Ni s-au înroşit de toamnă ochii – strigau la noi

lepădându-şi pe iarba uscată placentele lor de

argint

întinate de mâlul ultimelor spaime

din tranşeea acestui ultim secol

pe piscuri vârsta de aur abia s-a stins

cad sâmburi de gheaţă din gură în gură

în noaptea sfintelor noastre rotaţii

şi cei care mai ştiau nu mai sunt.

Toţi inocenţii sângerau pe mal

se consumau în contopiri şi respingeri

în timp ce icoane de alabastru împrumutau

răcoarea pecetluită a buzelor.

era aşteptat înainte de înmulţirea pâinilor

trei galaxii se odihneau în eprubeta acestui nou

balans

iar altele patru pulsau în foşnetul noilor daruri

apă şi foc ne trebuie ca să înviem - respirau

în vatra celulară incandescenţii noştri părinţi

se risipeau râzând ne frământau nume

îşi scuturau ţesuturile saturate de fum

de cum ieşeau din ocean.

Ce trebuie să fie şi nu e? – şopteau bătrânii pe

trotuare

în timp ce tinere femei pe jumătate sepii

au fost expuse pe felii de pământ la soare.

Era o zi blândă pe axa de trestie a timpului

lacrimile tuturor au izbit atât de tare asfaltul

încât a rezultat un crater cu formă de ou

în miezul zilelor noastre fierbinţi de ieri şi de azi.

La oraş, orizontul a căzut peste punga de oxigen a

speciei

a fost descoperit imediat cu un periscop

compus din blocuri-cutii la o şcoală unde copiii

au experimentat la teză şi la oral: haosul

a ruginit repede amestecat în mulţime, ulterior a

fost regăsit

răstignit pe o sfoară în preajma tandrului abis.

Oamenii-ţurţuri au ostenit să mai vorbească

cu oamenii-tirbuşon în aceeaşi limbă de arhaică

şi s-au aşternut la marginea drumului îmbrăcaţi în

pietre.

Oamenii-oameni au inspirat adânc acum două mii

de ani

şi de atunci respiră.

Îmi amintesc acele semne delicate, copiii-pasăre

ascunzând timpul în cutiile lor de piatră

împreună cu celelalte puncte cardinale,

dimineaţa semănau ceasuri cu minutare în pământ

şi seara culegeau peştişori de lut pe care pictau

cu jarul din sâmburi şi-i învăţau să înoate

în acvariul focului nupţial

vorbeau despre vulcanii cusuţi pe fruntea noastră

într-o rostire simplă, izvorâtă dintr-o povară

albastră

marţea şi joia visam împreună

creşteam greieri, pictam Soarele în cifre

curăţam de clipe oraşul.

Tu semănai o consoană, eu plantam o vocală

tu ai pus inefabilul pentru ceai, ai picurat miere

eu am pictat sfinţişori în ouă transparente de piatră

clipa veşnică am scos-o atent cu penseta

să o pun la presat pe o frunză de tei în ierbarul de seară

tu ai îmblânzit-o cu mănuşa ta de cuvinte

eu am aşternut pleoape moi, de pământ, scrise în

spirală pe apă

am tăcut mai întâi, apoi am adăugat un suflet de corn

întins peste diametrul zăpezii.