Chiar dacă am ascultat mereu muzică pop italiană, fără să vreau de nenumărate ori, nu pot spune că îmi place. Pentru acest gen de distracţie gălăgioasă am încă sentimentul pe care îl ai când eşti obligat de împrejurări să bei un pahar de vin în loc de alt lichid cu proprietăţi euforice atestate. Şi pentru că vinul este aliment, nu băutură, vorba unui neaoş prim-ministru aproape uitat azi, mă simt obligat să consemnez că da, am băut mult vin într-o perioadă mai fructuoasă a vieţii, ba am comis şi excese. Nu am consumat muzică italiană în aceeaşi măsură, însă câteodată mi se pare că umblu beat de câtă s-a nimerit să aud. În spaţiul românesc, rockul cel de toate serile a pătruns şi pe „filiera macaronară” la mijlocul deceniului şapte, deodată cu filmele croite pe şablonul „cum devine vedetă un băiat sărac iubit de-o fată bogată”. Celentano, Gianni Morandi, Little Tony, Al Bano, Don Backy şi alţii au jucat astfel de eroi. Ce entuziasm declanşau melodramele astea în orăşelele de provincie, unde Italia era socotită „sora noastră” şi unde ragazzi bântuiau după bambine, unii strigând cât îi ţinea gura „Viva la figa!”, cum i-am auzit chiar eu într-o vară, prin 1969-1970... Şi nu pot uita primul LP cumpărat, un vinil editat de Electrecord lui Ricardo del Turco, ale cărui melodii îmi răsună între urechi la simpla ochire a titlurilor scrise pe copertă (nu mai am exemplarul de-acum jumătate de veac, ci unul recent găsit la vechituri în stare nouă).

Fără să fiu specialist în muzică, ştiu că italienii au cucerit multe pieţe de desfacere insistând pe stilul lor particular, dezvoltat din tradiţiile impuse global: opera şi canţoneta. Lirismul, deseori emfatic, e nativ combinat cu spiritualitatea mediteraneană. Influenţele anglo-saxone de blues, jazz şi rock din a doua jumătate a secolului XX n-au fost mereu binevenite pentru iubitorii acestei muzici, împrăştiaţi pe toată planeta. Interpretul cu voce frumoasă e divinizat. Exemplele abundă într-o succesiune ameţitoare, de la Caruso la Andrea Boccelli, să zicem (pe Lucio Dalla e cazul să-l mai pomenim?). Nu-i de mirare că băieţii prezentabili, deveniţi bărbaţi cu şarm necruţător, acum bunici rotofei, destui posesori de averi serioase, cu nobila particulă „Don” adăugată la nume, s-au bucurat de atenţia spumantă a diverselor popoare: de la chilienii stârciţi sub imobilitatea milităroasă a lui Pinochet, la iranienii ignoraţi de şahul Reza Pahlavi, în al cărui cort personal de spectacole se lăfăia cea mai opulentă masă văzută de Al Bano; de la moscoviţii înlăcrimaţi de piesa lui Schubert, Ave Maria (orchestrată de Peterson) şi până la sud-africanii încântaţi de imnuri dedicate libertăţii, din care nu pricepeau mare lucru.

Cu traista plină de cioburile unei situaţii despre care n-am crezut niciodată că face parte din educaţia mea muzicală, am ezitat o vreme să citesc volumul scris de Al Bano cu Roberto Allegri – Este viaţa mea. Traducerea, cam lipsită de savoare, este asigurată de Lucica Preda, şi a fost publicată hăt, în 2012, de Editura Andreas (în al cărei catalog eclectic, centrat pe reeditări, cărţi pentru şcolari, cărţi religioase, figurează şi... Ilderim Rebreanu, iar autobiografia lui Al Bano e singulară). Probabil că nici măcar n-aş fi răsfoit volumaşul, elegant legat între cartoane adecvate, prevăzut cu supracopertă de cea mai bună calitate, dar de culoare absolut îndoielnică, dacă nu s-ar fi întâmplat să-l deschid la pagina 122, capitolul X, Romina, şi să citesc frazele: „În acest punct al povestirii, deci, mulţi se vor aştepta că voi înfrunta tema vieţii mele private şi voi povesti cum am cunoscut-o pe soţia mea, cum s-a născut legenda noastră şi lucruri de acest gen. Nu o fac. Las pagina albă. Umpleţi-o cum vreţi: eu nu simt că aş dori să o fac”. Urmează pagina cu ilustraţie grăitoare: o pană de gâscă şi-un rând cu puncte de suspensie.

Procedeul mi-a amintit de generosul Mircea Nedelciu, scriitor în siajul căruia mulţi dintre optzecişti au pătruns subtil în literatura noastră (iar unii au trecut şi dincolo de ea). Am sorbit, la figurat, cupa oferită de interpretul italian cu voce memorabilă, un trubadur ale cărui cântece mi-au revenit în auz la fel ca-n cazul primului vinil: citind titlurile, fără să încarc în playerolistă distribuită online. Şi nu vorbesc de vivacele duete cu Romina Power, răspândite în lumea contemporană ca un virus binefăcător, care transmite bucurie, tandreţe, fericire. M-a uluit să descopăr într-un cluster al memoriei, de exemplu, piesa din 1968, Io ho te, cu orchestraţie ce trimite la coloana sonoră a westernurilor-spaghetti, nebunia copilăriei mele (şi-a altor tipi, mai celebri). Povestea vieţii lui Al Bano, în fel şi chip exploatată mediatic într-o vreme, stă la dispoziţia amatorilor. Tribulaţiile în show-biz ale titularului nu diferă de-ale rockerilor consacraţi. Însă ţelul eforturilor sale –întărirea fermei din satul natal – îi conferă aura unui personaj epic. Şi mândria corespunzătoare.