Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Drama aspiraţiilor paşoptiste din perspectivă junimistă

        de Henri Zalis

La prima vedere pare surprinzător un eseu în care pun chestiunea paşoptismului însoţind, chiar procedând tabloul moştenirii eminesciene.

Dar cum se explică naţionalismul poetului, viziunea lui despre trecut, cultul strămoşilor (de unde şi convertirea lui în patrimoniu naţional), fără să atingem emanciparea memorială operată de paşoptişti! Lor le datorăm profetismul (Alecu Russo), depăşirea politicului prin instinct istoric (N. Bălcescu), chiar şi paroxismul sincerităţii pe orizontala valorilor (C.A. Rosetti).

Astfel că, atunci când Ion Brătianu pune înaintea economicului ideologicul, el situează impulsul sufletesc al paşoptiştilor la baza redeşteptării româneşti.

Eminescu nu avea cum să fie străin de toate aceste ecouri. Conservatorismul lui postulează rezerva faţă de înnoiri în credinţa că le poate încetini mersul pe coordonatele legate de propriul fond etnic.

A păstra germinaţiile menţionate pe un contur astral nu este posibil. Rezonanţa lor regăseşte toată sfera de suprapuneri cu arta şi scrisul chemate în faţa destinului.

Putem înţelege mai bine condiţiile de evoluţie a literaturii române imediat după ecloziunea geniului eminescian, dacă ţinem seama că operează câţiva factori favorabili lichidării şantajului moral ce a dus la debarcarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Decantarea conflictului iscat între susţinătorii acestuia, adepţi ai împroprietăririi ţăranilor, ai chemării la lichidarea corupţiei din administraţie, extinderii învăţământului public la sate şi oraşe ş.a., şi adepţii schimbărilor calme, lente, „la preţ redus“ edifică asupra procesului înscris între anii 1848-1859-1866.

Deşi insuficiente, noile direcţii de afirmare artistică se desfăşoară în situaţia limită, cu patetismul strunit de problematici dureroase. Ne-am emancipat de tiparul religios, împrumutăm tot mai puţin din subsolul folclorului. După adoptarea Regulamentului Organic are loc redeşteptarea conştiinţei identitare cu tot ce înseamnă ea ca rezonanţă politică, socială, educaţională. De exemplu, învăţământul, restrâns la câteva şcoli particulare, se degajează de închistarea unei programe analitice pentru elita locală. Apune repede perioada Cântecelor lumeşti, se pierd în fum notele pastorale, nălucirile elegiace, gemetele de smerenie. Totuşi, travaliul demiurgic are încă de suferit.

Deşteptarea ce anunţa paşoptismul este de mai multe feluri; bine instrumentalizată, vibrează acum coarda patriotică prin Cârlova şi Heliade Rădulescu. Dar şi coarda estetică nu se lasă mult aşteptată. O resimţim ca auxiliarul, deloc ocazional, al neoclasicismului, de unde Asachi şi alţii deprind dorinţa să pătrundă cercuri de cititori pe care să-i pregătească elementar pentru artificii şi convenţionalism anacreontic. Încă, odată scuturat ritul meditaţiilor intimiste, pătrunde din coasta romantismului alt sunet. Unul infuzat cu emoţii antidespotice, tutelat de senzaţia că momentul este crucial şi nu are voie să fie ratat.

Activităţile spirituale primesc un impuls durabil prin solidarizarea cu romantismul. Poetica resimte cel mai mult benefice influenţe, de la un text la altul. Dimitrie Bolintineanu creează, frust în expresie, premise pentru sentimente şi energii vitale. Chiar şi poeţii transilvăneni primesc rezonanţele ieşirii din imaginarul didactic.

Dar cel mai puţin neutral se dovedeşte Mihai Eminescu. Este stimulat de fundamentarea punctelor sale de vedere privitoare la concepţia despre viaţa poporului român şi despre starea lui de spirit.

La baza radicalismului eminescian, una din cauzele constitutive a fost războiul său cu sugestiile paşoptismului.

Paşoptismul, dincolo de scăderi evidente, voia să creeze preeminenţa idealului politic novator asupra fondului şi formelor persistând încă din feudalism.

În viziunea sa paseistă, Eminescu dorea să luăm în posesie trecutul, ferit de stricăciuni, să-i conservăm poziţiile în plan spiritual.

Paşoptismul aspira la democratizarea vieţii obşteşti, paseismul eminescian credea într-un stat etic, întemeiat pe primatul strict al tradiţiilor moştenite de la înaintaşi.

La începuturi, paşoptismul respinge tonul pompos, dezordinea din manuale, cere preponderenţa limbii naţionale asupra limbii greceşti, se întoarce la primii scriitori autohtoni capabili să îndrume. Nu altfel trebuie să-i înţelegem pe Grigore Alexandrescu şi, mai ales, pe Heliade Rădulescu. Gustul lor pentru verbul „forte“, cerinţa să reducem traducerile, să ne îmbogăţim vocabularul indică un fapt: înainte de a fi militant, paşoptismul este constructiv. Asta înseamnă călătorii, ieşirea din latenţele de tip ponderat, din inconsistenţa mimetică fără urmă de onestitate. Epoca are nevoie de criterii precise, de asimilări armonice, de discernământ în propovăduirea normelor scrisului artist. Lupta cu etimologiştii, producerea unei gramatici normative, odată cu ineditul promiţător al poemelor lui Ion Heliade Rădulescu – Michaiada şi Anatolida - trasează directive ferme urmaşilor. Creează în rândul acestora o solidarizare cu toate individualităţile venite din cultura clasică şi însetate de originalitate. Restul îl face romantismul, indicator de drumuri, nu neapărat în linie sentimentală, mai degrabă înclinat spre omul interior, dornic să prefacă societatea. Dincolo de sursele lui germane, Eminescu se ridica pe dezvoltarea organică a propriei structuri intelectuale, însă şi datorită sensului misionar, elevaţiei mesianice induse de iluziile lui Gr. Alexandrescu şi D. Bolintineanu, potrivit cărora nu damnatul construieşte viitorul, ci predestinarea în suferinţă, pentru ca trecutul eroic să reînvie reparator.

Vocile pledând pentru intrarea noastră în rândul naţiunilor civilizate se înmulţesc. Ele pătrund incisive în mica armată ce se constituie după 1840, în nucleele administraţiei locale, în presa ce îşi face apariţia.

Acum se impune şi curentul alcătuit din istoricii activi în susţinerea cauzei naţionale, ca N. Bălcescu şi M. Kogălniceanu. Prin programe, cum a fost cel al Daciei literare, ia contur teoria literaturii, hrănită din duhul vremii, cea care susţinea unitatea naţiunii. Erudiţia unui Bălcescu ar fi rămas inoperantă dacă nu slujea deplin dragostea de popor şi avida lui nevoie de conexiuni între gândirea anti-despotică, iluminism vizionar şi dorinţa să rezolve pozitiv condiţiile de viaţă ale ţăranilor şi meseriaşilor din mahalale; îi disciplinează actele, îl subordonează crezului paşoptist.

Contaminarea de libertate vine acum din Franţa republicană, însă lucrează în avantajul „bonjuriştilor“, studenţi întorşi de la studii, în amestec cu interesele noilor plecaţi să ia puterea: masoni, agenţi de influenţă ţaristă, habsburgică ş.a. Ei aspiră la cariere nu neapărat în serviciul public, ci al cancelariilor occidentale, şi nu în ultimul rând sunt incitatorii primelor investiţii transfrontaliere, germani şi austrieci cu deosebire.

Astfel, într-un creuzet susţinut de propriul potenţial, izbucnirile lirice devin clamări de mare vitalitate în profitul acţiunii. Nu întârzie să se producă acel postpaşoptism ce revendică tradiţia populară a deşteptării celor ce îşi cultivă principiile (vezi la Alecu Russo, pasionalitatea şi eclectismul).

Chiar dacă nu suntem siguri că el este autorul „Cântării României“, îi putem lăuda orientarea şi bivalenţa. În acest spirit merge Vasile Alecsandri, chiar dacă între aşteptările lui şi dezvoltările acestora are loc instaurarea domnitorului Unirii Principatelor şi chiar dacă încă proliferează tot felul de adaptări, utile pentru viaţa teatrului, nu şi acolo unde vodeviluri sau sumare parabole stau în calea deplinei cunoştinţe de sine.

Ideile moderne iau avânt pe nişte baze create. Sosesc în funcţii înalte, deşi tineri, oameni ca Titu Maiorescu. Îi datorăm direcţia de gândire a Junimii. Simţirile romantice dezvoltă în spiritele cultivate mobilitate, putere de concentrare în edificări publice, oficializează începuturi de liberalism. Drept este că, sub temelii post feudale, liberalismul nu poate să fie decât moderat. Uzanţele burgheze rămân, deocamdată, într-un plan incipient.

Chiar dacă, pe unele, Eminescu le priveşte unilateral, iar altele, subordonate paseismului său, îi aparţin, esenţial fixate, faptul creaţiei, dreptul de cetate a poeziei, suveranitatea antitezelor.

Astfel, înţelegem ce relaţie se stabileşte între paşoptism şi romantismul conservator al marelui poet. O relaţie de comunicare consonantă cu junimismul, în special prin spiritul critic al acestora, valoare fundamentală în toate preocupările, visele, tendinţele, îndemnurile.

Romantismul, ca şi paşoptismul, declanşează complexitatea devenirii româneşti în cele mai variate direcţii. Intuiţia, ironia, subiectivitatea, patetismul se însumă în experienţa lirismului eminescian, ca unic glas mistuit de miracolul plenitudinii. De-acum încolo, iubirea nu se mai sustrage efectelor evocatoare ale dorului de ţară, muzicii atâtor sunete unice, neîmpăcării cu patriarhalitatea într-o lume dezagreabilă. Dezamăgirea şi luciditatea îşi dau mâna spre a divulga umbrele unui imaginar strălucitor.

În economia întregii epoci, domeniul spiritual după Maiorescu pare trivial prin aşezarea în cadrul public a paroxismului antijunimist reprezentat de mistagogul Nae Ionescu.

Dogmatismul maiorescian obligă la un examen amplu al punctelor deosebitoare pe axul junimist-post-junimism, antidemocraţie.

Programul generaţiei de după 1918 implică ample presupoziţii. Voi încerca în continuare examenul lor, din momentul străbătut de temele eminesciene până la deriva naţionalistă, prea necurată ca urzeala radicalităţii ei nocive să fie trecută cu vederea.

© 2007 Revista Ramuri