Prezentare şi traducere din limba engleză: Petrişor Militaru

Uneori marea era liniştită şi soarele era pe cer tot timpul, sau cel puţin aşa credeam eu. Am fost tentată să alerg spre mal şi să înot, dar bănuiam că o furtună se va porni în momentul în care voi atinge apa. Desigur că aceasta a fost imaginaţia mea. Am auzit vântul urlând şi urlând şi valurile aruncând mase de furie rece de cealaltă parte a paginii. Am scris o scurtă povestire pe pagină, dar, de cealaltă parte, oceanul a mârâit. Hârtia era peretele care mă despărţea de apa îngheţată fără de sfârşit. Uneori, mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aş face o gaură în pagină, aş fi cumpărat chiar şi un cuţit, pe care l-aş fi ţinut pe biroul meu. Am uitat deseori ce scriam când stăteam acolo pierdută, nemişcată, ascultând.

– Ce faci? a întrebat Len, soţul meu, şi am crezut că văd frică în ochii lui.

Nu i-am povestit despre crăpături, şuvoaie sau valurile care se lovesc de pietre. Nu i-am spus că am auzit ţipete de păsări aflate pe moarte, dar a simţit că ceva nu este în regulă cu mine.

– Eşti nemulţumită că poveştile tale nu se vând, a mormăit el. Nu fi! Poveştile nu contează. Vino mai aproape.

Când eram cu el, nu auzeam oceanul. Mi-a fost teamă că mi-ar fi dor de rarele ore însorite când valurile dormeau şi abia dacă atingeau hârtia de pe cealaltă parte. Au fost cele mai frumoase zile din viaţa mea. Mi-am lipit urechea de hârtie şi am ascultat. La început a fost doar suspinul apei care se scurgea, apoi nisipurile şopteau, iar ţărmul era atât de aproape încât i-am putut simţi pietricelele pe vârful degetelor.

– Tu nu vorbeşti cu fiul nostru, a spus Len. Are nevoie de tine. Nu-i zâmbeşti. Nici pe mine nu mă observi.

Noi aveam o căsuţă pe malul Mării Negre. Len a fost cel care a cumpărat-o, mie nu mi-a plăcut niciodată marea. Iarna tuna şi a fulgera, vara turiştii au infestat ţărmul şi plaja era plină de turişti. M-am întors cu spatele la valuri. Uneori înotam noaptea când plaja ofta în aer. Apoi, valurile şi noaptea s-au amestecat, iar ţărmul a atins pagina cu oceanul pe care îl lăsasem pe biroul meu.

– Poate că sunt îndrăgostit de o altă femeie, a spus Len, soţul meu.

Ce om amuzant este, m-am gândit. Eşti liber să fii îndrăgostit de oricine doreşti. Eşti liber, dar eu nu sunt, Len. Vreau să merg în spatele paginii.

– Mamă, de ce nu scrii pe computer? a întrebat fiul meu. Tu nu scrii nimic pe acea bucată de hârtie. Doar te uiţi constant la ea. Nu e nimic în spatele colii de hârtie, mamă!

– Vrei să te trec de cealaltă parte? l-am întrebat pe băiat. Sunt zile însorite acolo, iar valurile sunt liniştite ca imaginile de pe pereţii din camera ta. Apa este caldă.

– Îmi place Marea Neagră mai mult decât pagina ta, a spus fiul meu. Pagina ta este o minciună. Ţie îţi pasă de o bucată de hârtie goală.

Sunetul atingerii de pe pagina mea a devenit mai puternic. Aş putea să jur că cineva tasta de cealaltă parte. Valurile scriau o povestire pentru ţărmul lor.

Zgomotul s-a oprit brusc şi apoi a început cea mai însorită zi din spatele paginii. Aş putea să jur că au fost pescăruşi care zburau deasupra suprafeţei apei, soarele strălucea, iar infinitul mă iubea. Am întins mâna spre cuţitul care se întindea pe biroul meu. Am vrut să ajung acolo, în spatele paginii.

– Trebuie să plec, a spus Len, soţul meu.

– Du-te, i-am spus. Eşti un om liber.

– Erai atât de geloasă, răbufni el. Ce e în neregulă cu tine?

– Este ceea ce vede ea în spatele foii de hârtie, a spus fiul meu. Pagina a schimbat-o.

Fuseseră plecaţi de o lună, fiul meu şi soţul meu, sau cel puţin aşa credeam. Nu scrisesem nicio poveste. Am descris sunetele pe care le scotea apa. Erau magnifice şi puternice. Pagina a fost singura barieră care m-a rupt de visele mele. Poate că Len şi fiul meu erau acasă tot timpul. Da, cineva a gătit mâncare în locul meu şi nu mi-a păsat ce s-a întâmplat cu femeia de care era îndrăgostit Len. Au continuat sunetele de cealaltă parte a foii de hârtie. Oceanul a fost prietenos şi m-am gândit la scriitorul de pe cealaltă parte a paginii. Nu era la fel de înalt şi de chipeş ca soţul meu.

Am crezut că faţa lui era bronzată de soare şi era obosit, pentru că scrisese pe apă luni întregi şi nu era nimeni care să-i citească poveştile. Mi-a fost milă de el şi am bătut în pagina de hârtie cu un creion ascuţit. Mi-a răspuns. A bătut în hârtie atât de atent, atât de timid încât aş fi putut să plâng.

– Nu există ocean în spatele hârtiei şi nu este nimeni care scrie acolo, a spus soţul meu care era îndrăgostit de o altă femeie. Vreau să fii fericită aşa cum erai înainte să găseşti caietul cu o singură pagină în el.

Nu ştia că acestea erau cele mai frumoase ore cu apă sărată, pătrunse de ţipetele pescăruşilor. Oare oceanul era un şir de zile pe care le pierdusem, zile care nu mai lăsaseră nicio amintire, nicio urmă? Cine se aşezase de cealaltă parte a paginii? Am trăit cu povestirile mele în cea mai mică cameră, în irealitatea apei, pe malul unei mări negre supărate. Aveam un soţ îndrăgostit de o altă femeie şi un fiu care avea nevoie de atenţia mea tot timpul. Nu făceau parte din zilele mele fericite. Poate că ţărmul de pe cealaltă parte a paginii era locul în care moartea mă aştepta, bătând atât de blând pe foaia albă subţire, făcându-mă să ştiu că este mult mai reală decât viaţa mea fără evenimente şi povestirea pe care am imprimat-o pe hârtie era o uşă către oceanele pe care nu le văzusem niciodată. Speranţa mea de a merge acolo a făcut diferenţa? Omul, cel care nu era foarte înalt şi chipeş, trăia în poveste. Avea o cicatrice lunguiaţă purpurie pe obraz.

– Îmi place tricoul tău albastru, mi-a spus. Voi veni şi te voi găsi indiferent ce se va întâmpla. Şi îţi voi aduce o lalea albastră.

– Nu există lalele albastre, spusese femeia care trăia în nuvela mea.

Am fost acea femeie. Am trăit în cuvinte şi hârtia m-a scos din apele furtunoase.

– Vă aduc o lalea albastră, a repetat bărbatul şi povestea s-a încheiat brusc.

Poate că vânturile muşcătoare din spatele paginii erau panica mea. Nu am văzut niciodată laleaua. Speranţele mele au crescut, au strălucit, apoi au dispărut şi am ştiut că nu se vor mai întoarce. Umbra soţului meu era casa mea, camera mea era formată din frici, iar valurile din spatele paginii urau nopţile.

– Am rupt pagina din caietul tău, a spus soţul meu. L-am ars.

Am îngheţat în urmele mele. Nu mai aveam caietul şi nici oceanul. Nici mirosul liniştitor de sare şi de infinit. M-am uitat îngrozită la biroul meu.

– Fiul nostru are nevoie de tine. Eu am nevoie de tine, a spus soţul meu. Vreau sa fii sănătoasă. Nu era nimic în spatele acelei pagini. Nimic.

Seara le-am gătit supă de cartofi. Dimineaţa, l-am dus pe fiul meu la grădina zoologică. Nu îl dusesem nicăieri de luni întregi. Am mâncat îngheţată şi sandvişuri, el mi-a spus poveşti. Am ascultat. Am ascultat din greu. Valurile dispăruseră. Nu existau ocean şi nici pescăruşi. Fiul meu pălăvrăgea în continuare. Soţul meu mi-a adus flori şi ne-a sugerat să mergem toţi trei în Franţa, la castelele de pe Valea Loarei şi pe Riviera franceză. Eu am vrut să rămân acasă. Am cumpărat un caiet nou, apoi altul. Niciuna dintre paginile lor nu m-a separat de oceanul de frici şi speranţe, de valurile şi de poveştile cu valuri ţipătoare. M-am închis în cameră şi am ascultat. Am lipit pagini goale pe perete şi nu s-a întâmplat nimic. Moartea şi frica mă părăsiseră, la fel şi speranţa.

Soţul meu îmi aducea flori aproape în fiecare zi, fiul meu a fost fericit şi vesel. Am invitat prieteni şi am organizat petreceri.

– Eşti frumoasă, Anna. Eşti mai frumoasă decât înainte. Sunt atât de fericit că te-ai întors, a spus soţul meu.

Nu ştia că ţin o foaie de hârtie mototolită lipită de piele. M-am rugat să aduc oceanul înapoi la mine. Dar vântul sărat dispăruse.

Am luat o slujbă în biblioteca locală. Am gătit mese delicioase pentru familia mea, am făcut plimbări lungi cu prietenii şi am scris povestiri şi basme.

– Am putea merge să vedem castelele de pe Valea Loarei, ce zici? a spus soţul meu.

Eu am crezut că vreau să plec.

– Mă bucur că au dispărut cearcănele galbene de sub ochi. Mă bucur că zâmbeşti din nou.

Rar, noaptea auzeam valurile lovind pietrele ascuţite. Am auzit ţipete de pescăruşi, am văzut din nou pagina şi am scris pe ea. Apa nesfârşită strălucea, am vrut să înot până la ţărm şi am simţit că vântul dormea în valuri. Foarte rar, am auzit sunetele bătătoare şi adânc în amintirile mele povestirea sclipea, palidă şi argintie, ca o umbră de zmeu în vânt, ca o melodie pe care o uitasem demult, dar era în aerul pe care îl respiram.

Am fost din nou o femeie fericită. Am avut o slujbă a mea şi o familie a mea. Oceanul dispăruse şi vântul murise. Eram liberă.

Cu o zi înainte am început să mergem la castelele vechi de pe Valea Loarei, fiul meu şi soţul au mers să cumpere o valiză nouă. Eram în bucătărie gătind prânzul când a sunat clopoţelul de la uşa din faţă.

– Vin imediat, am strigat gândindu-mă că era soţul meu cu noua valiză.

Am fugit să-l văd într-un suflet.

Un bărbat, nu foarte înalt şi nici foarte frumos, stătea în uşă. Avea o cicatrice lunguiaţă purpurie pe obraz. M-am uitat la el. M-am uitat la el şi mi s-a tăiat respiraţia.

– Aceasta este pentru tine, a spus bărbatul.

Mi-a dat o floare, o lalea. Era albastră. Imposibil de albastră.