La recent încheiata ediţie, numărul laureaţilor români s-a mărit, ţara noastră având premianţi la fiecare secţiune. La doar 25 de ani, violoncelistul Ştefan Cazacu are o carte de vizită de invidiat. A început formarea muzicală la 6 ani sub supravegherea tatălui său, cunoscutul violoncelist Marin Cazacu. A urmat studiile de licenţă şi de master la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, la clasa lui Răzvan Suma. Graţie bursei Erasmus oferite de Uniunea Europeană şi-a completat studiile de master la Universitatea de Muzică din Viena. A susţinut recitaluri în România, Olanda, Israel, Austria, Ungaria, Germania, Bulgaria, Macedonia de Nord, Serbia şi a colaborat ca solist cu toate orchestrele simfonice din România, dar şi cu Filarmonica din Chişinău sau cu Orchestra de Tineret din Alicante, Spania ş.a. Talentul său a fost răsplătit prin numeroasele premii obţinute în diverse competiţii naţionale şi internaţionale: Premiul I la Concursul Internaţional de la Liezen – Austria (2008), Premiul al II-lea la Concursul Antonio Janigro – Croaţia (2008), Marele Premiu la etapa naţională a Concursului Eurovision Young Musicians (2010, Bucureşti), Premiul I la Concursul „Drumul spre celebritate” (2011), pentru ca în acest an el să se afle printre laureaţii Concursului Internaţional „George Enescu”.

— Ştefan Cazacu, de curând ai repurtat un nou succes internaţional: Premiul al III-lea la Concursul Internaţional „George Enescu, secţiunea de violoncel. Ce reprezintă pentru tine această reuşită?

— Pentru mine a fost un şoc şi o mare bucurie faptul că am ajuns în finală şi am reuşit să obţin acest premiu. Pot doar să mă bucur şi să mă ambiţionez mai tare după acest rezultat.

— Cât de lungă şi de dificilă este pregătirea unui concurs internaţional de asemenea valoare?

— Pregătirea pentru un concurs este mult mai intensă şi mai solicitantă decât pregătirea pentru un concert, atât din punct de vedere fizic, dar şi mental. În materie de timp asta poate să varieze de la 6 luni până la 1 an sau poate chiar mai mult.

— Ce oportunităţi deschide carierei tale această nouă recunoaştere internaţională?

— Un concurs ajută foarte mult la publicitate. Lumea află de existenţa ta ca artist. După concurs am avut parte de multe interviuri şi de invitaţii din partea orchestrelor.

— Care a fost cel mai frumos moment, dar cel mai dificil moment al confruntării competiţionale?

— Cel mai greu şi cel mai frumos cred că a fost semifinala, pe 13 mai. Am fost concurentul care a deschis concursul la secţiunea violoncel. Nu mai avusesem atâtea emoţii de foarte multă vreme. Ştiind că voi fi primul, am optat pentru a începe cu Sonata a II-a de George Enescu în Do major.

— Ce te-a determinat să te apropii de violoncel şi apoi să performezi prin acest instrument?

— Nu am avut de ales, având în vedere că tatăl meu este violoncelist. Crescând în acest mediu, auzind în fiecare zi violoncelul, cred că aceasta a fost cea mai naturală şi firească apropiere fată de instrument.

— Te-ai format în România, ai studiat şi la Viena, care crezi că sunt plusurile şi minusurile şcolii muzicale româneşti?

— Părerea mea este că în România se învaţă mult mai bine teoria muzicală în comparaţie cu alte universităţi din Europa. Când am susţinut admiterea la Viena, proba de teorie mi s-a părut foarte uşoară în comparaţie cu cea de la Bucureşti. Un minus pe care l-am observat în România este muzica de cameră. La Viena se organizau concerte camerale aproape în fiecare lună.

— Ce modele violoncelistice ai?

— Îmi plac foarte mult violonceliştii Laszlo Fenyo, Truls Mork şi Jerome Pernoo.

— Mai ales în mediul artistic, tinerii care calcă pe urmele părinţilor celebri „beneficiază” de comparaţii. În cazul tău celebritatea părinţilor este benefică sau nu?

— Cu siguranţă m-a ajutat, dar, în acelaşi timp, presiunea va exista tot timpul. Sunt conştient că voi fi comparat în continuare cu tatăl meu şi sper că voi putea să mă ridic la înălţimea lui şi poate chiar să-l depăşesc.

— Ai foarte multe premii la concursuri naţionale şi internaţionale, concerte cu orchestre, turnee, cât de determinat eşti să rămâi în topul violonceliştilor şi ce te-ar ajuta să evoluezi?

- Sunt foarte hotărât să rămân în top şi voi face tot posibilul să evoluez atât muzical, cât şi tehnic. Tot ce mi-ar mai trebui acum ar fi ca timpul sa le rezolve treptat pe toate.

— Cum vezi viitorul tău artistic?

— În viitor îmi doresc să predau şi să cânt muzică de calitate alături de instrumentişti de elită.

Locul al II-lea la secţiunea pian a fost obţinut de Adela Liculescu. Aceasta s-a născut la Craiova, în anul 1993, şi a început studiul pianului la vârsta de patru ani. A absolvit în anul 2012 Liceul de Artă din oraşul natal, continuându-şi perfecţionarea la Universitatea de Muzică din Viena. Printre premiile obţinute până acum de Adela Liculescu la concursuri internaţionale se numără: Premiul întâi la concursul „Elena Rombro-Stepanow”, Viena, 2012; Premiul al doilea la Concursul de Concerte Clasice de la Cantů, Italia, 2015; Premiul al cincilea la Concursul Beethoven de la Viena, 2013; Premiul I la Concursul „Carl Filtsch”, Sibiu, 2009. Adela Liculescu a avut numeroase apariţii pe scene importante din Germania, Austria, Anglia, Israel, Franţa, Olanda, Suedia, Italia, Cehia. În ianuarie 2016, Adela Liculescu a fost desemnată Studentul român al anului în străinătate la categoria Arte, cu ocazia Galei Ligii Studenţilor Români din Străinătate, care a avut loc la Palatul Parlamentului din Bucureşti.

— Adela Liculescu, ai avut un nou succes internaţional foarte important, câştigând premiul al II-lea la Concursul International „George Enescu”, secţiunea pian. Cum a fost această experienţă?

— Sunt foarte onorată să fi obţinut un premiu la acest concurs de mare tradiţie. Pentru mine concursul a însemnat în acelaşi timp şi prima apariţie în public pe scenă după foarte multe luni de lockdown, aşa că emoţiile au fost pe măsură. M-am bucurat mult în primul rând să revin şi să cânt acasă, în România, pentru că, din cauza pandemiei, nu mai fusesem acasă de multă vreme. Aşa că pentru mine, competiţia a fost mai mult un festival decât un concurs.

— Cât de importante crezi că sunt concursurile astăzi pentru dezvoltarea carierei unui tânăr artist?

— Concursurile în sine sunt, după părerea mea, mai puţin importante, pentru că sunt extrem de subiective. Aşa că nu premiul în sine la un concurs îţi deschide porţi sau nu. Ceea ce este mai important, după părerea mea, este dacă în urma apariţiei la concursul respectiv eşti invitat să susţii concerte. Aceasta se întâmplă adesea independent de premiul obţinut la concurs. Eu văd concursurile mai mult ca pe o platformă de lansare, o şansă de a fi văzut de oamenii care au putere de decizie în domeniu, şi nu mă refer aici neapărat la juriu, ci, mai degrabă, la organizatorii de concerte sau agenţii care ar putea urmări concursul respectiv.

— Care a fost pentru tine cel mai frumos moment al concursului de la Bucureşti?

— Desigur, finala cu public de la Ateneul Român. În sfârşit, un concert cu public, un concert cu orchestra, după toată această perioadă de pauză. Nu a fost totuşi uşor – tocmai după atâtea luni de pauză, primul concert cu public să fie în finala unui concurs atât de important, transmis de televiziunea română şi live pe internet. În general, un astfel de concurs se pregăteşte printr-un anumit „rodaj” al repertoriului de concurs înainte, cu alte apariţii în public, dar acum aşa a fost să fie. Oricum, cred că am reuşit să mă descurc foarte bine având în vedere situaţia dată.

— Te-ai născut la Craiova, te-ai format în România, acum studiezi la Viena. Cum e să fii artist în România, cum e să fii artist în Austria?

— Sincer, nu aş putea să spun exact cum e să fii artist în România, pentru că eu nu am trăit ca adult în România. La 18 ani m-am mutat la Viena şi de atunci locuiesc aici. Este un mediu muzical extraordinar, în care mă simt foarte bine, am reuşit să mă integrez, să mă fac cunoscută şi să fiu constant invitată să cânt. În ciuda faptului că locuiesc în Austria, am totuşi o legătură strânsă cu România. Revin să cânt destul de des în ţară, mai ales la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Sibiu. De fiecare dată mă simt primită cu braţele deschise.

— Ce modele pianistice ai?

— Cred că am depăşit vârsta la care să mai pot vorbi de modele, încerc să mă consider un artist independent, care are viziunea sa proprie. Dar, desigur, există pianişti pe care îi apreciez enorm, cum ar fi: Argerich, Sokolov, Volodos… Adesea mă las inspirată din punct de vedere muzical nu numai de pianişti, ci şi de alţi muzicieni sau artişti.

— Care sunt porţile pe care ţi le va deschide Premiul al II-lea obţinut la Concursul Internaţional „George Enescu”?

— Sper să am ocazia să cânt şi mai des în România după premiul obţinut la acest concurs. Direct după concurs, am primit două concerte: unul în Festivalul Enescu cu Filarmonica din Braşov, la Sala Radio, unde din păcate nu voi putea onora invitaţia, pentru ca deja aveam planificat un proiect în perioada respectivă; şi un recital pe 1 octombrie la Paris, de care mă bucur foarte mult, pentru că va fi prima oară când merg la capitala Franţei! Dar, desigur, sper să mai vină şi alte invitaţii de la Filarmonicile din ţară.

În anul 2012, a înregistrat pentru Electrecord, alături de pianista Liliana Iacobescu, integrala sonatelor pentru vioară şi pian de Johannes Brahms. În anul 2018, Festivalul Krzyzowa Music of Europe din Polonia a lansat CD-ul cu înregistrarea live a trioului în Sol minor op. 15 de Smetana, interpretat de Valentin Şerban alături de violoncelistul Claudio Bohorquez (Germania) şi pianista Julia Hamos (SUA). A susţinut un număr impresionant de concerte şi recitaluri în Romania, dar şi în Franţa, Austria, Germania, Serbia, Macedonia, Bulgaria, Ungaria, Danemarca, Polonia, Spania, Belgia şi Ucraina. În prezent este membru al orchestrei Les Dissonances din Paris.

— Valentin Şerban ai avut un nou succes internaţional foarte important, câştigând premiul I la Concursul Internaţional „George Enescu”– secţiunea vioară. Cât de aşteptată a fost această reuşită?

— Trebuie să spun că m-am înscris la această ediţie a concursului având cât mai puţine aşteptări şi, deşi mi-aş fi dorit, ca oricare alt concurent, să câştig, nu am crezut că voi reuşi acest lucru.

— Cum ai caracteriza concursul Enescu, acum după ce l-ai şi câştigat?

— Concursul Enescu, ca orice mare concurs, este în primul rând o provocare. Pentru mine reprezintă o treaptă peste care am reuşit să trec şi este un impuls în construirea unei cariere.

— Ce te-a determinat să te apropii de vioară?

— Am început să studiez vioara la vârsta de 7 ani, când părinţii m-au înscris la Liceul de artă din Braşov. La acea vârstă nu aveam această pasiune, dar norocul a făcut ca la sfârşitul grădiniţei, educatoarea să îi spună mamei că am talent muzical. Mama a decis că vioara ar fi instrumentul potrivit pentru mine şi aşa mi-am început drumul.

— Ai studiat în România, absolvind Universitatea Transilvania din Braşov. Ce au adus carierei tale, concepţiilor tale artistice perfecţionarea din Austria şi experienţa din Franţa?

— Cea mai mare schimbare pe care am avut-o în toata experienţa din afara României a fost în percepţia muzicii de cameră. A venit ca o revelaţie. Muzica de cameră este tot, fie că vrei să faci chiar asta, fie că vrei sa fii solist sau să cânţi în orchestră. Muzica de cameră te învaţă să asculţi şi să găseşti mereu raportul potrivit între tine şi ceilalţi muzicieni cu care împarţi scena. Interesul pentru muzica de cameră este foarte scăzut în România şi de aici provin multe lipsuri din dezvoltarea tinerilor muzicieni.

— Cum caracterizezi mediul artistic românesc, analizând şi experienţele tale nefericite cu Opera Comică pentru Copii sau momentul în care ai dorit să participi la un concurs la Filarmonica George Enescu?

— Mediul artistic românesc are nevoie de o reformă. Are nevoie de un aer proaspăt şi o atitudine axată pe evoluţie şi nu pe a face ce este mai uşor şi comod. Din fericire, în ultimii ani am văzut din ce în ce mai multe iniţiative de a reîmprospăta mediul cultural şi sunt optimist. Există nişte oameni care vor schimbare şi care fac tot ce este posibil în acest sens, în mai multe oraşe. Sper că acest „virus” să se răspândească repede.

— Ce părere ai despre faptul că foarte mulţi muzicieni valoroşi au decis să plece din ţară? Ce crezi că determină acest exod?

— Cred ca unul dintre principalele motive din cauza cărora oameni extrem de talentaţi pleacă din România este lipsa aprecierii şi a oportunităţilor. Ba mai mult decât atât, există de multe ori un efort de a suprima oamenii cu talent şi iniţiativă de către non-valorile ajunse prin diverse mijloace şi conjuncturi în posturi de conducere sau cu putere de decizie. Talentul este un lucru extrem de rar, fără de care o societate nu poate funcţiona optim, nu se poate dezvolta şi în urma căruia toată lumea poate beneficia, dacă există aceasta dorinţă, desigur.

— Care sunt modelele tale muzicale, umane?

— Au existat mereu muzicieni care m-au inspirat: Jascha Heifetz, Henryk Szeryng, Leonid Kogan, Pinchas Zukerman, David Oistrakh, Leonard Bernstein, Glenn Gould etc. În ultimii ani am început să descopăr persoane străine lumii artistice, dar a căror viziune asupra vieţii mă fascinează: Jordan Peterson, Joe Rogan, Steven Pinker, Sam Harris etc.

— Ce oportunităţi deschide carierei tale Premiul I la Concursul Internaţional „George Enescu”?

— Câştigarea Concursului Enescu înseamnă în primul rând recunoaştere. Recunoaşterea mea faţă de mine şi recunoaşterea celor din jur. Totodată, există nişte oportunităţi, în urma concursului, de care mă bucur enorm. Concertele din cadrul Festivalului Enescu din august şi septembrie şi de la Musikverein din Viena în luna octombrie sunt primele dintr-un şir de concerte extrem de importante pe care am onoarea şi şansa de a le susţine.

— Cum vezi viitorul muzical al României, cum vezi viitorul tău artistic?

— Eu sunt optimist că exista un număr din ce în ce mai mare de oameni, fie din ţară, fie care se întorc în ţară, care vor să schimbe mediul cultural şi care cu răbdare, talent şi multă muncă reuşesc să facă lucruri deja vizibile.