Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Între vis şi limbaj

        de Bucur Demetrian

Al cincilea volum de poezie al lui Dan Ionescu, Vis Visus sau forţa visului, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2008 este o pendulare între două tărâmuri care comunică imperceptibil şi întreţin imaginarul textelor: un orizont al preceptelor, al întoarcerii spre aticismul geometric al antichităţii şi unul învolburat, atins de briza proaspătă a mării, a senzaţiilor ispititoare. Traseul acestei cărţi este cel al învăluirii, al eschivei raţionale, cu evidente tuşe ironice, postmoderne, dar şi al exteriorizării, al desfacerii în fragmente biografice, ludice, în aparente dialoguri sau rescrieri ale unor texte esenţiale: „Cleştele gerului strânge limba orologiului până spune / ineditul altui minut // Ea pur îşi descreţeşte fruntea în aburul cafelei“ (Exteriorizare).

Poezia lui Dan Ionescu este împânzită de urme existenţiale (drumul la Poiana Braşov, poveşti cu Teodor), de aluzii livreşti, de nuclee culturale alimentând imaginile cu strălucire înţepenită, de statuie antică, de simbol autoritar sau de semne ale neliniştii interogative, ale reflexivităţii. Un „spaţiu al predestinării“ (răsfrângerea ludică a lui fatum în fastum) se presimte în aceste poeme care nu pot alunga umbra maeştrilor, a clasicilor, care încep mereu „acel exerciţiu de căutare“, acea lumină a visului capabilă să declanşeze deprinderea, zborul. Uneori, versurile au rezonanţă livrescă, lipsite de vibraţie, ca o mobilă dintr-un timp defunct: „Tinereţea ta e un regn fără rigori“, „Un prilej de conexiune între inimă şi izvorul divin de iubire“, „Lumina viselor îmbogăţeşte, într-un fel misterios, lucrurile“, „într-un spaţiu născut prin sublimarea altuia inferior“. Adesea, versurile sunt sufocate de o aridă desfăşurare de truisme, de o previzibilă cădere în explicarea misterului: „Din mersul printre fapte, / cu viteză, / taina scade în ochii tăi într-un fapt mărunt“ (Concluzie). Alteori, exprimarea este inadecvată tonului reflexiv şi dezamăgeşte prin sintagme bizare: „Sufletul meu, / dintr-o prea mare dorinţă de ideal vizionabil, / în baia realităţii“ (Ecou cu subînţelesuri).

Când penumbra se insinuează discret, fără stridenţe lexicale, universul poetic se nuanţează, tensiunea interioară transpare (chiar dacă ecouri blagiene nu pot fi alungate din construcţia textelor): „Cum ea se grăbeşte / să se ascundă sub voal, / o umbră de trandafiri / se frânge pe trepte. // Şi-n irişi, / străvezia lumină a spaimei / înoată cu aripă moale. // Cu mâna lui Neptun pe umăr / porni într-o corabie cu lopeţi, / apare chemarea inimii. // Se leagănă spre mine o zare de mistere“ ( Un gest).

Mai dezinvolt se dovedeşte Dan Ionescu pastişând, trădându-i ludic pe antici, demascându-şi intenţiile ironice, eliberându-se de rigori retorice: „O, cântă-mi despre chemarea morţii / şi-n glasul tău, fecioară, să am o cauză de viaţă, / mai sus ca şoimul să-mi port orgoliul. / Vântul în risipă va purta amintiri“ (Paşii din urme).

Copilărindu-se sau recurgând la absurdul ionescian (În salon), poetul încearcă să iasă din cercul strâmt al eului, să se salveze de irepresibila tiranie a modelelor: „Fugeam de noi înşine şi ne regăseam, după un timp scurt / în haine şi suplicii străine“. După cum şi propensiunea spre epic şi dramatic reflectă o artă poetică, o mişcare binefăcătoare în imaginarul acestui volum care tinde să transforme spaţiul încremenit al cărţii într-o cale spre lumea visului, într-o voluptuoasă călătorie prin ţinuturi aride sau pline de prospeţime: „Improvizez din cărţi un fel de căsuţă“.

Din lumea lui Pan, a lui Ovidiu, din himerele lui Cervantes sau din vremea medievală, Dan Ionescu coboară în adâncimi marine, trecând de la hieratica reverenţă împurpurată la scena frivolă, abandonată indecent privirii şi spiritului: „Înfăşurată într-o mantie de purpură, / cu vestale eline, / mă îndemni să te disloc din atitudinea pierdută, / pentru vreun colţ de grădină, / cu mese picate de-o gură amăruie de cafea“ (Pretenţie estivală).

Dan Ionescu poate da visului aura inefabilă, dar şi strălucirea volubilă a inocenţei prin renunţări la elocvenţa prăfuită, la spaţii textuale bătătorite. Cunoscător al versificaţiei antice, al artei oratorilor latini, al mitologiei presărate cu grupuri statuare inconfundabile, poetului îi rămâne să găsească firul ieşirii din labirint, nobila recucerire a visului. A visului lucid cu care ne-a deprins în acest volum remarcabil ca obiect cultural şi demn de atenţie în peisajul poeziei autentice.

© 2007 Revista Ramuri