Mi-am petrecut câteva zile bune din acest an lecturând, cu mare satisfacţie, volumul Academia de pe Gianicolo (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008 ) de Adrian Popescu. Este un jurnal de esenţă baconskyană, cu subtile inflexiuni cărturăreşti, care exprimă atitudinea şi crezul artistic ale poetului clujean.

Cartea mărturiseşte un gust rafinat pentru cultură, pentru civilizaţie, apetitul pentru autentic, sens în care autorul construieşte adevărate pledoarii şi face apeluri pentru înţelegerea umanistă a lumii pe care o evocă.

Gianicolo este „o colină amplă, un deal, care-şi începe urcuşul în partea de vest, nord-vest a Urbei, nu departe de colina Vaticanului”, un loc „faimos, din secolul al XV-lea, pentru vilele umaniştilor, ale poeţilor, pentru celebrul stejar al lui Tasso”, unde se află Colegiul pontifical Pio Romeno, „dăruit greco – catolicilor români drept biserică, loc de studiu, cămin, bibliotecă, arhivă, de Pius al IX-lea” (p.8). Acest colegiu conlucrează la «clarificarea» unei „Românii spiritual - culturale” alături de Accademia di Romania din Roma, de care se leagă nume ca Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, italieniştii Alexandru Marcu şi Alexandru Balaci, arheologul Dinu Adameşteanu, istoricul Constantin Daicoviciu, iar după 1989 Zoe Dumitrescu–Buşulenga şi „un intelectual poliglot, un filolog de talie europeană, Marian Papahagi”, spre care se îndreaptă, cu asupra de măsură, preţuirea autorului.

Bucuria confesării este însoţită de observaţia minuţioasă: „Am primit aici, la Colegiu, un apartament larg, cu un birou monumental, chiar lângă sala cu calculatoare. Coridorul lung, dacă o iei din hol la stânga, are gravuri ale monumentelor Romei, gravuri de un secol, sau mai multe, după stilul neoclasic, apăsat-realist, suplinind fotografia, dar poţi privi aici şi fotografii din atelierul lui Brâncuşi, cu lucrările sale celebre.”(p.11). Înăuntrul bisericii în stil bizantin, „Luciosul paviment e din marmură, pătrate galbene alternând cu cele albe, încadrate de dungi negre. Sugestia discretă pare a fi cea de stup, de albine dungate, de alveolă celestă, de lucrare sacră…”, iar în preajmă „iarba e de un verde lucios, fraged, frunzele măslinilor sunt mai închise, e drept, dar tari, palmierii neschimbaţi”(p.12). Devenită un adevărat creuzet de cultură română, loc de unde, prin 1936, Galaction panorama Roma, Gianicolo era, cândva, „fortăreaţa naturală a Romei, dar şi militară”, pentru garibaldinii care apărau, pe la 1849, Republica romană de trupele franceze ale lui Napoleon al III-lea.

Excursul istoric al locului este, apoi, complinit de cel cultural, facilitat de energicul Monsenior Octavian Bârlea, graţie căruia autorul are acces la informaţia căutată: „pe Gianicolo, la Colegiul românesc, intelectualitatea liberă, din exil, contrapune Academiei Române una „reformată”, în 1948, ideologizată, din ţara acum „turcită”, cum se exprimă curent unul dintre membrii acestui for academic alternativ, alte principii, alte credinţe, alte idealuri, cele autentice, nobile, ale ştiinţei riguroase, nepolitizate, ale artei nedeformate de tezism”(p.16-17). Societatea Academică Română, căci la aceasta se face referire, reuneşte mari personalităţi ale exilului românesc (Mircea Eliade, Eugen Lozovan, Virgil Ierunca, Vintilă Horia, George Ciorănescu, Teodor Onciulescu, Monica Lovinescu, Horia Stamatu, Eugen Drăguţescu etc.), fiind coordonată de secretarul său general, admirabilul Mircea Popescu, şi de Monseniorul Octavian Bârlea, care vor face posibilă apariţia Revistei Scriitorilor Români, excelenta publicaţie a exilului. Adrian Popescu reproduce zeci de pagini memorabile de corespondenţă, în care pulsează spiritul constructivist şi creator liber, după modelul şi în continuarea perioadei interbelice româneşti. În paginile revistei sau în editări separate sunt prezenţi Eminescu şi Coşbuc, Arghezi, Nichifor Crainic, Ion Barbu, Blaga, Cotruş, Pillat, Maniu, Voiculescu, Radu Gyr, Tzara, aici răzbat semnale despre literatura din interiorul Cortinei, cum sunt abordările dedicate unor scriitori ca Ioan Alexandru sau Ana Blandiana, iar Mircea Popescu traduce din opera lui Sadoveanu, Caragiale, Agârbiceanu, Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu sau George Ciprian. Dintr-o scrisoare inedită a lui Mircea Eliade aflăm convingerile acestuia despre sine („mă consider înainte de toate scriitor – şi încă scriitor român”- p.53) sau raporturile sale cu George Călinescu („L-am cunoscut doar în treacăt, nu ne-am înţeles niciodată, dar l-am admirat întotdeauna”-p.54).

Dincolo de aceste informaţii preţioase, evocările din Teme romane (prima parte a volumului) sunt pigmentate liric, au expresivitatea pe care numai un poet precum Adrian Popescu le-o poate conferi. Vorbind despre Roma („eterna Cetate a credinţei”), cu vestigiile ei unice, poetul prezintă „locuri unde prezentul răsare brusc din cenuşa caldă şi din cântecul mierlei ciugulind seminţele amintirii imperiale printre coloane masive, milenare sau faţade de temple romane creştinate după decretul lui Constantin”(p.80). Un studiu italienistic de Marian Papahagi „s-a copt lent, ca un fruct mediteranean, suculenţă şi sâmburi tari, rodie poate, la soarele primăverilor şi toamnelor romane”(p.84). Statuia lui Gioacchino Belli, poet italian de extracţie plebeiană, îi aminteşte figura lui Nicolae Cartojan: „Văd un chip turnat în bronz, o faţă de copil matur, mirat, candid–curios, aducând cu cel al ilustrului meu compatriot, istoricul literar Nicolae Cartojan. Un trup mărunţel în redingotă sobră. În mână, bastonul, pe cap cilindrul de epocă. Statuia este concomitent solemnă şi vesel amabilă…”(p.99).

Adrian Popescu are vocaţia de a surprinde faptul deosebit sub aparenţa banalului, de a observa ceea ce scapă atenţiei celorlalţi, de a face subiecte de reflecţie din lucruri aparent comune, consemnând, cu fineţea-i caracteristică, experienţa proprie care îmbină cunoaşterea şi credinţa, imboldul creator şi atitudinea moral–creştină. Asocierea dintre literatura actuală şi pizza napoletană, care „are miezul egal cu coaja”, îl conduce spre savuroase note polemice nu departe de adevăr: „Pizza e ca un roman de consum, nepretenţios, cotidian, vezi romanele de la Polirom ale noului val, vezi minimalismul poeziei tinerilor, Ianuş, Sociu, Urmanov, Livia Roşca”(p.103). Şi, conchide în aceeaşi notă uşor maliţioasă autorul, „Latinii ne-au dat drumurile consulare, urmaşii lor din Campania, canţonetele şi pizza. Nu are ea cine ştie ce miez sofisticat şi preţios, dar măcar e sinceră, efemeră ca viaţa multor contemporani.” (ibidem).

A doua parte a volumului, intitulată Memoria fericită, relevă un sentimental lucid şi solidar cu toţi cei pe care îi simte deschişi către spaţiul valorilor autentice şi mai ales spre „luminile latinităţii moderne”, contemporani sau mai dinainte, între care un loc deosebit îi este dedicat lui Marian Papahagi. În această ordine a memoriei afective se înscriu, de asemenea, prezenţe familiare şi de marcă din peisajul universitar, cultural şi creator transilvan, precum centenara Rosa del Conte, regretata Eta Boeriu, profesorii şi traducătorii Gheorghe Caragiani sau Bruno Manzoni, Aurel Rău şi Aurel Gurghianu, ori mai apropiaţii Horia Bădescu („reface simpatetic, din interior, istoria şi importanţa cercului transilvan”), Ion Mircea („un poet de mare clasă, deci, livrat fără rest scrisului”), Dinu Flămând („un expresionist de factură intelectual-rafinată”), Petru Poantă („un critic ce are însuşirea rară de a consacra prin textele sale şi de a legitima axiologic locuri, oameni, întâmplări şi gesturi, ritualizând discret realul”), dar şi Ion Pop, Nicolae Prelipceanu, Octavian Paler („un om care se visează lucid, un locuitor al lumii antice, greceşti sau romane, o lume mult mai armonioasă, mai morală decât a noastră”), cărora li se adaugă încă alte nume care populează istoria literaturii române de azi. În Istoria … lui Alexandru Ştefănescu vede „Lumea noastră, cea de alaltăieri, de ieri şi de azi, un spectacol acaparant, strălucitor, aşa cum îl observă ochiul criticului”(p.206). Autorului îi repugnă falsul în literatură şi de aceea refuză modalităţile lui Dan Brown din „Codul lui Da Vinci”, pe care îl consideră un roman „destul de naiv”, plasat pe orbita exagerărilor şi neadevărului. În schimb, din „Porunca a patra” reiese respectul datorat familiei, părinţilor Ana şi Grigore, prin care s-au căsătorit două provincii, Bucovina şi Transilvania, spre a-şi creşte şi educa fiul în cultul celor statornice şi al eticii tradiţionale, auster.

Prin acest volum, poetul Umbriei reia, într-o altă vorbire decât cea lirică, dar cu aceeaşi prospeţime şi candoare proprii creaţiei autentice, traseul, nici când abandonat, al afinităţii sale profunde pentru afirmarea unei spiritualităţi neîngrădite, perene, de tip universalist.