| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Stăpânul neantuluide Sreten PeroviciCu o retorică rafinată, filigranată, ce articulează, atât de meşteşugit, gândul de libertate a cuvântului, Sreten Perovici conferă poeziei sale o surprinzătoare unitate, dar şi vigoare armoniei trăirilor interioare, ca-ntr-o partitură caracteristică muzicii clasice. Organizată şi regizată cu arta bijutierului şi a caligrafului, lirica poetului muntenegrean emană forţă meditativă şi subtilă înţelepciune, iar arabescurile rememorărilor şi plenitudinea dragostei germinează sunete, culori şi întrebări care nu-şi caută răspunsuri, ci devin vehicule ale ideilor şi sentimentelor ce se petrec în sufletul însemnat de timp şi visare. Sreten Perovici invocă fostele iubiri şi şansa de a le descoperi şi perpetua, pe când dragostea de mamă germinează eternitatea, iar ochiul întors înspre negură o preface în lumină şi înţeles profund: Acum şade în fruntea mesei fără de sfârşit/ şi ne atrage mâinile/ ne mângâie degetele/ şi cuvintele le altoieşte cu speranţă/ cu sufletul la gură nu ne dezvăluie tainele / iar patimile mute/ în ceafă se aşează-n cruce/ pe furiş/ În candela de argint arde în loc de ulei/ Încă e mută în Cer şi de acolo grăieşte (Mama de Paşte). Poetul, ca un pribeag prin deşertul vremii, caută începutul lucrurilor şi sfârşitul din toate, lumina din peştera în care e zidit întunericul, dar şi răcoarea stropului ploii de altădată pentru că ştie să desluşească şoptirea plină de mister şi glasul dinainte de potop: Acolo se deschide o altă peşteră/ un nou întuneric/ Şi acolo un alt eu însă micşorat/ scos din omul uriaş şi gol/ care în beznă caută mâna visului/ care în peşteră din propria-i frică ţese/ Ziua de mâine mai bună (Abisul). Sreten Perovici e poetul care vede invizibilul, ascultă tăcerea şi înţelege teama bobului de rouă, sarea vieţii şi mierea din cuvinte, e un patriarh al melancoliei şi al clipei ce-i luminează calea şi norocul. El ştie cum să devină stăpânul neantului şi al efemerului, cum să zidească din lacrimi metereze ale sufletului spre a fi apărat de zvonuri de mărire şi de glorie. Întreaga sa lirică e un zbucium permanent, un urcuş istovitor înspre înălţimile rarefiate ale emoţiei şi ale frumosului: Un trandafir sălbatic mi-e capul/ cu stolurile de seminţe sălbatice/ ale sălbaticilor care vor urma/ timpul a arat/ timpul a însămânţat/ timpul a devastat/ cum mâinile/ celui obosit/ gingaş să îmbrăţişeze/ fragede/ cum unghiile să zgârie/ desculţe/ cum picioarele/ cuiva să fugă/ timpul a stârpit/ timpul s-a crăpat de ziuă/ timpul s-a întunecat (Decantare). Personalitate marcantă a poeziei europene, Sreten Perovici preîntâmpină realitatea şi cotidianul, versul său omologhează doar acele trăiri ale eului şi ale Fiinţei ce dau formă ideilor şi contur visului, precum şi identitate Verbului, ce vibrează ca o lamă de Toledo. Sreten Perovici este, fără îndoială, o voce deplină a poeziei muntenegrene, cu un timbru amplu şi profund, fără efuziuni sentimentale, permanent înnobilat de emoţie şi meditaţie interogativă, dar, mai ales, de metafizica vieţii şi a pe-trecerii omului, dintotdeauna creator de lumi şi speranţe: Deasupra prăpastiei/ ne ţinem de mâini/ privirile rătăcite/ le legăm în nod/ moartea o cercetăm/ în abisul adânc/ în apă/ pe creştetele noastre/ steaua la stea latră (Al nouălea genunchi). O undă pesimistă, o boare nostalgică străbat versurile din acest volum, de parcă autorul cântă viaţa de dincolo de viaţă şi glasul ce nu va răspunde niciodată, căci, în jocul cu lumea, nu se ştie niciodată pe fruntea cui se va aşeza curcubeul: pe a poetului ori pe a cititorului? Şi-atunci, Sreten Perovici îşi stăpâneşte stările emoţionale şi preferă freamătul existenţei universale şi seninătatea productivă. Poet reflexiv, mânuind metafora cu precauţie şi verbul cu incisivitate, cu o impresionantă sinceritate lirică, Sreten Perovici este, la această oră, una dintre vocile importante ale poeziei lumii. E magul ce limpezeşte privirea cititorului şi spune poveşti din viitorul inimii îndrăgostite, punând în carte zvonuri şi uimiri încă neştiute. Ion Deaconescu Abisul 1. Arătaţi-vă măcar din peşterile voastre voi cei pe care vă atinge mâna visului meu În imensa sală subterană cu desăvârşire singur întunericul Din toate părţile şiroiesc apele subterane aripile liliacului sau ale altei păsări Peşteră nemărginită Răsună suspinul şi suflarea Se multiplică vocea Oameni aici e întuneric Unde e acea peşteră luminoasă şi în ea omul singur Nu-i drept cu vocea stinsă s-alungaţi frica 2. Strig dar de jur împrejur tăcere Nimeni să alunge frica Însă poate că în dosul pietrelor prevestitoare în acea neagră trecere aşteaptă fiinţele infernului sau ale somnului întunecat chircite îşi aşteaptă clipa Şi e uşor ca pe cel însingurat să-l striveşti în beznă să-l îneci în apele omniprezente când din înălţimi picură stropul ploii de demult chiar dinainte de potop sau din sudoarea ori somnul cuiva picură stropul Ţipă vocea însă mai presus de toate rămâne întunericul zidul-întuneric 3. Îmi sting vocea şi în adâncul meu îmi voi împrăştia frica Acolo se deschide o altă peşteră un nou întuneric Şi acolo un alt eu însă micşorat scos din omul uriaş şi gol care în beznă caută mâna visului care în peşteră din propria-i frică ţese ziua de mâine mai bună Şi în acest întuneric iarăşi eu peştera tot mai apropiată şi mai spaţioasă Şi iarăşi eu precum păpuşa în păpuşă încrustată Întuneric Pulbere Voce Picătură Frică Sfârşit (1981) Frica Cine ştie de ce sunt sihastrul singurătăţii Poate dintr-un rost mai profund Trebuie că o mână tainică ţese neînţelesul şi fără de mine cheamă judecata de apoi preschimbă focurile ce şi-au pierdut splendoarea înmoaie degetele sufletului meu în flamă mototoleşte venele şi naşte disperarea inima ce şi-a pierdut tăria o leagă-n nod puternic sau din aceste imense peşteri mă latră ca pe un câine sălbatic cineva care îmi cunoaşte cele mai negre gânduri pe care le uitasem Poate că mareele îmi amintesc de ziua tuturor acelor răstigniri presălbatice pe care omul pentru om le ţesuse Peşteră război Peşteră muncă Peşteră paradis Oare se cufundă în ochi străini dintele şi zmeul fărămiţa-vor foamea mea de ducă oare mă vor readuce din întuneric în ziuă măcar pentru o clipă în suflarea noului vis să tămăduiesc acea frică trăită Acea beznă Acel ţinut pietros Iată iarăşi sunt însingurat şi solitar în şirul lung de peşteri bicefale desprind sunetul mortuar de răul fastuos suflare funerară Şi pasărea oarbă îşi cunoaşte calea mai bine decât mine din fundul acestui adânc Mă prăbuşesc din înălţimi uriaşe Stânca mistuită se topeşte sub mine şi iarăşi sunt pulbere în nori o pană minusculă în mâna carbonizată a somnului cămin pentru fluturi şi bufniţe oarbe Cine ar putea şti măcar în care peşteră sunt azi coastă a golului bust pietros (1981) Abisul fără fund Cu degetele m-agăţ de aer zgârii pe acest zid inexistent ce arătare se-apropie acum îndoielnică şi pentru auz şi pentru văz al cui vis este ori voce precum râma ce alunecă prin întuneric tentaculele uscate le-aruncă peste stânci Este om sau fratele lui îi e rac sau marmura linge stropul de ploaie se apropie îmi ia mersul de stalagmite mă leagă ograda pasul sănătos se lipeşte de podea mă opresc şi aştept săritura fratelui de cruce blând şi aspru dar nu îngăduie diavolul ori nu admite dumnezeul au încolţit cuvintele bunicului răposat râurile sub mine îşi ţes drumul oamenilor unde sunteţi deşi eraţi aci ne-am povestit v-am acceptat mâna suflarea din suflare dar unde sunteţi acum când aţi abandonat acoperişul şi calea de ce cineva dintre voi multiplicaţi nu mă chemase dintre prietenii din umedul vis unde sunteţi şi câţi sunteţi acum iarăşi vocea şi iarăşi întunericul şi iarăşi frica şi un nou sfârşit dar mi-a plăcut şi v-am aşteptat v-am oferit vocea şi rădăcina somnului însângerat şi ziua mea şi munca imensă e această peşteră şi în ea eu în mine o peşteră ceva mai mică şi în ea iar şi eu şi aşa pe fundul fundului: visul şi bezna şi frica şi noul sfârşit (1981) Arbore fără dinţi Din streşinile întunecate în sufletul meu în întuneric aud cum viermele alunecă Ce culoare are ce voce lasă din pieptul peşterii iernatice Viermele posterităţii Cum să m-apropii de văz Zidul e înalt departe dealurile Nemărginitul e înghiţit de caravanele Umbrelor dorinţelor şi amintirilor Vierme în râşniţă Vierme în pieptar În inimă acoperiş şi vis Vierme în desiş în pas în jumătate de secol de fluierat Vierme în vârf vierme la fund şi pe unghie şi în ochi O cântecul meu dezlănţuit Viermii ne poartă binecuvântările dimineţii (1983) Stânci în braţe 1. În nenumărate lupte în nenumărate numere Mor singur Mor singur Au dat foc mâinilor strivesc gemetele De unde să ştiu de unde să ştiu 2. Ploaie înfuriată pe palmele mele iar în suflet ca pe un covor joacă horele crăpate de durere Toate chipurile ştiute toate ţipetele sărate De la un stog la altul piei întinse Încotro vor stâncile din braţele mele Diavolii, doamne (1984) Amiaza la Ohrid Toţi sunt acolo dar nimeni nu e indivizibili ai casei şi străinii pe valurile în aparenţă mici Fără întrebări fără horcăit de moarte fără speranţă doar miraţi în somn ca şi cum i-ar surprinde fluxul lacului au dispărut în surdină fărâmiţaţi şi fără de anateme Oare să fie plecaţi pe plajele celeste în raze tainice descompuşi de aburi ca în uscatul ochi galactic la fundul prăpastiei galben-negre să-şi caute strămoşii Sau încleştaţi de văpaie să se preschimbe în braţ stelar urmaşilor să se potrivească când albastrele ace în şerpi se vor preface devorând râsul îngheţat cu limbile acoperite de păr fără de nici un strop de aer şi apă Au plecat oare în pântecul pământului unde oasele se mistuie în poveri încleştate de strâmtorarea mormintelor S-au dus oare dezgoliţi ca şi cum ar alerga spre masa împărtăşaniei încurajaţi de frică şi foame spre porturi şi sclavi să-şi găsească oasele propriilor cuvinte Au plecat oare să nu audă geamătul marmurei ce se crapă când se prăbuşesc şi bisericile şi sufletele când morţii se vor năpusti asupra celor vii când oamenii la izvorul cu apă se împart în cei roşii galbeni şi albi în timp ce corbii în leagăne ciugulesc în timp ce odraslele îndură foame Din neştiinţă în timp ce dimineaţa răsună în timp ce seara se tânguie în vrăjmăşie în timp ce lanţurile se poticnesc de mâinile ce duc povara cumplitului îngheţ cântând tăcerea pustiită în timp ce furnicile le vin de hac până ce există pâine de la cer însă cerul nici în coaja de pâine în timp ce tinerii se zbenguie prin pajişti în visul care nici aievea nu e păgubos când foametea se logodeşte cu speranţa că apa şi văzului îi va da viaţă încât orbii din corăbiile pârjolite cale prin timp sufletului să-i găsească S-au dus oare dacă deja nu mai e nimeni de pe această mână ca de pe creanga durerii m-au luat oare şi pe mine să se odihnească sau să mă tămăduiască sau că amiaza furtuna în adâncul pântecelor ei să o pună la cale să amuţească şi ultimele cuvinte degetele sufletului să se împietrească Au plecat oare din această frumuseţe În altfel şi mai bune vieţi (1987) Cocardă tricoloră Acum cu toţii sunt la locurile lor Corbii de parcă s-au cufundat în pământ şi e drept să nu mai fie pentru că nici nu au fost Iar în decădere cerul e mai curat decât însingurarea nepotrivită pentru lungul zbor Drumurile sunt năruite de clăile viselor trase şi de cai şi de oameni într-acolo undeva spre ţinutul mai cald Iar în căruţele şi coşurile lor inutile ouă coagulate Vrăbiile şi copiii şi podurile suspendate deasupra prăpăstiilor cu clopote încheieturile din fier chipurile întunecate iar şi le leagă aripa soarelui îndesat Câinii ştiu ceea ce oamenii nu ştiu Câinii pot ceea ce oamenii nu pot Câinii se prefac în râme înţelepte adulmecă şi rod în jurul picioarelor de bâtlan Doar că el deloc nu mai este El nu apare printre săbiile slăvite ghemuit aşteaptă ţeapa pentru capul său rosteşte rugăciunea 2. Acum cu toţii suntem la locurile noastre Negrul pe Munte Negrul pe Marmură cu dragoste sălbatică se îneacă Piatră în ambele potcoave în suflet chiciură şi Păsarea şi Nepăsarea se arată joviale ca şi acum o mie de ani Alergăm aşa de-a lungul colinei coda în copite şi salcâmi coada se poticneşte în oasele uscate Există oare uşă pentru săbiile seculare, Există oare cap pentru stâncă, Există oare ochi precum al viperei, Există oare istorie, Există oare, Nu există, Există, Nu există. Acum cu toţii sunt la locul lor Păsările Câinii şi Oamenii Se aşteaptă doar cine să înnebunească mai întâi Pâinea şi amara realitate prin umedul lan cu grâu Mesagerul însingurat sperietoare-stindard înfige păsările în ţeapă Se usucă oare, Se luminează de ziuă Se luminează Doamne, puternică ţi-e faţa în palma mea. (Beri, 24 iulie 1989) Traducere de Nicu Ciobanu |