Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Serenadă pentru Nadia

        de Zülfü Livaneli

(fragment)

Roman tradus din turcă de Luminiţa Munteanu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

Născut pe 20 iunie 1946 în provincia Konya (centrul Turciei), Zülfü Livaneli s-a remarcat prin multiplele sale disponibilităţi artistice, în calitate de compozitor, cantautor, poet, romancier, regizor, scenarist, dar şi prin militantismul şi implicarea sa civică. Acestea din urmă i-au adus, după puciul din anul 1971 şi, apoi, după cel din anul 1980, mai multe condamnări la închisoare, ameninţări cu moartea, linşaje mediatice şi, în cele din urmă, un exil de circa unsprezece ani, petrecut în oraşe precum Stockholm, Paris, Atena şi New York. A fost, o vreme, „ambasador al bunăvoinţei” pentru ONU. În 2014 este decorat de statul francez cu Legiunea de Onoare. Cărţile sale, care au fost răsplătite cu mai multe premii pe plan intern şi internaţional şi sunt traduse în aproape patruzeci de limbi, ilustrează interesul său susţinut pentru actualitatea socială, dar şi pentru singurătatea individului în faţa istoriei. Printre titlurile sale de referinţă se numără romane precum: Engeregin Gözü (Ochiul viperei, 1996), pentru care primeşte Balkan Literary Award for Best Novel; Bir Kedi, Bir Adam, Bir Ölüm (O pisică, un bărbat, o moarte, 2001), roman câştigător al Premiului literar Yunus Nadi; Mutluluk (Fericire, 2002), cu care câştigă, în 2006, Barnes & Noble „Discovery of the Great New Writers Award“; Leyla’nin Evi (Casa Leylei, 2006); Son Ada (Ultima insulă, 2008); Serenadă pentru Nadia (Serenad, 2011; Humanitas Fiction, 2021); Kardeşimin Hikâyesi (Povestea fratelui meu, 2013); Son Ada’nin Çocuklari (Ultima insulă, 2014), roman câştigător al Premiului Orhan Kemal pentru roman; Konstantiniyye Oteli (Hotel Constantinopol, 2015); Huzursuzluk (Nelinişte, 2017); Balikçi ve Oglu (Pescarul şi fiul său, 2021); volume de proză scurtă precum Arafat’ta Bir Çocuk (Un copil pe Muntele Arafat, 1978) şi lucrări cu caracter memorialistic ori eseistic precum: Sevdalim Hayat (Dragostea mea, viaţa, 2007); Sanat Uzun Hayat Kisa (Ars longa, vita brevis, 2010); Edebiyat Mutluluktur (Literatura înseamnă fericire, 2012); Elia ile Yolculuk (Călătorie cu Elia, 2017).

O carte despre dragoste, moarte şi vinovăţii multiple, dar şi despre geografie ca destin. Un roman despre ororile nesfârşite ale oamenilor, despre cruzime şi necruţare, dar şi despre compasiune şi îndurare, care învăluie nu doar trecutul, ci şi prezentul într-un văl de nespusă şi apăsătoare melancolie.

Istanbul, 2001. Maya Duran lucrează pentru Universitatea din Istanbul, e divorţată şi îşi creşte singură fiul adolescent. Monitorizează imaginea publică a rectorului şi a universităţii, întâmpină delegaţiile ce vin şi pleacă, le este ghid invitaţilor, totul petrecându-se într-un ritm alert şi haotic, dictat de oraşul pe care îl străbate fără oprire. Când îl aşteaptă la aeroport pe enigmaticul Maximilian Wagner, un profesor de drept de la Harvard, de origine germană, nimic nu anunţă o vizită care să iasă din tiparul obişnuit. Cu toate acestea se va dovedi a fi o întâlnire crucială: nu doar că va descoperi secretele ascunse ale propriei familii şi, odată cu acestea, istoria trecută sub tăcere, periculoasă, a Turciei bunicilor ei, dar va ajunge să păşească pe urmele profesorului Wagner pentru a-i afla tragica poveste de iubire şi a-i aduce o alinare în ultimele luni de viaţă.

„Livaneli este o forţă fundamentală pentru scena muzicală, culturală şi politică a Turciei.“ (Orhan Pamuk)

„Serenadă pentru Nadia este deopotrivă o poveste de război şi de iubire (două poveşti de dragoste, de fapt: una romantică, cealaltă platonică), un mistery literar, o explorare interculturală şi o meditaţie profundă cu privire la natura pierderii.“ (Washington Independent Review of Books)

„Un roman emoţionant despre dragoste, pierdere şi identitatea personală... o pledoarie puternică pentru deschidere şi toleranţă.“ (Publishers Weekly)

Ne apropiam de aeroport cu viteză şi, în vremea aceasta, nişte poliţişti care blocaseră banda se holbau la noi: încercau să-şi dea seama dacă cel din maşină era un cetăţean obişnuit, pe care ar fi trebuit să-l ia la rost, să-l tragă pe dreapta şi să-l amendeze, sau cine ştie ce individ important, pe care s-ar fi cuvenit să-l salute cu respect.

Doamne, ce ţară minunată avem! Şi ce uşor se rezolvă totul! Asta câtă vreme te afli în maşina rectorului, desigur!

Hmmm, urma să mă uit peste hârtiile astea… Profesor de drept, celibatar… Celibatar? Mai există profesori celibatari în zilele noastre?!

„Aaa, acum am priceput“, am mormăit eu, „se pare că am sărit peste partea din biografie pe care ar fi trebuit s-o citesc la început.“ Sub numele „Maximilian Wagner“ era specificată data naşterii: 19 august 1914. Prin urmare, avea 87 de ani. Era în vârstă de-a binelea, cum de venea pe la noi? Probabil că soţia îi murise sau poate că era divorţat. De fapt, pe vremea lui oamenii se căsătoreau ca să-şi ducă viaţa împreună, nu ca să divorţeze, aşa cum se întâmplă acum.

„Uite ce-mi lipsea mie!“ mi-a venit să zic. Urma să-mi petrec trei zile din viaţă alinând suferinţele unui bătrân şi administrându-i medicamente. La naiba cu tine, Maximilian Wagner! Ce l-o fi apucat să vină la Istanbul tocmai în zilele astea câinoase de februarie?!

Ştiu încă de pe acum ce întrebări o să-mi pună occidentalul ăsta bătrân! Aaa, cum de e atât de frig la Istanbul?! Păi, eu mi-am adus nişte haine mai potrivite pentru o climă deşertică. Hmmm, aveţi şi autostrăzi?! Mă scuzaţi, dar de ce nu purtaţi văl? Femeile de aici pot să lucreze la universitate?!

M-am obişnuit cu întrebările de soiul ăsta. În general, mă pregătesc înainte de prima întrevedere cu fiecare dintre străinii care vin pe la noi. Urma să-i dau şi bătrânului aceluia cam aceleaşi răspunsuri pe care obişnuiam să li le dau şi celorlalţi, zâmbind ipocrit: aveam să-i vorbesc despre republică, despre revoluţii, aveam să-i explic că femeile din Turcia beneficiaseră de dreptul de a vota şi de a fi votate înainte de femeile din unele ţări europene şi că patruzeci la sută dintre cadrele didactice ale universităţii erau femei. Aveam să-i spun, rând pe rând, că în ţara noastră oamenii nu mai purtau fes de mai bine de o jumătate de secol, că bărbaţii nu aveau patru soţii, că turcii nu erau arabi, că la Istanbul nu exista deşert şi nici cămile, că iarna ne îngheţa tuturor fundul de frig şi alte asemenea poveşti.

În vreme ce urma să-i înşir toate aceste lucruri, aveam să-i zic în sinea mea ceva de dulce: „Băi, găgăuţă, ai nu ştiu câte surse de informaţii la îndemână, aşa că pune mâna şi citeşte, mai învaţă şi tu câte ceva despre ţara în care te duci! Păi, ce?, noi credem că America e ţara pieilor-roşii înzorzonate cu pene şi a cowboy-ilor?! Cum poţi să vii la noi ca un ageamiu, tocmai tu, ditamai profesorul?!“

Aveam să-i ascund, desigur, unele realităţi, precum faptul că, în ciuda tuturor drepturilor legale de care dispuneau, foarte multe femei continuau să mănânce bătaie de la bărbaţi, că adăposturile destinate lor erau pline ochi, sau că în estul ţării tinerele erau condamnate la moarte de consiliul de familie. Discuţiile despre ele îmi răneau mândria patriotică! Şi-apoi, ele nu reprezentau adevărul în întregul său, ci doar o parte din el!

Explicaţiile de acest gen, urmate de expediţii pe la „Grand Bazaar, Blue Mosque“ şi de sesiuni de târguieli în cursul cărora îi duceam pe oaspeţi să-şi cumpere jachete de piele, ceai de măr, mărgele albastre împotriva deochiului şi rahat turcesc reprezentau cheia de boltă a sarcinilor mele de serviciu. Cum în acea perioadă nu era prea uşor să-ţi găseşti de lucru, mă vedeam nevoită să răspund, vrând-nevrând, la asemenea întrebări prosteşti, să fac faţă cu succes, prefăcându-mă că nu pricepeam despre ce era vorba, tentativelor unor profesori mai purii de a-mi face curte, avântului cu care mă îmbrăţişau şi mă sărutau când îi conduceam la aeroport, de parcă am fi fost rude de mai bine de patruzeci de ani, să le rabd discursurile despre ospitalitatea turcilor…

Ce să-i faci, fiecare serviciu cu dificultăţile lui! La fel se întâmpla şi cu al meu. Bineînţeles că dacă bărbatul de care ai divorţat nu-ţi plăteşte pensie alimentară, în ciuda deciziei instanţei, dacă lasă pe umerii tăi toată responsabilitatea şi toate cheltuielile şcolare ale băiatului vostru de paisprezece ani, n-ai cum să beneficiezi de luxul de a te purta ca vedetele de la Hollywood, care au nu ştiu câte odrasle!

Te năpusteşti afară din casă în faptul zilei, urci în maxi-taxiul care geme de lume, ca să te duci la blestematul de serviciu, iar seara te întorci acasă pe acelaşi drum, stoarsă de vlagă, îi dai să mănânce fiului tău care crede că singurul lui rost pe lume e să se joace la PlayStation şi, în general, faci faţă cu greu realităţii, repetând zi de zi aceleaşi gesturi, ca un soi de Sisif feminin care a venit pe lume prea târziu.

La sfârşitul săptămânii constaţi că sub ochi ţi-au apărut nişte cearcăne vineţii. Dacă vrei să te vezi cu vreo doi, trei prieteni şi să-ţi petreci vremea în chip plăcut, îţi găseşti refugiul într-unul dintre mallurile acelea uriaşe care au devenit, de curând, noile temple ale Istanbulului.

Îţi face bine să vezi câte o comedie romantică realizată la Hollywood şi apoi să dai pe gât vreo două pahare cu vin într-un bistrou, fără a pierde sentimentul plăcut care ţi-a invadat sufletul ceva mai devreme. Constaţi că cele mai multe dintre mese sunt ocupate de grupuri de tinere. Te întrebi când au ajuns să se răzleţească atât de mult bărbaţii şi femeile. Tinerele sporovăiesc despre virtuţile celibatului şi ale independenţei, după care nu fac altceva decât să se refere necontenit la bărbaţi.

Discursurile lor sunt mereu aceleaşi: femeile au început să se elibereze din robia lor de mii de ani şi să stea pe propriile picioare, acesta fiind şi motivul pentru care a intrat în declin instituţia numit㠄căsătorie“; femeile din prezent sunt mai instruite, au devenit superioare, iar faptul acesta îi deranjează grozav pe bărbaţi; peste două sute de ani n-o să mai rămână picior de bărbat pe lumea asta, femeile au să-şi conceapă copiii prin diviziune celulară, fără să mai aibă nevoie de masculi, şi aşa mai departe.

Uneori participam şi eu la discuţiile pe care le purtau persoanele din jurul meu. „Aceasta este tragedia pe care o trăiesc femeile emancipate în lumea modernă“, le spuneam eu. Lucrurile urmau să continue în acelaşi fel până când femeile aveau să fie cele care să-şi aleagă viitorii soţi, şi nu invers. Când urmau să se arate acele timpuri fericite, tinerele aveau să cumpere ele câte un inel şi să-i ceară în căsătorie pe viitorii lor soţi, trimiţându-şi familia la cea a bărbatului pentru „a-i cere mâna“. Familiile n-aveau să-şi mai ia nurori, ci gineri. Fără îndoială însă că obiceiul acesta ar fi adoptat în Turcia abia la sfârşitul sfârşitului căci, oricât de mult s-ar fi întărit în timp „partida feminină“, Turcia era o ţar㠄masculină“.

Eu categoriseam ţările în „ţări masculine“ şi „ţări feminine“. De pildă, ţările scandinave, Franţa, Italia erau ţări „feminine“, pe câtă vreme Germania, Spania, America erau ţări „masculine“…

*

Bărbatul cărunt din faţa mea, care şi-a coborât scaunul în poziţie orizontală, tresaltă fără încetare. Nu mă deranjează, dar mi se pare cât se poate de limpede că omul e destul de frământat. Cei doi tineri aflaţi de partea cealaltă a culoarului de trecere, în dreptul meu, se sărută fără oprire. Cum scaunele de la Business Class pot fi rabatate complet, ai impresia că te-ai afla într-un dormitor. Şi-au tras o pătură peste ei şi sunt mai mult decât sigură că se pipăie de zor pe sub ea. După cum zicea Schopenhauer, natura se străduieşte să-i amăgească pentru a asigura perpetuarea speciei… Oare ceea ce se numeşte „dragoste“ să nu reprezinte, într-adevăr, altceva decât o amăgire care ar trebui să se soldeze cu procrearea?

În timp ce ne îndreptam spre aeroport pentru a-l întâmpina pe profesor, Süleyman, şoferul, mă măsura din când în când, căscând ochii la mine prin oglinda retrovizoare. Mă străduiam să nu-mi încrucişez privirile cu ale lui. Eram convinsă că până şi idiotul ăla se uita la mine ca la o „femeie divorţată“. Aşa gândeau toţi bărbaţii! Dacă o femeie ajungea să divorţeze, se afla, mai mult ca sigur, în căutarea unui mascul, avea, mai mult ca sigur, nevoie de un bărbat! Cine ştie ce se petrecea în fanteziile lui! Mi-am rezemat o vreme capul de geam şi m-am uitat la ploaia de afară.

În cele din urmă am izbutit să depăşim barajul ridicat de poliţie la intrarea în aeroportul Atatürk şi să pătrundem în perimetrul acestuia. Şi aici şi-a făcut datoria „maşina oficială-neagră-babană“: am ajuns până în faţa uşii de acces, într-o zonă care le este interzisă îndeobşte altor vehicule. Automobilul nostru era, de fapt, un Mercedes foarte vechi, o maşină desuetă. Cine ştie de la care dintre rectorii de pe vremuri rămăsese moştenire! Poate că respectivul trecuse deja în lumea drepţilor, dar bătrânul automobil continua să-şi facă datoria, opintindu-se din greu şi făcând popasuri repetate la service.

Desigur că nu m-am mirat deloc să constat că aeroportul era aglomerat. De fapt, în ţara noastră e aglomeraţie peste tot. Şoselele, staţiile de autobuz, mallurile, cinematografele, restaurantele, pieţele – toate sunt, pe de o parte, aglomerate, iar pe de alta, zgomotoase. Nu reuşeşti să dibuieşti nici măcar un locşor, în ditamai oraşul, în care să rămâi singur două clipe şi să-ţi aduni minţile în tăcere! Trecem prin mulţimea din Piaţa Eminönü, unde oamenii stau îngrămădiţi ca sardelele, printre cei care încearcă să-şi afle viitorul „la vulturi“1, printre indivizii care comercializează casete cu muzică în stil arabesk2 , printre vânzătorii ambulanţi care vând, vociferând de mama focului, covrigi, castraveţi curăţaţi de coajă ori kiwi, printre îmblânzitori de şerpi, printre indivizi care expun ceasuri falsificate, printre copii care-ţi prezintă nişte păsări închise în colivii ce ar trebui să fie eliberate, exclamând „dă-mi drumul, dă-mi drumul, iată-mă-s la porţile raiului!“ –, pe scurt, ne desprindem de gloata asudată, gălăgioasă şi bucşită şi căutăm nişte unghere liniştite, izolate de pe ţărmul Bosforului, ca să ne detaşăm de toate.

Stau şi aştept în faţa porţii de la ieşirea pasagerilor, muncită de tot soiul de astfel de gânduri. Privirile îmi sunt aţintite asupra ecranului uriaş, viu luminat de deasupra porţii. Da, avionul de la Frankfurt a aterizat. Prin urmare, omul o să-şi facă apariţia în curând. Imediat ridic deasupra capului o pancartă pe care scrie „Prof. Maximilian Wagner“. Călătorii au prins să-şi facă apariţia în grupuri. Turci care lucrează în Germania, grupuri de turişti, o fetiţă blondă de vreo zece ani, însoţită de o stewardesă…

Apoi l-am văzut: un bărbat înalt, cu pălărie, îmbrăcat într-un palton negru, care-ţi atrăgea atenţia prin ochii săi de un albastru intens. În mâna dreaptă avea o cutie de vioară, iar în cealaltă, o valiză de dimensiuni medii. Se oprise în cadrul uşii şi-i măsura din ochi pe cei care veniseră să-i întâmpine pe călători. La vederea pancartei pe care o ţineam în mână, s-a apropiat de mine, surâzând. Odată ajuns la bariera care-i separa pe călători de cei aflaţi în aşteptare a lăsat valiza jos, şi-a scos pălăria, mi-a întins mâna şi a spus, în limba engleză: „Bună seara, sunt Maximilian Wagner!“

Atunci mi-am dat seama că bărbatul din faţa mea era nespus de frumos. Arăta minunat, cu trăsăturile sale regulate şi părul alb, cu nasul mic şi ridurile adânci, care-l prindeau grozav de bine. M-am simţit şi mai deconcertată de faptul că vedeam pentru prima oară un bărbat care-şi scotea pălăria în faţa mea.

— Bine aţi venit, domnule profesor! Mă numesc Maya Duran!

Ne-am îndreptat amândoi către capătul barierei.

— Maşina se află chiar în faţa intrării, domnule profesor!

Ne-am pus amândoi în mişcare. Nu i-am propus să-l ajut la căratul valizei, deşi încercam acest impuls, şi aceasta pentru că mă temeam ca nu cumva să vadă în gestul meu o formă de servitute tradiţională, asumată, supunerea pe care o musulmană ar avea-o imprimată în suflet, şi nu o mână de ajutor oferită de o persoană mai tânără unui om mai în vârstă. În plus, arăta cât se poate de viguros şi de puternic pentru vârsta sa: era drept ca o lumânare.

Din fericire, Süleyman, dezgheţatul nostru şofer, era prin apropiere. I-a spus, cu accent turcesc, lungind cuvintele şi afişând un zâmbet larg, „welcooome, welcoome!“, după care i-a luat valiza din mână.

Când am ieşit din aeroport, am băgat de seamă că profesorul îşi punea din nou pălăria şi-şi înnoda fularul gri, din caşmir, pe care-l purta la gât.

— Nu mă îmbolnăvesc eu aşa uşor, a spus el zâmbind, dar în anotimpul acesta e destul de rece la Istanbul.

— Se pare că aţi venit pregătit pentru aşa ceva. Mulţi dintre oaspeţii noştri străini vin cu haine destul de subţiri, în ideea că ţara noastră se află în Orientul Mijlociu.

A râs:

— Dar eu cunosc Istanbulul! Am avut multe de tras de pe urma frigului de aici!

Acum, în timp ce scriu aceste rânduri, cufundată în scaunul meu comod din avion, îmi aduc aminte că pe chipul lui surâzător stăruia o expresie melancolică. Oare să fi băgat de seamă atunci acest lucru? Nu sunt tocmai sigură, dar mie aşa mi se pare!

Când Süleyman a deschis portiera Mercedesului negru, profesorul a exclamat:

— Oh, old man, old car!

Am râs amândoi. Chiar şi în timp ce zâmbea, pe când vorbeam despre Istanbul, melancolia aşternută pe chipul său nu se ştergea deloc.

Eu nu sunt o persoană tocmai prietenoasă, ca să nu mai spun că unii mă consideră o persoană rece, însă, nu ştiu de ce, omul acela mi-a trezit simpatia de la bun început.

Pe drum, profesorul se uita cercetător în jur, cu priviri obosite şi melancolice. Umplea maşina cu prezenţa lui şi avea o înrâurire ciudată asupra mea. O simpatie stranie, amestecată cu respect. Nu ştiu care din sentimente atârna mai greu, dar se vedea clar că era o persoană foarte de interesantă şi că nu aducea cu oaspeţii pe care-i avuseserăm noi mai înainte.

— În ce perioadă aţi fost la Istanbul? l-am întrebat eu.

— Între anii 1939 şi 1942.

— Ooo, a trecut destul de mult timp de-atunci! am spus eu. Probabil că acum vi se pare foarte schimbat!

— Da, mi-a răspuns el. Pe vremea aceea nu existau atât de multe maşini şi nici atât de multe clădiri. Nu existau nici autostrăzi!

Apoi s-a cufundat în tăcere. Şi eu tăceam. Süleyman ne arunca priviri curioase prin oglinda retrovizoare, căci nu pricepea rostul acelei muţenii.

Drumul de întoarcere era la fel de aglomerat ca la venire, aşa încât înaintam din nou, cu viteză, pe banda de urgenţă.

— Oare se poate să mai reducem puţin din căldură?

Mi-am dat seama cât de cald era în maşină doar la auzul cuvintelor profesorului. Süleyman transformase habitaclul într-un soi de saună. I-am spus să mai umble la radiator, după care l-am ajutat pe profesor să-şi scoată fularul gri şi paltonul negru. Purta o cămaşă albă cu guler negru şi un sacou de catifea cafenie, cu petice de piele aplicate în dreptul coatelor. Nu avea deloc aerul unei persoane care venise cu avionul tocmai din America.

— Simţiţi efectele jet lag-ului, domnule Wagner?

De îndată ce am pronunţat aceste cuvinte, m-am gândit: „Nu spui decât prostii!“ Bineînţeles că omul, la vârsta lui, simţea şi jet lag-ul, şi oboseala.

— Încă nu, mi-a răspuns el, dar o să le simt sigur la noapte!

— În seara aceasta nu aveţi prevăzut nici un program. Am să vă duc direct la hotel. O să vă odihniţi până mâine dimineaţă.

— La ce hotel am să stau?

— La Pera Palas.

Pe chipul lui s-a aşternut un zâmbet abia perceptibil.

— Mă bucur foarte mult să aud acest lucru!

— De ce?

— Pentru că hotelul îmi este familiar. Am mai stat acolo şi înainte vreme.

— Este construit în 1895. Agatha Christie a scris acolo un roman.

— Faptul că n-a fost încă demolat reprezintă o mare şansă pentru mine! Am aflat că mai multe clădiri istorice din Istanbul ar fi fost demolate.

— Pera Palas se numără printre cele care au izbutit să scape. N-aţi mai revenit niciodată aici după ce aţi părăsit oraşul, domnule profesor?

— Nu.

— Prin urmare…

Am socotit în minte:

— … au trecut cincizeci şi nouă de ani de atunci!

Profesorul n-a spus nimic. Tăcerea care se lăsase în maşină îmi crea o stare de disconfort. L-am întrebat, mai degrabă ca să isc un sunet decât mânată de curiozitate:

— În ce cartier locuiaţi pe atunci?

— În Beyazęt. Închiriasem o locuinţă în zona aceea pentru că se afla aproape de universitate.

— Cunoaşteţi limba turcă?

A zâmbit şi mi-a răspuns în turcă:

— Puţin.

Apoi a adăugat:

— Foarte puţin!

A tăcut o vreme, după care a continuat, în limba engleză:

— O învăţasem în perioada în care predam aici, vorbeam acceptabil, dar mai apoi am uitat. După ce am plecat din Istanbul, n-am mai vorbit turceşte cu nimeni.

— Acum o să vă reîmprospătaţi memoria. O să începeţi să vă amintiţi într-o oarecare măsură şi limba.

Pe chip i s-a aşternut o umbră şi s-a cufundat din nou în tăcere.

1 Formulă asemănătoare cu „biletele de papagal“ din România începutului de secol XX, în care „biletele de ursit㓠erau extrase de un papagal; această tradiţie se asocia, în România, cu flaşnetarii care colindau îndeosebi cartierele marilor oraşe.

2 Gen muzical foarte popular în unele medii şi zone din Turcia, dar, totodată, foarte contestat de muzicologi, din cauza caracterului său hibrid. Melodiile sunt, în general, melancolice, cu accente melodramatice, iar stilul lor aminteşte de muzica arabă; pot fi comparate, în multe privinţe, cu manelele.

Nr. 11 / 2021
Dialoguri literare hispano-române. Semnarea acordului de colaborare dintre Asociaţia Colegială a Scriitorilor din Spania (ACE) şi Uniunea Scriitorilor din România (USR)

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Reperul Eugen Negrici
de Gabriel Coşoveanu

Lista lui Manolescu. Poezia română contemporană la Alba Iulia

Te afli într-o carlingă în zbor (2)
de Gheorghe Grigurcu

Poezia, pe hipodromul unui ludic asumat
de Gela Enea

Jurnal în pandemie (2)
de Adrian Popescu

Demonul comparaţiei
de Nicolae Prelipceanu

Neamţl din mintea românului
de Mihai Ghiţulescu

Abecedar. Un altfel de Jurnal al fericirii
de Cristian Pătrăşconiu

Don Quijote de la Tulcea
de Dumitru Ungureanu

Comunicate U.S.R.

Lecţia lui Eugen Negrici despre etica lecturii critice
de Gabriel Nedelea

Eugen Negrici – între Don Quijote şi Sancho Panza
de Gabriela Gheorghişor

Scriu pentru că mă caut pe mine
de Simona Antonescu

Ultima strigare de scrib
de George Popescu

Inimă de câine. Poveşti vesele şi triste
de Daniela Firescu

Profilul egoului auctorial şi al dublei personalităţi
de Toma Grigorie

Parisul în viziunea lui Flaubert
de Maria Tronea

Poezie
de Iulia David

Stăpânul neantului
de Sreten Perovici

Imposibil de albastră
de Zdravka Evtimova

Anagnoriza şi prezentul continuu al eternităţii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Serenadă pentru Nadia
de Zülfü Livaneli

„Modul în care abordez gravura pe sticlă consider că este elementul care mă identifică în contextul naţional şi internaţional“ – Ioana Stelea
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri