii, omul lui Antonescu, între 1940 şi 1944, dar pe care îl văzusem în documente din anii ’30, uneori chiar semnând pentru ministru, ca director al Administraţiei de Stat din Ministerul de Interne, şi despre care ştiam că, mai înainte, fusese director al Siguranţei. M-am gândit că „aghiotantul” unui astfel de personaj – care a reuşit să reziste ca înalt funcţionar, în poziţii de maximă importanţă, nu doar sub guvernări, ci chiar sub regimuri diferite – trebuie să fi fost el însuşi un personaj interesant...

O privire rapidă prin una din cele două cărţi e de ajuns pentru a sesiza că prezentarea din titlu e înşelătoare şi simplificatoare. George Trohani a fost mult mai mult decât un „aghiotant” al unui şef de serviciu de informaţii. De altfel, a lucrat în imediata apropiere a lui Eugen Cristescu doar vreme de câteva luni, în 1944. În rest, a fost mai mereu pe teren, având, după cum se poate intui, roluri esenţiale în misiuni foarte delicate.

Volumul din 2019 este alcătuit pe baza însemnărilor zilnice ale lui George Trohani, ale Irmei Eremie, soacra sa, şi a corespondenţei dintre agentul SSI şi soţia sa Liliane, care, în cea mai mare parte a frontului din Est, a fost infirmieră voluntară în spitale de război. Deşi însemnările şi mesajele privesc, în principal, chestiuni personale, ceea ce atrage atenţia sunt numeroasele trasee pe care le făcea în vastul teritoriu ocupat de trupele germano-române, de la Nistru la Don, poposind la Odessa, Nikolaiev, Harkov, Simferopol ş.a. Aceste mărturii vin în completarea celor „clasice” ale veteranilor de război, a poveştilor de la Cotul Donului. Spun destule despre viaţa de dincoace de linia frontului, încă foarte puţin cunoscută, dar nu spun mare lucru despre misiunea lui Trohani. Ne putem da seama că era „funcţionar civil”, cu gradele de „şef de grupă” sau „subdirector”, asimilate, în zonele de operaţiuni, celor de căpitan şi maior şi că era locţiitor al şefului Agenturii Frontului de Est şi (?) al „Grupei Centrale Mobile”/ „Eşalonului Operativ «Vulturul»”. Ce făcea pe acolo în această calitate e greu de spus. E clar că Agentura trebuia să aibă informatori în diverse locuri, că unii trebuiau să treacă înainte şi înapoi linia frontului, că Trohani trebuia să intre cumva în contact cu ei. Dar despre asta nu vedem, evident, nimic în agende şi, cu atât mai puţin, în corespondenţă. Sunt foarte rare menţiunile de genul: „un maldăr de hârtii pe care trebuie să le lucrez” (p. 107), „dirijez totul din «cabinetul» meu” (p. 109) sau „interoghez pe prizonierii Cpt. Crinschi Boris de la Bir. 2 a Div. 318 I” (p. 135). În rest, viaţa „elitei” de ocupaţie din Transnistria îi poate părea unui naiv una de huzur, cu teatre, operă şi multe petreceri. Dar ce să faci? „Munca de informaţii” presupune (şi) multe „pahare de vorbă”. „Prelungirea peste limite a serbării mi-a displăcut, dar ce vrei trebuie să fii mai înţelegător. [...] Eu m-am ţinut şi nu am băut decât strictul necesar” (p. 137), îi scria Pouffy lui Pupică, în decembrie 1943, la câteva zile după naşterea băiatului, nimeni altul decât cel care a publicat acum mărturiile. Nu vedem mai nimic despre privaţiuni (la nivelul lui Trohani existau caviar şi şampanie, dar erau probleme cu pâinea), despre viaţa localnicilor de rând ori despre nenorocirile comise de ocupanţi. Din martie 1944, Nicolae Trohani, avansat director, a fost transferat în postul de şef de cabinet al directorului general. E o „modestie” de neînţeles aprecierea fiului său că „îndeplinea, propriu-zis, atribuţiuni de secretar” (p. 152). E adevărat că şi şeful său, în „memorii”, a reţinut că „lucra bine la maşina de scris şi redacta foarte clar”, dar, dincolo de asta, „ţinea evidenţa lucrărilor şi urmărea ca secţiile să execute dispoziţiile date de conducerea serviciului”. Şi mai ştim că şeful trecea rar pe la sediu, în vreme ce „aghiotant”-ul mai şi dormea pe acolo. Trohani a continuat să facă muncă de birou în SSI şi după 23 august, a fost arestat şi eliberat în 1945. Preluat de sovietici în 1948 şi returnat în 1955, a mai fost ţinut la Gherla până în 1957, când i s-a dat definitiv drumul, fiind „studiat” pentru recrutare. În acest punct, văzând în notele de subsol diverse alte biografii (sumare), cred că, fără încruntări inchizitoriale, istoricii trebuie să cerceteze în detaliu raporturile foştilor agenţi SSI cu „noile” autorităţi sovieto-române.

*****

Volumul din 2021 este atât o completare, cât şi un prequel al celui dintâi. Din documente româneşti (declaraţii, procese verbale de interogatoriu, din Arhiva CNSAS) şi sovietice, aflăm mai multe despre organizarea ([sub]centrele informative), resursa umană şi misiunile Agenturii Frontului de Est, imaginea din însemnări şi scrisori îmbogăţindu-se cu nuanţe, nu prea calde. În plus, sunt publicate şi notiţele dinainte de război. Vedem un tânăr avocat brăilean care, în 1936, prin nişte cunoştinţe, ajunge să lucreze în Serviciul Secret, încearcă un doctorat, face un curs de specialitate la Paris, în 1937, şi, în anii următori, are o ascensiune rapidă. Deşi ne e prezentat ca „aghiotant” al lui Eugen Cristescu, Trohani ajunsese şi în imediata apropiere a la fel de celebrului său predecesor, Mihail Moruzov, care i-a încredinţat misiuni delicate.

Din însemnări e greu, fireşte, să ne dăm seama ce e personal şi ce e profesional. Dincolo de faptul că „Liliana începe să devie interesantă. [...] Serait-ce la F(emme)?” (p. 37) – şi se va dovedi că da – totul e amestecat. În agende, a notat o deplasare cu ea la Varna, în august 1938, ca şi când ar fi fost vacanţă; în 1957, la interogatoriu, avea să declare: „prin iulie august 1938 am fost trimis de Moruzov la Varna pentru ca la consulatul romîn de acolo să verific nişte liste mai vechi de înscriere la cetăţenia romînă” (p. 92). Părea să umble de plăcere în diverse medii culturale şi politice, dar, după două decenii, spunea: „din însărcinarea serviciului mă deplasam la diferite întruniri politice de unde luam în mod discret notiţe” (p. 75). Dar cel mai frumos exemplu (deşi ridică semne de întrebare) mi se pare comuna acoperire a unei misiuni importante, cu una mai puţin importantă: oficial, în Franţa, a fost în calitate de cursant, cum va aminti de multe ori; ofiţerilor de securitate de mai târziu le-a spus însă că „am fost trimis acolo pentru a prelua încercarea făcută în anii precedenţi...” (p. 57).

Îl vedem pe tânărul „funcţionar” însoţind demnitari străini, colaborând cu Legaţia Japoniei, exploatând informativ reţelele de contrabandă din Bucovina, vizitând Polonia invadată deja de germani, dar nu încă de sovietici, zburând de la Bucureşti la Iaşi şi de acolo la Ungheni, la câteva zile după acceptarea ultimatumului. Îl vedem aproape mereu în mişcare.

Însemnările lui Nicolae Trohani mi se par nu atât bogate în informaţii, cât fertile. Pot da ponturi, pot indica piste istoricilor. A reţinut multe chestiuni cu care nu pare să fi avut treabă personal. E de văzut de ce le-a considerat demne de consemnat şi dacă erau, în vreun fel, în acele momente, „informaţii privilegiate”. Recunosc că, în unele cazuri, am simţit şi intervenţii târzii în text.

Dincolo de interesul strict istoric, nu se poate să nu remarcăm charme-ul personajului, demn de un classic spy movie. Din jurnal, corepondenţă şi declaraţii, apare exact cum l-a descris şeful său, Eugen Cristescu: „Tot la Frontul de est mai poate fi menţionat funcţionarul Trohany, pe care mai târziu l-am avansat director şi l-am luat ca secretar al cabinetului meu. Acesta poseda o licenţă, luată în condiţii de toată lauda, cunoştea limba franceză şi suficient limba germană, avea o cultură frumoasă şi era bine educat, stilat şi foarte prevenitor”.

Convins că toţi cei preocupaţi de istoria României în secolul al XX-lea se vor bucura de scoaterea la lumină a personajului Nicolae Trohani, sper că aceste cărţi vor avea parte, cât mai curând, de ediţii mai riguros întocmite – poate şi mai bogate – şi cu o mai bună circulaţie.