Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre copiii din Iliada

        de Dan Cristea

În cântul al XV-lea al Iliadei, Apolon, la îndemnul lui Zeus, intervine încă o dată în luptă în favoarea troienilor. Bătălia a căpătat acum o turnură decisivă, iar oamenii lui Hector s-au apropiat primejdios de mult de corăbiile grecești în intenția lor de a le da foc. Calea spre corăbii e apărată de fortificațiile la care aheii au muncit din greu, dar pentru Apolon, a nărui aceste efemere construcții omenești nu înseamnă decât floare la ureche. Doar cu piciorul zeul arcaș dărâmă șanțul de apărare și-l transformă într-o potecă de mers. Mai departe, cu pavăza (aegida) lui Zeus surpă, „lesne de tot”, zidul ridicat cu multe eforturi de către ahei. Despre toate acestea poetul Iliadei, adresându-i-se chiar lui Febos, spune următoarele: „Cum aproape de mare un copilaș, când se joacă și-și face din prund jucărele, iar le răstoarnă din joacă cu mâinile și piciorul, astfel, Apolon, ușor și tu risipit-ai atâta muncă și trudă făcută de-ahei și stârnitu-le-ai fuga” (trad. G. Murnu).

Zeii, așadar, cum știm, se diferențiază de oameni nu numai prin faptul că sunt fără vârstă și nemuritori, dar și prin forța teribilă și prin însăși statura lor. De altfel, la sfârșitul războiului, fortificațiile ahee sunt menite să dispară fără urmă, risipite fiind de Apolon și Poseidon. Dar nu discrepanța dintre zei și oameni mă atrage aici în discuție, ci tandra comparație folosită de Homer, în care apare un copil făcând castele de nisip la malul mării. Zeul Apolon (forța distructivă) dărâmă fortificațiile la fel de ușor precum un copil își dărâmă, în joacă, propriile lui jucărele de nisip. Comparația homerică e, îndeobște, eroică, în sensul că o acțiune umană, legată în genere de domeniul marțial, e echivalată cu dezlănțuirile de forță ale fiarelor sălbatice sau cu dezlănțuirile fenomenelor naturale. Un exemplu ar putea fi acesta: cum năvălește leul în cireada de vite, așa se repede în luptă personajul X, în care în loc de „leu” am putea pune alte fiare sau fenomene naturale, precum furtuna, torenții, focurile din pădure. Acțiunea umană iese înnobilată. În coparația castelelor de nisip, dimpotrivă, eroicul (distructivul Apolon) e atras într-o sferă total opusă, aceea a comportamentului infantil. Ceea ce unește cele două acțiuni, a zeului și a copilului, trăsătura de comparație este elementul de lejeritate prezent în amândouă. Pentru zeii Iliadei, oamenii și construcțiile lor nu sunt altceva decât jucării.

Dar nici această concluzie, deja știută, nu e ceea ce mă preocupă aici cu adevărat. Rămân în uimire la insolitul imaginii, la înfățișarea copilului care se joacă senin, la malul mării, imagine pe cât de gingașă în sine, pe atât de străină contextului marțial al epopeii. Pe de altă parte, nici marea și nici țărmul mării nu constituiau pentru grecii din vechime locuri de „viligiatură” , cum au devenit pentru vremurile moderne. Pentru grecul navigator din naștere, marea e tărâmul lui Poseidon, spațiu înfricoșător, pe care trebuie să-l respecți și de care trebuie deopotrivă să te temi. În Iliada, țărmul mării sau, cum zice cântul, „pe la marginea mării bătută de valuri” (para thina poluflisvio thalassis) sunt locurile unde vin să se roage, în tristețe și singurătate, cu fața spre noianul de ape atât preotul Hrises, cât și Ahile, fiecare din ei înjosiți de către regele Agamemnon. În Odysseia, țărmul mării poate fi uneori tărâmul predilect al piraților sau al comercianților pirați, cum sunt fenicienii care îl răpesc pe copilul Eumaeus. În orice caz, acesta rămâne un pământ nesigur, în special pentru Odysseu și pentru oamenii săi care nu știu ce soartă le va fi rezervată ancorând pe țărmuri străine.  Chiar recent, în insula Creta, am auzit o povestire potrivit căreia locurile de la marginea mării, astăzi cele mai profitabile din punctul de vedere al turismului,  erau locurile care reveneau în genere moștenitorilor  mai puțin agreați de familie. Moștenitorii buni primeau, în schimb, pământurile mai în siguranță, aflate în interiorul muntos și împădurit al insulei. O singură scenă din Odysseia se poate pune alături de cea a jocului cu castelele de nisip din Iliada. Este scena (cartea a șasea) în care Nausicaa și însoțitoarele ei se joacă cu mingea pe plajă, după ce și-au spălat și pus rufele la uscat, după ce s-au îmbăiat ele însele și au prânzit într-un soi de picnic la malul mării. Totul se petrece însă în spațiul povestirii și nu în cadrul unei figuri retorice cum este comparația.

În cântul al șaisprezecelea al Iliadei, în vreme ce aheii și troienii luptă pe viață și pe moarte la corăbii, Patroclu vine la Ahile plângând cu lacrimi fierbinți. Plânsul îi curgea pe obraji, spune poetul, „ca izvorul care-și prelinge pe-o coastă de stâncă cernite șiroaie”. Lacrimile lui Patroclu sunt pricinuite de întreg dezastrul pe care acesta îl văzuse străbătând tabăra ahee, unde, pe moment, toți căpitanii oștirii, printre care Agamemnon, Odysseu, Diomede, zac la corăbii răniți și astfel scoși din luptă. Confruntarea care are loc între Ahile și prietenul său de suflet este extrem de interesantă și merită o menționare în sine. Să ne concentrăm însă puțin atenția pe cuvintele cu care Ahile își întâmpină prietenul în lacrimi: „Ce ți-e, Patrocle, de plângi asemenea unei fetițe, care se ține de maică-sa-n drum, îi dă zor s-o ia-n brațe și de pulpan-apucând-o, o tot stingherește din fugă și se uită cu lacrimi în ochi și se roagă s-o ieie? Tocmai așa, o Patrocle, verși picuri de fragede lacrimi”. Firește că ceea ce propun aici atenției este imaginea extraordinară, atât de neașteptată, atât de nelalocul ei în context și totuși atingând toate corzile duioșiei, a fetiței care se ține de poala mamei și care încearcă, prin argumentul plânsului, s-o înduplece pe aceasta s-o ridice în brațe. Dacă nu putem vorbi, la Homer, de psihologie, putem vorbi, cel puțin, cum ne arată și cazul de față, de redarea sensibilă, emoționantă prin adecvarea ei, a unor comportamente mai greu explicabile, așa cum este comportamentul copilului.

„Sălbatic”, „împietrit la fire”, astfel îl caracterizează Patroclu pe Ahile, care, totuși, se înduplecă în cele din urmă să-i împrumute prietenului său armele sale pentru a se avânta în toiul bătăliei. Este ultima luptă, cea care se va sfârși prin moartea eroului. Comparația la care recurge Homer (Patroclu plângând capricios precum o fetiță care se străduiește să câștige prin lacrimi favorurile mamei), pe cât de neașteptată în context, pe atât de potrivită se dovedește în logica lucrurilor. Insistențele și rugămințile lui Patroclu pe lângă Ahile sunt la fel de nesăbuite (sau de iresponsabile, ca ale unui copil), căci prin ele, zice Homer, el singur, „smintitul” , își cere „prilejul de moarte și nenorocire”.

Pe lângă Patroclu, și oștenii lui Ahile, celebrii mirmidoni, capătă de la acesta învoire să se alăture, în bătălia corăbiilor, celorlalți luptători din tabăra ahee. Să notăm, cu acest prilej, o altă imagine luată din universul copilăriei și folosită pentru a întregi termenul comparației: „Purceser-atunci mirmidonii toți înarmați și stoliți, și în urmă cu toată dârzia se năpustiră-n troieni. Cum roiul de viespi de pe cale, când șturlubatici copii, după cum li-i năravul și firea, le necăjesc și le-ntartă-n viesparul din laturea căii, niște nebuni, că la mulți din asta se trage și moartea, dacă pe-acolo cumva un drumeț se întâmplă să treacă și pe nevrute le-atinge, deodată răsar îndrăznețe, zboară-ndârjite la el fiecare să-și apere puii; tocmai așa îndârjiți și cutezători mirmidonii de la corăbii porniră, și larma era necurmată”.  Așadar, mirmidonii se avântă în luptă precum niște viespi ațâțate, în cuiburile lor de la marginea drumului, de copii fără minte, care nu realizează cât de letale pot deveni aceste insecte pentru cei care, neștiutori, se intersectează cu ele în asemenea momente. Pentru noi, cititori ai lui Creangă și ai năzbâtiilor puse la cale de personajele lui, scena pare familiară, iar traducătorul ne ajută și mai mult, folosind un regionalism al humuleșteanului („șturlubatici”) și nu al lui Homer. Oricum, știm  prea bine că acestea sunt „năravul și firea” copiilor de oricând și de pretutindeni: să facă nebunii.

Dar cine vorbește despre „firea și năravul” nebunilor de copii ?  Cine vorbește atât de convingător despre felul cum plânge o fetiță, ținându-se de poalele mamei și scâncind întruna că vrea să fie luată în brațe?  Cine ne spune atât de precis cum se joacă un copil la malul mării, construind și dărâmând castele de nisip ? Cine, în fine, ne vorbește atât de emoționant despre faptul că un copilaș, precum Astianax, se sperie de propriul tată când îl vede îmbrăcat fioros, în armură și cu un coif de care atârnă un grozav panaș făcut din coamă de cal ?  Vorbește oare Homer, poetul despre a cărui existență nu știm nimic? Vorbește dialogic „sălbaticul” Ahile, cu firea lui împietrită, greu de a fi asimilată grijii pentru un copil?  E codul narativ ?  Se exprimă înțelepciunea universală? Glăsuiește vocea „enciclopediei tribale” care adună în epopeile homerice toate cunoștințele și toate valorile disponibile la epoca respectivă? Parafrazez, se observă prea bine, întrebările pe care Barthes le pune în eseul său, Moartea autorului, în legătură cu Sarrasine, novella lui Balzac. Răspunsul lui Barhes se cunoaște la fel de bine: la originea textului se află cititorul (în cazul nostru, ascultătorul), acel destinatar fără istorie, fără biografie, fără psihologie, acel cineva impersonal care ține, adunate într-unul și același câmp, toate urmele, toate citatele venind din diferite culturi, din care e făcut textul. Și totuși am nevoie de umbra unui autor care să fi văzut vreodată umbra unui copil care să se joace cu umbrele unor castele de nisip, chiar dacă eu însumi am văzut acest lucru  pe viu și de mai multe ori.

 

© 2007 Revista Ramuri