Clara Usón este considerată una dintre cele mai valoroase prozatoare contemporane spaniole. Romanele sale au fost premiate şi traduse în limbi de circulaţie internaţională. Fiica Estului a fost un roman de succes, apărut în şapte ediţii, pentru care autoarea a primit numeroase distincţii: Premiul Ciudad de Barcelona, Premio per la Cultura Mediterranea şi Premio de la Critica (premiu acordat de un juriu de critici literari spanioli celui mai bun roman scris în limba spaniolă din întreaga lume).

Romanul Asasinul timid este în egală măsură apreciat de critica literară şi a obţinut Premiul Sor Juana Ines de la Cruz, cel mai important premiu internaţional care se acordă pentru a promova literatura scrisă de femei, în limba spaniolă, în orice ţară a lumii. Acest ultim detaliu din palmaresul de excepţie al scriitoarei Clara Usón îndreptăţeşte analiza de conţinut a recentului său roman din perspectiva profilului psihologic al protagonistelor, Clara (de unde rezultă şi notele de roman autobiografic) şi Sandra, o adolescentă care cunoaşte succesul în cinematografie, personaj suficient de notoriu pentru a rămâne în conştiinţa publicului, chiar dacă viaţa sa se încheie la 18 ani. Ambele personaje sunt tentate de acţiuni de autodistrugere, suicidul fiind o preocupare mai mult sau mai puţin vizibilă, dar reperabilă în povestirile personajelor secundare. Astfel se ajunge la decodarea sensului primar al titlului romanului în accepţiunea scriitoarei: „«Sinucigaşii sunt asasini timizi. Masochism în loc de sadism», a scris Pavese în jurnalul lui; îmi iau libertatea să adaug: sinucigaşul caută moartea, acţionează cu premeditare şi perfidie şi este, prin urmare, un asasin, un asasin timorat poate, un asasin timid” (p. 32). Clara Usón asociază acestei aserţiuni opinia lui Albert Camus: „Nu există decât o problemă filosofică serioasă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei”. Din aceeaşi perspectivă camusiană este definit şi sensul vieţii. Sandra Mazorovski a dorit să rămână în conştiinţa publicului ca actriţă. Şi nu a considerat moartea un final tragic. Clara inserează şi dialogul dintre Virginia Woolf şi iubita sa Vita Sackville-West: „(...) brusc am început să mă gândesc la moarte cu o mare curiozitate”, „de ce am această senzaţie că moartea va fi atât de interesantă? Ceva pozitiv, activ” (p. 39). Sunt argumente care îndreptăţesc discursul narativ al Clarei despre sinucidere ca un act asumat cu nonşalanţă, ca un liant între lumea certitudinii imediate şi lumea morţilor, în care viaţa va continua.

Întregul roman pare o pledoarie pentru înţelegerea contrarietăţii între a trăi şi a se sinucide. Ceea ce întreţine tensiunea discursului, altfel atenuat de divagaţiile cu tentă filosofică, este reiterarea anagnorizei, a acelui moment dintr-o operă literară în care un personaj face o descoperire critică. Pe rând, personajele romanului Asasinul timid descoperă un aspect al vieţii imediate, care cade sub lupa analizei critice: Sandra, nemulţumită de evoluţia sa ca actriţă, simte că îi lipsesc studiile de specialitate, Clara are repetate tentaţii de sinucidere, descoperă pragul critic între a trăi şi a muri şi îşi anunţă familia, care o salvează de la autodistrugere. Mama Clarei este alcoolică, decrepită, dar îşi iubeşte fiica şi spune că îi va fi alături pentru a o salva până la final. Mama Sandrei este personajul care ignoră viaţa, este o umbră a soţului, a fiicei şi tot ca o umbră va reacţiona când va auzi că fiica este la spital în comă, luată de pe caldarâmul din faţa casei, acolo unde a căzut în gol de la etajul patru. Se va retrage în casă şi va aştepta veşti.

Ceea ce conferă valoare scriiturii este perspectiva dublă de receptare a imaginii personajelor. Pare un discurs pe două paliere complementare. Care era adevărata Sandra, fata serioasă, modestă şi ambiţioasă sau chelneriţa veselă de la un club de noapte? „Prostituata sau tânăra nevinovată? Poate amândouă?” (p. 73). Sandra are două proiecţii ale vieţii personale: una promovată de ea prin interviuri în reviste ale „inimii”, alta care este constituită din informaţiile ce se regăsesc pe bloguri, pagini web şi înregistrări video de pe internet, în care este numită „prietena intimă a regelui Juan Carlos” (în documentarul Amantele secrete ale regelui).

Clara Usón alege intenţionat un personaj interesant, credibil ca duplicitate. Problematizarea constă tocmai în crearea acestui dublu feminin la vârsta genuină. Misterul feminin nu este unul spectrat pozitiv, ci unul contradictoriu, dorinţa lectorului fiind de a decoperta această viaţă incertă şi a afla adevărata esenţă a feminităţii Sandrei. Viaţa e un dublu, „un joc”: Clara este avocat pledând pentru viaţa altora, nu pentru a sa, Sandra este actriţă, care îşi joacă rolul şi pierde contactul cu o realitate imediată. Ceea ce face Clara Usón este descrierea unei realităţi reconstituite prin readucerea în actualitate a detaliilor din filmografia Sandrei Mazorovski şi din interviurile acordate presei, aceste episoade de viaţă constituindu-se în capitolele romanului Asasinul timid.

Interesant este şi cadrul comparativ între autoare şi Sandra: au fost contemporane, au cântat la un instrument, tatăl Sandrei a fost diplomat în Iugoslavia, Clara Usón a scris un roman despre destrămarea acestei ţări, Fiica Estului, Sandra şi-a exprimat într-un interviu dorinţa de a urma dreptul, Clara este avocat. „În rest nu ne asemănăm deloc şi am impresia că aceasta este o altă regulă a acestui roman, discordanţa” (p. 112). Nimic despre permanenta tentaţie a suicidului. Romanul este o autoreflecţie, elementele de autobiografie ale Clarei şi cele biografice ale Sandrei dau legitimitate discursului reflexiv. „(...) timpul este prezentul continuu al eternităţii lui Wittgenstein”, iar Clara ştie că pentru a avea o scriere de succes în acest continuu trebuie să insereze flashback-uri pentru a explica prezentul protagonistului. Clara Usón scrie un capitol final care ridică valoarea întregii scrieri, altfel monotonă şi cu divagaţii filosofice salvate doar de paralelismul cu biografia sa şi a Sandrei Mazorovski (lectorul chiar este tentat să verifice detaliile declarate de autoare autobiografice sau din istoria personală a actriţei de film, în egală măsură amanta regelui Spaniei, cum susţin ziarele vremii). Continuarea poveştii de viaţă a Sandrei într-un film imaginar conduce acţiunea spre „ştiut”. Viaţa adolescentei, a actriţei care promitea un viitor în cinematografie, este privită de la final spre identificarea cauzei finalului: viaţa sa în spitalul de psihiatrie, premisa că a apelat la gestul suicidal. În realitate această secvenţă face parte din viaţa Clarei Usón. Aici se întrepătrund planurile vieţii celor două tinere şi romanul Clarei Usón atinge în ultimul capitol nivelul ficţiunii figurative, romanul devenind cronica unei coborâri în abis. Axa perspectivei este privirea, cea a Clarei, obiectivă, cea a Sandrei, personaj reconstituit, subiectivă. Este ca o refracţie de imagine. Rescriindu-i finalul vieţii Sandrei, se vede pe sine. Este proiectat un culoar al vieţii, prin care trec personajele şi privesc spre imaginea „celuilalt”, evitând imaginea de sine. Dar efectul este cel preconizat: se produce autocunoaşterea.

Finalul este ancorarea în realitate: Clara recunoaşte că ea este cea care s-a trezit pe un pat de spital, a ieşit din comă, Sandra, nu, „ea a căzut în fundul puţului de marginea căruia eu doar m-am apropiat” (p. 198). Acest adânc cu ape tulburi, imagine simbolică a unui univers interior măcinat de incertitudini şi dezamăgiri, este imaginea gestionării eşecului unei iluzii de schimbare a unei lumi reale, formate din metamorfozele unor aspiraţii fără viitor, într-un prezent continuu al eternităţii. Clara ştie că într-o zi „mă voi confrunta cu apa tulbure, de nepătruns, din adâncul său şi îmi voi vedea ochii reflectaţi în ea”. Este imaginea de final a romanului. Adâncul este tulbure. Lumile protagonistelor sunt greu de înţeles, la graniţa între a accepta realitatea istorică şi a dori depăşirea „de sine”, un „dincolo”.

Romanul Clarei Usón urmează tradiţia cervantină a „scrierii dezlănţuite”, în care personajul este eminamente „o umbră sechestrată în laborioase jocuri de umbre”. Clara Usón descoperă terapia prin scris: „îmi creez o lume de umbre pentru mine, în care mă apăr de viaţă şi în care mă simt confortabil, eu, care sunt doar o umbră” (p. 194).

Asasinul timid este un roman cu şi despre femei, scris de o femeie care nu se teme de proiecţia imaginii personale în spaţiul public.