În ultimii 25-30 de ani am citit nenumărate cărţi româneşti al căror subiect se coagula din realitatea „deceniului satanic”. Multe mi-au lăsat un gust amar de neputinţă şi eşec, puţine de impostură şi emfază. Niciuna nu mi-a dat senzaţia de zădărnicie precum aceasta: Paul Prisada, Chitaristul (Editura PIM, 2020). Nu pentru că ar fi prost scrisă ori neatent tipărită, cu inevitabile greşeli şi paginare nefericită. Nici fiindcă gândurile aşternute de chitarist pe hârtie, ca meditaţii filosofico-existenţiale, n-au impactul scriselor lui Noica, admiratul său maestru. Se ştie bine că muzicienii posedă harul de „a vorbi” prin ceea ce cântă, iar Paul Prisada este, indubitabil, favorit al zeului muzicii, oricare ar fi numele acestuia la diverse naţii. Prisada are ceea ce – în lumea culturii, de care el aparţine prin structură intelectuală – se numeşte operă. Piesele compuse şi cântate cu formaţia Accent, imprimate pe discuri (LP, CD, videocasete, DVD) sunt viguroase muzical, cu idei bine şi atractiv reliefate sonor, cu pasaje imperturbabile de autentic rock progresiv, original, înnobilat cu nestemate lirice consacrate, ale poeţilor Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Mircea Dinescu etc. Valoarea indiscutabilă a muzicii trupei Accent ar fi trebuit să o impună în prim-planul scenei rock româneşti, dacă... Inevitabilul dacă s-a insinuat şi-n destinul muzicienilor tulceni, ca în al multor oameni de cultură talentaţi, dar pierduţi în praful provinciei. Poate acest dacă nu i se aplică lui Paul Prisada, fiindcă el „s-a realizat”.

S-a realizat, dar cum? Cartea e revelatoare. Dincolo de fragmentarismul care denotă inconsistenţă metodologică, nu vreun stil epic elaborat, volumul aduce o perspectivă inedită asupra anilor întunecaţi. Trebuie subliniat că nu „talentul de povestitor” al lui Prisada (pe care prefaţatorul Stelian Tănase i-l descoperă sau numai îl concede chitaristului) este „vinovat” de surprinzătoarea proză, ci informatorii care l-au încondeiat pe protagonist la Securitate. Asta nu-i de mirare, deoarece majoritatea „condeierilor” din umbra rockerului băhnea de artişti rataţi, de scriitori nepublicaţi, de profesori ambiţioşi, refuzaţi de vreun talent artistic, de alţi frustraţi multidisciplinar, însă disciplinaţi colaboratori ai „organului” care părea că le acordă importanţă. Dar nu le-o acorda, pentru că până şi-n Securitate lucrau nişte indivizi suficient de inteligenţi ca să priceapă cu cine au de-a face, nu doar dobitoci din tagma lui Postelnicu şi a unuia de la unitatea din Tulcea, care l-a urmărit pe Prisada într-atât de prosteşte, că îi provoca urmăritului milă şi silă, nu frică! Tocmai în acele delaţiuni, prin care ipochimenii şi-au deversat sinele odios, lectorul detaşat şi imparţial poate depista un filon de proză pe care niciun romancier băştinaş n-ar fi capabil să-l imagineze. Nu dau citate; un exemplu spre lămurirea curioşilor se află la paginile 190-191.

Privind atent viaţa (sur)prinsă în dosarele inevitabil rezumate, iese în evidenţă neşansa locuirii într-un oraş anost, deşi port fluvial. Talent neconvenţional, recunoscut imediat ca egalul lor de alţii asemenea lui de prin ţară, afirmaţi sau nu, Paul Prisada pare să-şi fi închipuit că a trăi în Tulcea este totuna cu a trăi în Bucureşti, dacă eşti muzician rock sau poet. Nu este. Oricâte prietenii legase în lumea artistică din capitală, oricâte vizite îi vor fi făcut amicii săi, el n-a înţeles că şansele de impunere se diminuau în raport cu distanţa până la centru, indiferent cât peşte şi câte preparate specifice va fi cărat la „forurile decidente”. Natura evidenţei zgârie creierul, deşi trebuia să râcâie conştiinţa mai degrabă: Tulcea era/ este un oraş fără universitate. Posibilitatea ca tinerii, aflaţi totdeauna în avangarda curentelor artistice de orice fel, să răspândească muzica şi reuşitele Accent a fost minimă. Prin Iaşi, Timişoara, Cluj, chiar Craiova, au zbur(d)at destule trupe rock, în principal datorită studenţimii. Poate că Prisada & comp. vor fi avut alte conexiuni, nu ştiu. Orice ar fi avut, ei au trăit (într-)o iluzie. Muzica lor n-a fost nici revoluţionară, nici anticomunistă, nici satanistă. Nici măcar punk n-a fost. Putea foarte bine să fie imprimată la Electrecord, pe un disc solo întreg, nu jumătate, încă de-acum 40 de ani. Discul a ieşit abia în 2019, sub auspiciile Aşezământului Cultural Câinele Enot, cu sponsorizări ce-i conferă mai degrabă statut simbolic decât meritată referinţă.

Mă recunosc puţin în destinul lui Paul Prisada, deşi n-am nici talentul, nici ambiţia lui. Dar nici iluziile, între care cea mai... iluzorie este de a mă crede tras înapoi de niscai delatori pe la Organul atotputernic. Nu port nici melon, ca Prisada (& amicii, într-o poză – trimitere la eroii din Portocala mecanică?). Aprecierile pentru muzicianul Paul Prisada nu-mi jugulează întrebarea dacă a fost conştient că zbaterile sale sunt donquijoteşti. Răspunsul însă...