(...)

În ’60, am turnat primul meu film,

intitulat Accattone.

De ce am trecut de la literatură la cinema?

Printre întrebările previzibile

ale unui interviu, una este inevitabilă, şi a fost aceasta.

Răspundeam mereu că am făcut-o

pentru o schimbare de tehnică,

că aveam nevoie de o tehnică nouă

pentru a spune un lucru nou

sau, dimpotrivă: că spuneam acelaşi lucru mereu,

şi că din cauza aceasta

trebuia să schimb tehnica;

în funcţie de diferitele variante ale obsesiei mele.

Dar nu eram sincer decât pe jumătate

dând răspunsul acesta

(...)

Şi atunci am mărturisit motivele obscure

care au stat la originea alegerii mele:

de câte ori nu declarasem, plin de furie şi nesocotinţă

că vreau să renunţ la cetăţenia mea italiană!

Ei bine, abandonând limba italiană

şi, odată cu ea,

progresiv, literatura,

renunţam la naţionalitatea pe care o aveam.

Îmi refuzam originile mic-burgheze,

întorceam spatele la tot ceea ce e italienesc,

protestam, cu naivitate,

punând în scenă o renegare

care, în chiar momentul când mă umilea şi mă castra,

mă exalta. Dar nu eram încă pe deplin sincer.

Pentru că cinematograful nu este doar

o experienţă lingvistică,

ci, în măsura în care este cercetare lingvistică,

devine o experienţă filosofică.

(...)

În jurul meu, burghezia italiană este o bandă de asasini.

Şi nu sper, desigur, la o primire mai bună

din partea burgheziei americane.

În lumea capitalului, viaţa este un pariu

pe care îl câştigi sau îl pierzi:

aceasta e condiţia umană a laicităţii burgheze.

Cel care se descoperă, sau care mărturiseşte,

sau nu se teme de ridicol,

sfârşeşte prost: aşa e legea.

Dragi americani, non-pacifişti şi non-spiritualişti,

adică enormă majoritate dreptcredincioasă,

Dumnezeul vostru este un idiot

ca orice cetăţean mediu

care îşi doreşte din toate puterile

şi din tot sufletul

să fie precum ceilalţi:

din cauza acestei iubiri nebune pentru egalitate,

el urăşte egalitatea.

Care dintre voi a plâns

pentru tânărul grec condamnat la moarte

pentru obiecţie de conştiinţă?

Făceţi-vă un scurt examen de conştiinţă:

cine nu a vărsat nicio lacrimă este un porc.

(...)

Astăzi vă voi spune că trebuie să fii angajat

nu numai în scriitură,

ci şi în viaţă:

trebuie să rezişti scandalului

şi mâniei, mai mult decât oricând,

naiv ca un animal dus la abator,

trăind frământările victimelor:

trebuie să-ţi rosteşti mai tare decât oricând

dispreţul faţă de burghezie,

să urli împotriva vulgarităţii ei,

să scuipi pe irealitatea pe care şi-a fabricat-o

şi pe care o consideră unica realitate,

să nu cedezi printr-o faptă sau printr-un cuvânt,

să-ţi păstrezi ura totală faţă de ea,

de poliţia, magistratura, televiziunile

şi ziarele ei.

Iar aici,

eu, mic-burghez care dramatizează totul,

atât de bine crescut de mama lui în spiritul

blând şi timid

al moralei ţărăneşti,

vreau să împletesc elogiul murdăriei, al mizeriei,

al drogului şi al sinuciderii.

Eu, poet marxist privilegiat

ce are la îndemână toate instrumentele

şi toate armele ideologice pentru a combate

şi destul moralism

pentru a condamna scandalul,

eu fac acest elogiu pentru că drogul,

oroarea, furia, sinuciderea

sunt, laolaltă cu religia, singura speranţă

care rămâne:

contestare pură şi acţiune

după care se măsoară nedreptatea imensă a lumii.

Nu e obligatoriu ca o victimă să ştie

şi să vorbească.

(...)

Niciodată Italia nu a fost mai dezgustătoare decât e azi.

Mai ales de când cu trădarea intelectualilor,

cu revizionismul partidului comunist,

lup care,

de această dată, e cu adevărat un mieluşel –

pe coperta revistei Spiegel, tovarăşul Longo

avea un chip servil

de om de litere ce încearcă cu disperare să fie la modă,

respingând astfel

întreaga violenţă palingenezică a comunismului:

da, şi comunistul este un burghez.

(...)

Ei bine, vreau să-ţi mărturisesc,

înainte de a te părăsi,

că aş fi vrut să fiu compozitor,

să trăiesc printre instrumente

în turnul de la Viterbo pe care nu reuşesc să îl cumpăr,

în mijlocul celui mai frumos peisaj din lume,

unde Ariosto ar fi fericit să se vadă recreat

cu toată simplitatea stejarilor, a dealurilor,

a apelor şi a râpelor,

iar acolo, să compun muzică,

singura acţiune expresivă,

poate, înaltă şi nedefinibilă

ca acţiunile realităţii.