| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Ultima strigare de scribde George PopescuMotto: Şi lumea? Şi şocul unei spaime în neştiuţii îngeri matinali? Şi Eul din acel Însumi al Tu-ului strivit în plasa unei ştirbe duminici?
Poem scris pe un fir de ceaţă M-a uitat moartea zice sorbind scârbit din paharul ciobit şi oaspetele sosit târziu prin noaptea prea mofturoasă pentru un sfârşit anunţat: Da îi răspunde moartea uită deseori ca o târfă dedulcită la gustul amânării gata mereu s-o ia de la capăt cu răsfăţul unei ameninţări ticăloase... Şi din ungherul unei odăi părăginite se ascute mormăitul unui ceas abandonat în amurgul unei toamne de neuitat. Fie, sunt pregătit, mi-am respectat timpul dăruit şi aniversările cu temerile sale prea greu îngăduite am colindat toate cărările de-atâtea ori rătăcit pe la răscruci fără nume iar acum abia de mai pot auzi glasul acela risipitor ce m-a purtat până aici prin pâclele unor ani ce par să nu fi fost ai mei... 30 decembrie 2020 Utilajul stricat Nu mai privi: vană e căutarea, cerul are filtrele sale blocând nefaste orgolii şi acel dincolo la care râvneşti nu-i decât un deşert plin de scheletele celor plecaţi spre tărâmul atâta promis. Eu ştiu mi s-a înştiinţat la timp de un aed străvechi scăpat pe aceste meleaguri măsurând utilajul stricat al bietului meu trup prin care doar un suflet aproape pierdut mai bântuie cu un rest de surâs convins că o neştiută şansă îi târguieşte un loc de scăpare. Ad quem Sosit-a prin anul buimac un corb cu ceva poesc în figura sa mutată în Verb: el nu cunoaşte specia umană altfel decât doar unii dintre noi poeţi ori câţiva profeţi pierduţi prin taverne sărace experţi în blesteme servitori ai unui tăinuit mesager unicul păstrător al limbii secrete din care nouă ni s-au aruncat multe cuvinte dar nu mai puţin iluzorii. Nu există Eden, nici mântuire de nu în aceste slăbite simţuri cu care ne jertfim haosului măreţ. Un itinerar spre cunoaştere se află totuşi însă pe o strâmtă potecă într-o vale a plângerii prin care numai cei nenăscuţi au drept la înţelesuri. Pentru mulţi masa e gata Şi a coborât din nicăieri anul năucit de veninoase vestiri. Pe dealuri jefuite de aprige ciori ierburi plăpânde îşi fac rugăciuni mistuite de ger şi de ceţuri năvalnice arbori înşfăcaţi de nelinişti îşi uită pierduta de-acum ardoare estivă şi un izvor îndură blestemând lăcătuirea de gheaţă. Nu vom mai ieşi pe drumuri văduvite de grai Unii, în pelerinaj / ajung prin poteci obscure însă o umbră hulpavă scuipată de somn cu o glăsuire de mormânt bâiguie la ferestre că pentru mulţi masa e gata şi uşa deschisă dar cine se încumetă să intre când pe la porţi huruie nemiloase blesteme iar pe streşini nemaivăzute năluci incită prigoana şlefuind lama dezastrului. De-a pururi trăire cu neputinţă e De-a pururi trăire cu neputinţă e şi nici în vis n-am ispitit s-o încerc căci chin şi trudă-n vaier s-ar consuma prin ani fără contururi şi veacuri pribegite tot rostuind trăiri în sacre neghiobii şi frământând la chinuri sisific repetate De ispitiri de veacuri străin am fost şi calea mi-am lăsat-o la pofta broaştei străin de proslăviri simandicoase şi mulţumit cu clipa prea fugace printre dorinţe sărmane şi bucurii sumare lăsând trecut şi viitor să fiarbă în veştedul prezent în care-un fir de iarbă e un trofeu de marcă şi-un şir de vanităţi Nicicând nu-mi voi nega crâmpeiul unei priviri mărunte la colţ pe un trotuar boltit căci fumegând în faţă-mi e dulce dar divin precum privirea şuie a fetişcanei hâde ce-şi risipeşte şarmul spre ochii-mi neatenţi nu de destin se leagă durata aruncată de-un zeu zănatec prin târguri inventate spre a ne-aprinde-n inimi promisiuni deşarte Aşa că dacă gol rămâne cerul şi pe pământ doar surpături de vieţi şi veştede iubiri ce inimi amăgesc eu surd urmez cărarea prea strâmtă ce-am ales cu buruieni pe margini şi ghimpi pândind eroarea de a călca grăbit pe laturile sorţii ce haosul veghează şi îţi conduce paşii spre-un hău ce milă n-are în fălcile-nsetate... lapsus memoriae există şi uitare de minte îmi şopteşti de la înalta fereastră papală o potecă adversă pe lângă lacul Albano (ceva mai departe de capul lui nero ţintuit peste alt lac distrus de o bombă nazistă: ştie mai bine bătrânica simpatică de la Univ.Tre ce m-a purtat acolo într-un amurg de noiembrie e cod roşu! îmi şoptea simpaticu-i soţ povestindu-mi în drum spre Nemi cum i-a salvat o Mărie moldoveancă mutându-i aici din inima Romei, nici Aldo nu ştie povestea şi n-am niciun chef să i-o spun...) aducerea-aminte e altceva e îmi şopteşti un rest de trăire nemestecată bine nu un revers mai curând un resort al inimii aplaudând o clipă (atât?!) hăul vulcanic căzut într-o resemnare gureşă când din ea răzbat spre noi nişte parabole dannunziane din barul sprijinit pe lac cu faţa spre vaporoasele grădini papale de la Castel Gandolfo: în fine mai spui o povară nu e mai mult decât o cruce în şubredul timp al iertării pe o vale în care se stinge lacrima unui copil renăscut... La o aniversară Pentru A. la 70 ani nu nu nu nici vorbă de hotar cum spui ieri ai păşit doar un prag o cutumă a vârstei cruţând bucurii încă de trăit nu ţi-am spus nimic mi-ai reproşat neatentă la gureşa-mi tăcere hărţuit de huruitul anilor peste bietele vieţi lăsate de izbelişte în hamacul unei iubiri pline de hopuri dar tivite cum altfel? de însângerate garoafe ale unei tandreţi nicicând vindecate... Să-ţi fi spus ce? Că nimic n-ar fi putut salva fragila-mi fire în afara îngrijoratei tale prudenţe... Acum cu pasul pe prag şi departe plânsul copiilor din dormitorul amurgit fără vreo veste grăbit se-arată promisiunea unui coş de bucurii neîncercate: un tranzit lenevit spre un ceva nedesluşit un pariu pe mâinele nu mai puţin insidios... Cum să trăieşti după moarte A trecut şi această zi bucurându-se de ultimul cânt al privighetorii salutând în zbor stropul de fericire uitată la umbra trandafirului consolatoare. Lumea a luat-o razna, strigă o voce dintr-o golaşă curte într-un grai străin. Despre ce şi cum să vorbeşti când şi cuvintele au căzut în tăcerea bolnavă şi ea de unica-i povară. Şi nimeni în jur să asculte în tihna unui amurg de cretă. Pe jos furnicile îşi caută groapa în nisipul încins de un soare bezmetic. Năluciri zglobii plutesc peste grădina de-acum pustie: un şobolan îşi freacă mâinile cu o plăcere de prisos. Nimic de ros, nimic de îmbucat în ordinea deznădejdii. Un tandru ţipăt de copil înghite golul rămas de la amiaza şi ea amnezică. Şi cu cea mai scurtă iluzie nu poţi să nu gândeşti cum vei trăi după moarte... Oboseala amintirii Buimăceala unei dimineţi fără vârstă. Nimic de spus, de adăugat la ceea ce noaptea a şuşotit în colcăiala unor aşternuturi şiroind de somn. Nu mai e timp pentru nimic: şovăiala ţine camerele în viaţă. Dintr-un ungher uitat mă priveşte cu ochi de copil o amintire obosită, stâlcită pe marginile unui velur brodat cu flori ce-şi plâng ofilirea. N-am fost acolo strigă din bucătăria părăsită de bâjbâiala unei voci străine Nu am văzut nici funia aruncată pe jos, nici scândura din care s-a prăbuşit pe podea... Vestea a sosit prin adierea unui vânt de vorbe bolborosite. Eram şi nu eram, treaz sau încă în ghearele unui somn prea tulburat. Până la urmă am zdrobit uşa şi dincolo nu-mi amintesc decât şipotul unei ploi ce astupa vederea... Acela să fi fost semnul fatidic al unei schimbări fără întoarcere? |