Implicit sau explicit, dihotomia cultura înaltă – cultura populară (de la anglo-americanul Popular Culture, care include cultura de masă, cultura pop, culturile underground etc.) a determinat de-a lungul timpului discursurile umaniste, cu extensiile lor ideologice şi didactice, generând teorii şi polemici care angrenează o serie de teme de mare actualitate: dialectica centru-margine, elitismul, canonul, identităţile culturale, culturile minorităţilor etc. În contemporaneitate, această polaritate continuă să influenţeze în mod decisiv codurile şi politicile culturale, programele de studiu, metodologiile finanţărilor publice etc. În aceste condiţii, găsim necesară interogarea „segregărilor” şi a raporturilor de complementaritate care au la origine dihotomia cultura înaltă – cultura populară şi vă propunem trei întrebări.

1. Cum aţi descrie raporturile dintre cultura înaltă şi cultura populară?

2. Cum influenţează această dihotomie învăţământul şi politicile culturale publice?

3. Cum mai poate/ trebuie să intervină criticul în explorarea şi negocierea acestei dihotomii?

Implicit sau explicit, dihotomia cultura înaltă – cultura populară (de la anglo-americanul Popular Culture, care include cultura de masă, cultura pop, culturile underground etc.) a determinat de-a lungul timpului discursurile umaniste, cu extensiile lor ideologice şi didactice, generând teorii şi polemici care angrenează o serie de teme de mare actualitate: dialectica centru-margine, elitismul, canonul, identităţile culturale, culturile minorităţilor etc. În contemporaneitate, această polaritate continuă să influenţeze în mod decisiv codurile şi politicile culturale, programele de studiu, metodologiile finanţărilor publice etc. În aceste condiţii, găsim necesară interogarea „segregărilor” şi a raporturilor de complementaritate care au la origine dihotomia cultura înaltă – cultura populară şi vă propunem trei întrebări.

1. Cum aţi descrie raporturile dintre cultura înaltă şi cultura populară?

2. Cum influenţează această dihotomie învăţământul şi politicile culturale publice?

3. Cum mai poate/ trebuie să intervină criticul în explorarea şi negocierea acestei dihotomii?

1. Am putea specula la nesfârşit cu privire la modul în care ar trebui să arate relaţia între cultura înaltă şi cea populară, pierduţi în dezbateri definiţionale. Să ne limităm doar la relaţia de facto, sociologică, cu referire nemijlocită la stratificarea socială: raporturile dintre cultura înaltă şi cultura populară sunt determinate de natura şi atributele claselor dirigente. Cum e clasa dirigentă, aşa e şi relaţia dintre cele două forme culturale. Relaţia dintre cele două culturi este în bună măsură determinată de relaţia între clasele sociale care sunt purtătoarele şi promotoarele acestor forme de cultură. Ca să existe ceea ce dumneavoastră numiţi „cultură înaltă” este nevoie să existe o clasă sau o pătură socială care să aibă un statut social, o autoritate, precum şi resursele de timp şi materiale necesare menţinerii, creării, impunerii şi promovării acestui tip de cultură.

Cultura înaltă costă. Cere efort, timp şi resurse. De asemenea, cultura înaltă are nevoie de autoritate. Vine de sus, priveşte de sus, cere efort de jos în sus. A accede la ea nu e ceva spontan şi de la sine. Sociologic vorbind, ea trebuie să fie promovată de grupuri sau clase sociale care sunt respectate, admirate, emulate, imitate de restul societăţii. Această pătură socială nu trebuie să fie neapărat foarte mare. Luaţi ca exemplu perioada de la sfârşitul secolului al 19-lea în România. Realizările la nivelul culturii înalte sunt formidabile. Câţi români erau cu totul în Vechiul Regat? Opt milioane? Cât de mare era rata analfabetismului? Peste 75%. Câţi din cei 25% erau cu adevărat aculturaţi la nivel înalt?! Şi totuşi în aceste condiţii clasa dirigentă românească – o minoritate în minoritate – creează o cultură înaltă naţională în mai puţin de două generaţii… Ideea că în teritoriul populat de români este posibilă o cultură înaltă e impusă de ei. Mai mult, acest efort al claselor dirigente ia cultura populară tradiţională drept materie primă a unui construct de cultură înaltă cu totul nou – inspirat, e adevărat, de cultura şi civilizaţia occidentală – dar, totuşi, nou şi fără precedent în Europa. Aşadar, o minoritate a poporului român scoate din folcloric, popular şi etnografic cultura românilor şi creează o cultură naţională înaltă românească, modernă şi sincronă cu civilizaţia europeană occidentală.

Acum să luam alt exemplu: situaţia actuală din România. Slăbiciunea culturii înalte şi incapacitatea reinstaurării unei ierarhii a standardelor culturale în faţa kitschului pop occidental şi a manelizării orientale este în bună măsură şi rezultatul faptului că pătura conducătoare română arată cum arată. Cultura înaltă supravieţuieşte acum mai mult inerţial, datorită unor oameni, grupări şi instituţii care funcţionează mai degrabă disparat, de multe ori în răspăr cu atitudinile, preferinţele, priorităţile şi gusturile marii majorităţi a celor ce sunt acum consideraţi clasa decidentă în Romania.

2. Repet: cultura populară sau cultura înaltă trebuie văzute în strictă legătură cu grupurile şi categoriile sociale. În mod similar, deciziile colective, politicile publice legate de educaţie şi de cultură trebuie văzute într-un mod strict legat de grupurile sociale şi de modul în care grupurile sociale se identifică cu valori şi standarde culturale şi educaţionale. Momentul în care la pârghiile de putere ale unei societăţi există o masă critică de indivizi ce provin din straturi sociale şi familii care sunt puţin familiare cu standardele şi experienţa culturii înalte, şi în momentul în care în acea societate nici nu există o elită-reper, faţă de care aceşti indivizi să se considere într-o situaţie de inferioritate aspiraţională, nu ne putem aştepta la altceva decât la atmosferă publică şi la politici publice pe măsura standardelor populare, ale celor care se află în structurile de influenţă şi de decizie ale societăţii.

3. Cred că sarcina principală a criticului sau a intelectualului public este să păstreze şi să apere standardele culturii înalte. E o sarcină formidabilă în ziua de astăzi când trendurile tehnologice, sociale şi culturale creează o presiune formidabilă împotriva culturii înalte. Marea nivelare şi distrugerea publicisticii de către reţelele sociale şi de Big Tech fac sarcina cu atât mai grea. Din acest punct de vedere, intrăm într-un teritoriu necunoscut, care nu a fost cartografiat încă. Sarcina criticilor şi intelectualilor publici români este în aceste condiţii să îşi asume rolul de interpreţi şi călăuze în acest teritoriu tenebros în care ne târăşte Occidentul globalizant. De asemenea – mai puţin evident, deşi la fel de important – trebuie să înveţe să îşi asume şi toate riscurile aferente acestui rol.

1. Într-un studiu din 1992 (What is Cultural Criticism?), Linda H.Peterson – titulară (la vremea respectivă) a cursului de teorie critică de la Universitatea Yale – observa că studiile culturale încearcă să „desacralizeze” ceea ce s-a numit impropriu „cultura înaltă” (highbrow culture) şi să o apropie de „cultura populară” (lowbrow culture), singura în stare să fixeze un canon durabil şi obiectiv, din perspectivă istorică. Prin această disciplină (critică) a sfîrşitului/ începutului de secol se urmăreşte, altfel spus, o apropiere între aulă (spiritul academic) şi agora (mentalitatea grupului propriu-zis), ideal postmodernist prin excelenţă.

Profesoara constata că, din cauza prejudecăţilor colective tradiţionale, avem în continuare tendinţa să suprapunem cultura cu „o simfonie a lui Mozart”, audiată eventual „la Lincoln Center”, cu „o expoziţie Rembrandt, de la Metropolitan Museum of Art” sau cu orice se leagă de prezenţa „oamenilor peste şaizeci de ani” într-un loc plin de formalităţi şi mai puţin de imaginea „tinerilor în blugi şi tricou” (vorbind neconvenţional şi uşor inestetic). Un critic cultural trebuie să găsească numitorul comun al celor două extreme, construindu-şi discursul pe dialogul necondiţionat între antinomii. Va scrie – cu aceeaşi atenţie şi deschidere – despre Star Trek şi Ulysses ori „procesul fraţilor Menendez” (în vogă, în America, în prima jumătate a anilor nouăzeci, n.m.) şi Hamlet al lui Shakespeare. Meritul studiilor culturale nu constă neapărat în crearea unui nou sistem analitic şi conceptual, ci în stabilirea punţilor de comunicare (şi chiar simbioză) între cele deja existente.

Ce lume idilică, îţi vine să exclami azi, citind studiul nu mai puţin idilic al doamnei Peterson! Azi, când ai sentimentul exact opus (peste tot în lume), că „adevărata” cultură, „marea” cultură, cultura „înaltă” a fost complet anihilată şi înlocuită de un surogat ambiguu, căruia îi spunem, politicos, cultură „populară”, cultură „de masă” ori, în termeni (autohtoni) ceva mai duri, cultură „manelizată”. În trei decenii, iată, teoria critică s-a mişcat de la o extremă la alta cu o vioiciune ce ar trebui să ne pună pe gânduri, dar şi să ne înveţe două lucruri. Primo: e clar că absolutizarea oricăreia dintre variantele „culturale” (highbrow şi lowbrow) reprezintă un demers pernicios, realitatea ascunzându-se, ca de obicei, in medias res. Secondo: studiile culturale, cu tot triumful lor „hermeneutic” din ultima jumătate de veac, nu constituie „piatra filozofală” a criticii, obiectivul prin excelenţă al oricărui act exegetic.

Raportul dintre cele două „culturi” trebuie să fie, aşadar, unul de complementaritate şi chiar integrare, unilateralizarea fiind, cum se vede, calea cea mai scurtă către inflamarea extremelor. Întrepătrunderea modelelor culturale se realizează, într-adevăr, prin intermediul unui soi de critică aşa-zicând „culturalistă”, unde totuşi „culturalismul” se referă la gestul hermeneutic în postură de corolar al mai multor metode exegetice şi nu ca absolutizare (specifică „studiilor culturale”) a trivialului şi anodinului din opera artistică. Termenul de „cultură” trece obligatoriu dincolo de hotarul tradiţiilor spirituale de elită (identificate ca high culture), fuzionând cu reprezentarea întregului spectru de atitudini, mentalităţi, creaţii, obiceiuri, automatisme şi reacţii ale unui grup (nu neapărat etnic ori naţional) într-un anumit segment istoric. Totuşi, nu trebuie nici să credem că fenomenul cultural se identifică astfel (numai) cu mass culture, concept în mod similar limitativ. Antropologia (post)modernă are obligaţia să tindă către flexibilizarea sensului termenului, aplicându-l unui ansamblu variat de conotaţii. Cultura „înaltă”, ca şi cea „populară”, aparţine aceluiaşi context mental, în esenţă organic. Disocierile severe vor declanşa, inevitabil, relativizarea noţiunilor.

2. Prin neştiinţă. Lipsa de pregătire a multor profesori din spaţiul umanioarelor lasă falia dintre cele două culturi să se adâncească, intensificând impactul extremelor (în mintea noilor generaţii), iar incompetenţa crasă a administratorilor culturali şi educaţionali (care, ironic, cel mai des, au pregătire de... ingineri) duce, practic, la absenţa cu desăvârşire a unor astfel de discuţii din spaţiul public (cu atât mai meritoriu devine, prin urmare, acest demers al revistei Ramuri).

3. Homo symbolicum, criticul! La critic ar trebui, într-adevăr, să ne fie nădejdea (că ar putea clarifica lucrurile carevasăzică, atât conceptual, cât şi metodologic). Faptul ar fi posibil, dacă, vai, criticul însuşi nu ar ilustra, vorba lui M. Foucault, rezultatul ultim al „relaţiilor de putere dintr-o societate la un moment dat” (politicile culturale) şi dacă, tot vai, el nu s-ar situa, într-un eventual lanţ trofic al educaţiei (din respectiva societate), undeva în vârful piramidei...

1. Este vorba, desigur, despre unul dintre canoanele cu care operează de mai bine de două secole disciplinele umaniste. Acestea marşează pe o atare distincţie ca urmare a unei evoluţii culturale şi istorice. După ce, odată cu romantismul, au fost abolite, încet-încet, relaţiile cu modelele epocii antice, „cultura înaltă” a fost asociată cu creaţiile asumate, auctoriale, care mizau pe noutate şi, adesea, pe o originalitate frapantă. La rândul său, „cultura populară” s-a diversificat ea însăşi, devenind apanajul diverselor grupuri marginale, întâi ţărăneşti, şi astfel s-a configurat folclorul, apoi, ale muncitorilor din marile oraşe. În contrapondere la cultura înaltă, folclorul, bunăoară, a mizat pe oralitate şi anonimat, pe repetitivitate şi variabilitate, pe exacerbarea caracterului tradiţional şi pe subestimarea noutăţii. Odată descrise ca atare de creatorii cultural studies de la Birmingham, culturile muncitoreşti au scos şi ele în evidenţă un interes manifest pentru anumite valori, subiecte şi personaje, precum şi o anumită detaşare faţă de reperele principale ale „culturii înalte”.

2. Aceasta este o întrebare foarte bună, foarte necesară, fiindcă ea trimite la modul în care a fost şi, la noi, încă mai este structurată educaţia. O privire oricât de rapidă în istoria educaţiei din Europa trebuie să evidenţieze că, în cele mai varii forme ale sale, învăţământul s-a construit ca o cale de acces în(spre) cultura înaltă. De la educaţia primară până la studiile universitare, şcoala a urmat calea prezentării sumare, apoi a învăţării aprofundate şi, în cele din urmă, a integrării în cadrele culturii savante. În exact acelaşi timp, culturile populare au rămas în afara acestor procese de organizare, profesionalizare şi instituţionalizare a instruirii şi formării oamenilor în cadrele lor. Ele continuă să se organizeze după forme vechi, după cutume şi tradiţii, iar în condiţiile schimbărilor sociale tot mai accentuate şi tot mai rapide din ultima sută de ani, foarte adesea, funcţionarea acestor resorturi vitale a fost grav avariată.

Aş da un singur exemplu, cel al instituţiei tradiţionale a cetei de colindători. Cum din majoritatea satelor tinerii, cei care ar trebui să fie în mod firesc membrii cetei, au plecat la şcoli sau la servicii în oraşe, apoi au migrat, fie şi temporar, în străinătate pentru muncă, formele de educaţie în ceată s-au destrămat. Acum, oamenii învaţă pe fugă, înainte de sărbători, două-trei texte, unele dintre cele universale, postate şi vehiculate pe internet, însă suma de mii de versuri pe care le ştia un tânăr acum şaptezeci-optzeci de ani, valorile de dincolo de toate acele texte memorate prin eforturi susţinute de luni de zile şi reactivate anual, lucrurile acestea s-au pierdut. Nicio politică publică nu este orientată înspre identificarea, descrierea, înţelegerea şi, eventual, restaurarea acestor forme de educaţie tradiţională, specifice culturilor de tip oral.

3. Eu sunt antropolog, nu critic, aşa că aş formula, mai degrabă, un răspuns din această perspectivă. Eu cred în pluralitatea culturilor şi militez pentru acceptarea diferenţelor culturale. Din păcate, aceste discuţii despre diferenţe sunt, în ultima vreme, cel puţin la noi, destul de reducţioniste şi ele, fiind acaparate tot mai mult de dezbaterile în contradictoriu, adesea violente, din jurul diferenţelor de gen. Existenţa unor paradigme culturale diferite, cum sunt cele evocate extrem de sumar mai sus, în mod sincron şi paralel cu „cultura înaltă”, oficial(izat)ă, trebuie să trezească şi interesul autorităţilor, nu doar al specialiştilor. Susţinerea acestor adevărate lumi care, măcar temporar şi fragmentar, funcţionează în cadrele unor culturi minore, ar putea merge alături de cultivarea respectului faţă de manifestările culturilor minore, „populare”, dar şi a respectului de sine al celor care operează în interiorul lor.

Nu ignor, desigur, numeroasele forme de finanţare de către autorităţi de la diferite nivele a unor manifestări din lumea satului, dar prea adesea acestea eşuează ori în festivism, ori în idilism, fiind prea frecvent confiscate în interesul militanţilor ong-işti. În acelaşi sens, recitesc, din când în când, tot mai puţinele lecţii despre cultura populară din manualele şcolare. Sunt tot mai schematice, tot mai tehnicizate, să spun astfel, interesate fiind de forme şi nu de valori. Cultura „populară”, adică în termenii acceptaţi ai discuţiei de faţă, cea ţărănească şi tradiţională, cea asociată cel mai adesea „folclorului”, e la grea încercare. Ce politici şi ce soluţii nu au găsit autorităţile este evident. Trebuie să vedem ce soluţii va găsi ea şi membrii săi întâi de toate. Şi trebuie să scriem despre asta, fără nostalgii, ci lucid, ca întotdeauna când este vorba despre viaţă şi despre moarte.

Absolut toate trăsăturile postmodernităţii, identificate încă din anii ’80 ai secolului trecut în America de Nord, dacă nu şi mai precoce, şi verificate de teoreticienii de pretutindeni ai fenomenului în anii ’90, au fost confirmate de evoluţiile ulterioare. Democratizarea mentalităţilor, asumarea diversităţilor identitare, globalizarea, circulaţia intensă a persoanelor, a produselor şi a „bunurilor simbolice”, trecerea la o nouă dinamică socio-economică şi culturală, în ritmuri tot mai iuţi, hipermediatizarea, informatizarea şi conectarea a miliarde de oameni la Reţeaua computerizată a Planetei, echilibrarea raporturilor dintre centru/ centre şi margine/ margini (în toate sensurile, şi la propriu, în spaţiul concret, geografic şi comunitar, şi-n varii ordini figurate), melanjurile şi „metisajele” extinse ş.a.m.d. Au apărut multe noutăţi factuale, s-au produs dezvoltări şi ramificări, s-au înregistrat şi distorsiuni, contra-reacţii, regrese temporare, dar bulgărele a continuat să se rostogolească la vale fără să-şi schimbe direcţia. În metafora creşterii prin acumulări rotitoare, în viteză din ce în ce mai mare, imposibil de oprit, am putea vedea – fie şi literaturizînd un pic! – o ipostază a sferei terestre care se tot învîrteşte şi-a istoriei umanităţii locuitoare. Viaţa merge înainte şi vremurile postmoderne la fel. Încă nu le-a trecut... vremea...

Sigur că e în firea lucrurilor ca noutăţile să se învechească, acumulările să creeze stereotipii, uzajul să uzeze şi concretizarea unor premize să le scadă atractivitatea. Módele nasc manierisme şi-apoi se... demodează. Promisiunile de plonjare în adînci profunzimi pot eşua în superficialităţi. Exemple, şi bune, şi rele – cîte vrem.

„Sfera” culturală s-a pretat şi ea la metafore circulare, bunăoară ale dispunerii „concentrice”, dar a fost şi „tradusă” la orizontală, în configuraţii de straturi suprapuse, fiecare cu cota sa pe axa verticală, în coborîre de „sus” pînă „jos” sau, invers, pe traseu ascendent. În opoziţie sau în complementaritate: la mare „altitudine” – artele „înalt”-performante, operele creatorilor de elită oferite publicul instruit, iniţiat în codurile cele mai complexe; iar către „firul ierbii” (cu nuanţa pedestru-vegetală!) – categoriile de producţii cu acces nelimitat, „populare”, „pentru toţi”, fără bariere de instrucţie prealabilă. Modernitatea a profesionalizat şi aceste straturi „de jos”, instituţionalizînd genuri literare şi ulterior şi cinematografice „de consum”, „industrii” ale muzicilor „uşoare”, spectacole „de stradă” sau „de estradă” şi alte forme cu „adresabilitate” generoasă, pînă la cele elaborate special pentru a beneficia de difuzarea la distanţă devenită posibilă odată cu inventarea aparatelor de emisie-recepţie audio şi video la distanţă, în speţă a transmisiunilor radio şi televizate.

Postmodernitatea a exacerbat aceste tendinţe, multiplicînd pieţele şi mobilizînd un numeros personal perfect calificat pentru a face să funcţioneze aceste uriaşe maşinării de producţie culturală „de larg consum”. Pe de altă parte, elitele generatoare şi receptoare de artă „înaltă”, foarte restrînse în epocile premoderne, apoi în expansiune treptată, au căpătat abia în postmodernitate proporţii considerabile, căci tot mai mulţi oameni au parcurs ciclul complet al educaţiei, pînă la studiile universitare şi postuniversitare, în procente semnificative din ansamblul populaţiei. S-a ajuns astfel şi la un „larg consum” al creaţiilor sofisticate, cu un public şi el numeros, sigur că nu „cîtă frunză, cîtă iarbă”, ca de partea cealaltă (tot cu sugestii din registru vegetal!), însă au rămas mult în urmă etapele în care arta competitivă se crea şi se performa în mici grupuri privilegiate.

Atari proliferări în straturile culturii „înalte” şi profesionalizări în cele „joase” au „muiat” polaritatea şi au stimulat tot mai frecvente interferenţe. Unii teoreticieni au susţinut chiar că graniţa despărţitoare ar fi fost abolită şi că produsele artistice „de elită” şi cele „de larg consum” s-ar fi amestecat, conducînd la o „hibridizare” generală. N-a fost cazul şi nu se va întîmpla, căci nu vor dispărea categoriile de populaţie cu instrucţie avansată, „comanditară” a unor „mărfuri” de calitate, ca şi public mai puţin elevat, majoritar, amator de cultură mai uşor de „accesat”. Dar efectele benefice ale influenţelor şi ale schimburilor se văd: au vitalizat codurile creative prea încifrate şi au sporit complexitatea celor prea simple sau de-a dreptul simpliste. Au rezultat şi interesante obiecte artistice multistraficate şi „multifuncţionale”, din care fiecare categorie de consumatori ia ce i se potriveşte: naraţiunile palpitante şi melodiile săltăreţe, plăcute urechilor, sau reţelele simbolice şi arhitecturile melodice pentru care trebuie alţi ochi şi alte timpane, educate să perceapă fineţurile.

Nimic de speriat, dimpotrivă! Nu e bine că publicul cultural se tot înmulţeşte? Evident că „cererea” sa va fi preponderent plebee şi „oferta” – în consecinţă. La rîndul lor, elitele intelectuale nu vor înceta să evalueze critic producţiile din toate straturile şi de toate cotaţiile. Istoriile artelor, studiile, panoramele, dicţionarele, mai bogate, mai diverse pe măsură ce dau atenţie şi altor categorii de creativitate decît celor „tradiţionale” (nu neapărat „tradiţionaliste”...), continuă să filtreze şi să ierarhizeze. Exegeţii profesionişti ai domeniilor şi subdomeniilor culturale au mult de lucru!

1. Cea mai bună descriere a raporturilor dintre cultura populară şi cultura înaltă este dată de accepţiunile pe care le are cultura populară, care este, rând pe rând, văzută ca o categorie reziduală, cu alte cuvinte, ce a rămas după ce am definit cultura înaltă, definiţie ce deschide calea spre o interpretare peiorativă, care merge până acolo încât acest tip de cultură este catalogată drept inferioară. De asemenea, ea mai poate fi confundată sau suprapusă culturii de masă, o cultură comercială, produsă la scară de masă pentru a fi consumată la scară de masă. O altă accepţiune este cea de cultură originară a poporului. Această accepţiune conduce spre înţelesul de cultură folclorică şi este dominantă în cultura noastră. Gramsci merge mai departe atunci când califică drept hegemonial raportul dintre cele două tipuri de cultură. Conform lui, cultura populară este o cultură subordonată, diferită de folclor. Trebuie spus că, dacă o cultură înaltă este o cultură individuală, de autor, originală şi aceste trăsături nu variază istoric, o cultură populară este extrem de schimbătoare. Relaţiile dintre ele sunt în cele din urmă complementare. Dacă Doctor Jivago, romanul lui Boris Pasternak, este un exemplu de cultură înaltă, filmul lui David Lean este un exemplu de cultură populară, ba chiar de masă. Acest raport este subtil gestionat de felul în care un grup domină în societate şi îşi impune valorile.

2. Influenţa celor două tipuri de cultură exercitată asupra învăţământului şi a politicilor culturale publice este paradoxală sau, mai corect spus, segmentată. Tradiţional, modernitatea culturii noastre are la bază descoperirea şi prelucrarea fondului autohton, a folclorului ca nucleu identitar. Acest nucleu a fost ulterior „bombardat” cu o serie de structuri alogene, creându-se, astfel, o tensiune culturală specifică, proprie culturii noastre, o luptă continuă între fond şi forme.

Niciodată şcoala nu a ştiut să pună în valoare această specificitate, fie pentru că perioade lungi au fost cenzurate opere, gânditori reprezentativi, fie pentru că subiecte, teme au fost incorect, chiar neştiinţific, abordate, fie pentru că programele şcolare au avut obiective obscure, malformate de intruziunea politicului, mediocrităţii, superficialităţii, neprofesionalismului şi chiar a prostiei brute.

Învăţământul românesc a preferat mereu să selecteze din tot ce înseamnă cultură populară dimensiunea folclorică, insistând asupra unor creaţii populare pe care le-a canonizat, impunând nişte scheme de gândire în care creaţia populară era aproape sanctificată şi construind, astfel, un reflex de gândire generală, perpetuată generaţional, care s-a dovedit neproductiv. Faţă de acesta, revolte ideologice şi estetice au produs un contra-efect. Dintr-un lucru sfânt, folclorul a devenit ceva derizoriu.

În acest caz, şcoala a produs, după părerea mea, cea mai amplă şi păguboasă distorsionare mentalitară. Mai mult chiar, observ cu stupoare că, azi, în loc să corecteze această greşeală educaţională, programele şi politicile şcolare preferă să o eludeze.

Această realitate este continuată de politicile culturale publice, care exacerbează spectacularul. Ne confruntăm cu un fenomen excesiv de revival al formelor culturale tradiţional-folclorice, spectacole folclorice de tot felul, prost gestionate estetic, ştiinţific nici nu se poate vorbi!, care consolidează un gust discutabil. Promotorii unor astfel de fenomene nu evaluează efectele acestui tip de manifestare asupra gustului public, educaţiei, în general, sferei valorilor. De foarte mult timp, în Occident, acest spectacular, entertainment deşănţat, a fost înlocuit cu o retorică localistă, comunitară. Amplele festivaluri folclorice au fost înlocuite cu prezentarea tradiţiilor locale într-o complexitate decentă şi educativă şi extrem de pragmatică. În felul acesta, aportul cultural al comunităţilor este mult mai adecvat prezentat.

Precizam anterior despre existenţa a ceea ce s-ar putea numi cultură populară cu suport tehnic (film, dvd, spot, producţii tv, presă, media, în general, conţinuturi rulate prin internet etc.). Rolul ei este infinit mai mare decât al oricărei forme anterioare, clasice, de cultură populară. Efectele ei sunt similare unei furtuni cosmice. Neluarea ei în considerare, chiar în serios de către specialişti ni se pare devastatoare. Ea va contribui la dizolvarea culturii populare în cultură de masă şi, în felul acesta, la opacizarea vectorilor identitari ai primeia.

3. Cultura română a creat de-a lungul timpului un pattern de raportare critică faţă de tot ce înseamnă interacţiune între cultura dominantă şi cultura subalternă. Acest model de raportare, care a început prin identificarea filoanelor de influenţă, a traseelor de împrumut reciproc, schimbul de teme şi motive, simbologie şi care s-a dezvoltat prin filosofii etniciste, trebuie continuat. Evident, noile transformări de la nivelul culturii populare trebuie receptate, integrate în sisteme de interpretare. Observ însă o diluţie a acestei preocupări, datorată, în special, satanizării, peiorativizării culturii populare. Nu mi se pare cea mai fericită atitudine şi nici cea mai responsabilă. Dintr-o grădină îngrijită, cultura populară se poate transforma într-o junglă plină de pericole.

1. Pentru a nu pluti în vagul conceptual, raportul cultură înaltă-cultură populară are nevoie de o solidă ancorare în contexte, fie ele culturale, istorice, chiar naţionale. În plan teoretic, vedem această relaţie ca emblematică pentru trecerea de la elitismul culturii moderne la democratizarea postmodernă, ce se hrăneşte din încălcarea constantă a distincţiilor dintre cultura înaltă şi cea populară. Două paradigme culturale diferenţiate şi prin modul în care tratează, în teorie şi în practică, acest raport. Două paradigme ce sunt, ele însele, partea vizibilă a unor lumi fundamental diferite: o lume ce se sfârşeşte odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial, şi una ce experimentează nebunia consumismului şi explozia informaţională, slăbirea conceptelor şi presiunea periferiei asupra centrului.

Dacă în paradigma modernă exista convingerea centralităţii culturii înalte şi, de acolo, erau emise criterii indubitabile de evaluare estetică – a se vedea eseul lui Clement Greenberg, Avangarda şi kitschul –, estetica postmodernităţii îşi asumă periferia culturii populare şi o face parte a unui centru într-o permanentă mişcare. Băţoşeniei esteticii moderne îi ia locul relaxarea postmodernă, ce introduce în joc şi reciclarea ironică a formelor culturii înalte. Astfel, se circulă liber între cele două tipuri de culturi, elitismul împrumutând nuanţe populare, iar produsele culturii populare experimentând recunoaşterea şi validarea. Postmodernitatea recuperează marginalul – de clasă, de gen, de rasă – şi îl propulsează pe orbita mişcărilor parţial ordonate ale construirii şi deconstruirii canonului. Împrospătat, dar şi uşor atacabil, canonul intră într-o existenţă tumultuoasă şi încărcată politic. În plus, cultura populară, prolifică şi îndelung lăsată să aştepte pe lângă zidurile ce adăposteau canonul, se multiplică în midcult şi mass cult, intră triumfătoare în citadela culturii înalte. Va rezulta un metisaj emblematic pentru impuritatea codurilor şi a ierarhiilor.

Cât de mult seamănă această cultură populară cu kitschul estetic e o altă discuţie. Există un arsenal de mecanisme comune: ambele vânează consumatorul şi încearcă să îl scutească de efortul travaliului receptării estetice, oferindu-i produse culturale uşor digerabile sau parţial digerate şi efecte gata confecţionate, dar sinonimia nu e perfectă. În plus, kitschul social alimentează industriile culturii populare, dezlănţuind noi forme ale divertismentului.

2. România de azi experimentează o ciudată tranziţie, şi din acest punct de vedere al reconfigurării culturale. Constituită, preponderent, pe valorile culturii înalte, cultura actuală încearcă să facă loc fenomenelor culturale alternative, fără a le recunoaşte prea bine şi fără a crede, până la capăt, în ele. Aceste ezitări au în spate o explicaţie istorică, căci cultura populară se manifestă plenar în societăţile de consum, iar penuria epocii ceauşiste, chiar dacă nu a anulat formele culturii populare, le-a făcut puţin vizibile şi, de aici, puţin semnificative. Ele au început să intre mai timid în programele din învăţământul preuniversitar, şi mai în forţă în cele din învăţământul universitar. Propagarea diferită mi se pare salutară, de vreme ce cel de-al doilea are posibilitatea de a trata mai nuanţat aceste aspecte. Selecţia produselor culturale, mai ales în cazul culturii populare, trebuie făcută cu o atentă asumare a fragilităţii criteriilor, pentru că, pe de o parte, există riscul anulării tradiţiei culturii înalte şi promovării unei subculturi drept valoare doar pentru că este altfel. Pe de altă parte, la fel de periculoasă este şi încremenirea într-un orizont cultural vetust – deşi produsele culturale reale nu simt trecerea timpului –, ce se prea poate să nu mai comunice nimic consumatorului de azi. Există, în cele din urmă, şi un spirit al secolului ce marchează fenomenele culturale şi se prea poate ca producţiile culturii populare să fie marca lumii de azi.

3.Mă tem că aceste negocieri permanente între cultura înaltă şi cea populară se desfăşoară, de multă vreme, fără vreo intervenţie ordonatoare a Criticului. Nu se poate ca, la nivel ideologic, să promovezi forţele marginale, pentru ca apoi să deplângi implozia centrului. Din momentul în care Puterea a fost relativizată, iar legitimitatea mecanismelor de exercitare a ei, subminată, era de aşteptat ca încleştarea de forţe dintre cele două tipuri de cultură să se desfăşoare după un scenariu liber, ce se sustrage autorităţii Criticului.