Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Americanismul în cultura română

        

În contextul tumultuoaselor discuţii de astăzi asupra legitimităţii unor modele culturale ataşabile unor naţii, revista Ramuri vă propune o anchetă care vizează nu doar fenomenul de aculturaţie. Era o vreme când dezbaterile asupra aculturaţiei se legau, în ce ne priveşte, de Franţa. Pomenim şi de o altă ţară ca să ne reamintim ce e cu Statuia Libertăţii din New York. Şi, apropo de ideea de libertate, ne-am gândit să reflectăm dacă modelarea, în general, are legătură cu spiritul libertăţii.

1. Credeţi că în cultura română (prin extensie, şi în societate) domină curentul pro-american sau dimpotrivă? (Care ar fi posibilele cauze: Conferinţa de la Yalta, propaganda anti-americană din timpul comunismului, aderarea României la N.A.T.O.?)

2. Cum s-a reflectat în scris contactul direct al unor intelectuali români (călători sau exilaţi) cu lumea americană?

3. În ce măsură credeţi că literatura (arta, în general) americană a influenţat scriitorii/ artiştii români?

4. Care ar fi primul lucru pe care i l-aţi spune unui tânăr care vă întreabă de ce e America, totuşi, diferită? Şi, legat de asta, l-aţi invita să-l citească mai întâi pe Petru Comarnescu, americanofil convins, sau să treacă direct la America ogarului cenuşiu, dacă luăm cartea din urmă ca pe o oglindă purtată de-a lungul drumului?

 

 

Dragoş Paul Aligică

1. Este o întrebare aparent simplă, în realitate extrem de dificilă. Dacă privim la societate în general, răspunsul poate fi aflat în sondajele de opinie. Sondajele arată că românii sunt între cele mai pro-occidentale şi pro-americane popoare din Estul Europei. Dar lucrurile sunt mai complicate decât par. Din punct de vedere ideologic, a fi pro-Europa occidentală nu a însemnat întotdeauna a fi şi pro-american. Mai mult, pentru o lungă perioadă de timp, Uniunea Europeană şi Europa Occidentală au dezvoltat o linie de propagandă anti-americană. Pe vremea vechilor clivaje ideologice – care au fost aruncate în aer de evoluţiile recente – stânga era constant anti-americana, iar dreapta (sau centru-dreapta) era mai degrabă pro-americană. Românii nu sunt şi nu au fost imuni la aceste curente. Apoi, cultura înaltă în Europa – şi în bună parte în România – a fost şi tind să cred că este anti-americană. E o trăsătură a popoarelor vechi din Europa de a se distanţa instinctiv, intelectual şi cultural – la nivel declarativ cel puţin – de cultura americană.

În sfârşit, adoptarea culturii de masă, influenţată de Hollywood, de muzică americană, de trendurile şi marketingul american, de corporaţiile americane, este probabil sursa celui mai solid element pro-american. Dar şi aici lucrurile sunt complicate. Pentru că una din trăsăturile cele mai spectaculoase ale culturii americane este faptul că a ambalat anti-americanismul şi l-a transformat în fenomen insidios de marketing global. Aşadar, cum spuneam, e o întrebare aparent simplă, dar, în realitate, extrem de complicată. Pe scurt: Curentul pro-american tind să cred că domină în ţara noastră. Dar la o privire mai atentă, lucrurile sunt mult mai nuanţate.

2. În înţelegerea mea, acest contact direct a fost mai degrabă un fenomen din a doua jumătate a secolului 20. Până atunci, contactul a fost mai degrabă indirect şi limitat. Dacă ar fi să rezum modul în care percep eu că a avut cu precădere această reflectare în scris, termenul pe care l-aş folosi este acela de „ambivalenţ㔠şi, uneori, de „ambiguitate”. Aşadar: Contactul direct al unor intelectuali români cu lumea americană s-a reflectat în scrierile lor într-o manieră dominată de ambiguitate şi ambivalenţă. Dar înţelegerea mea este destul de săracă cu privire la multitudinea şi diversitatea acestor contacte…

3. Într-o măsură foarte mare. De multe ori în moduri de care probabil nici nu suntem conştienţi… Motivul este dat de faptul că axa lumii moderne trece prin – şi este dată de – lumea, civilizaţia, cultura anglo-americană. Civilizaţia modernă şi contemporană globală la care suntem acum parte este rezultatul unei chintesenţe care a fost şi continuă să fie forjată în tradiţia anglo-americană şi – începând tot mai mult cu a doua parte a secolului 20 – în cultura americană.

4. America este diferită pentru că este un experiment istoric fără precedent. În sensul că este şi un experiment cu o formă de guvernare şi o formă civilizaţională nouă în arena istoriei şi mai este şi unul reuşit. Pe de altă parte, aş trage atenţia tânărului în cauză că acest experiment are abia 200 şi ceva de ani, nu mai mult. Istoric vorbind, ca să dăm un exemplu close to home, cum ar zice americanul, Cumania a dăinuit mai mult pe teritoriile pe care se ridică astăzi România modernă…

Imperiul Roman, China Imperială antică sau, dacă vreţi să mergem până la originile unor experimente civilizaţionale şi culturale întemeietoare, civilizaţia sumeriană ridică standardele la un nivel foarte înalt în ceea ce priveşte atât succesul, cât şi rezilienţa... Suntem în mijlocul unui fenomen istoric unic şi cum se va termina totul încă nu se ştie…

În ceea ce priveşte cele două cărţi, le-aş recomanda pe ambele. Ambele sunt foarte bune documente cu privire la modul în care civilizaţia americană a fost receptată în spaţiul românesc. Dar aş sugera tânărului să citească cele două cărţi atent fiind la cât de mult conştiinţa cititorului român – reprezentat de el însuşi – s-a americanizat între timp. Cât de familiar a devenit el ca cititor cu anumite lucruri care generaţiilor mai vechi de români li se păreau străine sau chiar exotice. După cum spuneam, America reprezintă axa şi chintesenţa modernităţii, aşa cum se varsă şi se transferă acum în noua lume ce se naşte sub ochii noştri: un curent profund şi complex care ne prinde şi ne târăşte cu el prin istorie, spre viitor, pe toţi: indivizi, culturi, naţiuni…


Codrin Liviu Cuţitaru






 


America, America






Întrucît toate cele patru paliere de discuţie propuse de ancheta (binevenită) a revistei Ramuri se leagă de aceeaşi problemă (percepţia cultural-mentalitară a Americii în România), vă voi cere permisiunea să formulez un răspuns global, pornind dinspre segmentul ultim către cel dintîi. Mă bucur că l-aţi amintit pe Comarnescu şi excelenta lui carte despre Statele Unite. Nu foarte multă lume ştie, din păcate, că Homo americanus este titlul volumului scris de un membru al generaţiei anilor treizeci, coleg cu Eliade, Vulcănescu, Cioran şi Noica, probabil la fel de dotat intelectual ca şi aceştia, însă neîndoios mai puţin cunoscut. Nu cred că greşesc spunînd că numele lui Petru Comarnescu, spre deosebire de ale celorlalţi amintiţi mai sus (rezonanţi la nivel de mase), are ecou azi doar pentru specialiştii umanişti şi aproape deloc pentru publicul larg. Uriaşa popularitate a intelectualilor din jurul Cuvîntului i-a fost străină, se pare, singurului tînăr al momentului educat în spirit american la universităţile Lumii Noi. Situaţia poate avea explicaţii multiple, însă una primează. Într-un interval istoric şi într-o arie geografică unde interesul mergea invariabil spre Franţa, Germania şi, parţial, Marea Britanie, formula culturală americană era, desigur, un exotism exersat pe risc propriu, risc ce nu excludea, la limită, marginalizarea. Argument în acest sens ne stau amintirile lui Eliade despre întîlnirile Criterion-ului – foarte animate atunci – unde Comarnescu polemiza pînă la epuizare cu multitudinea „europenilor” conservatori (printre ei se numărau, paradoxal, Eliade sau Mihail Sebastian), care nu vedeau în America decît un experiment etnomental artificial, lipsit de adîncime şi sofisticare.


După aproape un secol, complexul de superioritate al românilor (ca europeni vechi) faţă de americani nu a dispărut, deşi şi-a modificat formele de manifestare, în funcţie de noul context politic şi – cu un clişeu politologic postmodern – geostrategic. Nu este vorba aici, desigur, despre o respingere a civilizaţiei Lumii Noi şi nici despre un dispreţ afişat faţă de America. Dimpotrivă, la nivelul declaraţiilor, manifestărilor şi orientărilor colective, există simpatie şi, pînă la un punct, fascinaţie pentru modelul american, lucru demonstrat de opţiunea masivă a românilor pentru integrarea euro-atlantică. Ceea ce se observă îns㠖 la o analiză mai subtil㠖 este rezistenţa în timp a unui stereotip cultural rebarbativ asupra Statelor Unite, propagat în jos, din sfera elitelor către public, după legile inefabile ale dinamicii constituirii mentalităţilor. Această prejudecată denunţă superficialitatea americană, enunţînd totodată, prin contrast, complexitatea caracterului şi inteligenţei româneşti, grefate pe marile tradiţii europene, cum ar fi cea franceză ori cea germană. Americanii nu ştiu (şi nu au) istorie, nu cunosc geografie, fac o artă kitsch, iar modul lor de aşezare în istorie – chiar dacă eficient – pare simplist din cauza absenţei componentei spirituale. Antinomic, românii sînt contemplativi, supravieţuind istoric nu atît prin cultura materială (văzută ca nedefinitorie), ci prin spiritualitatea tradiţională (milenară), inalienabilă. Aici nu sînt rezumate numai prejudecăţile noastre, desigur, ci şi ale altor europeni (printre ei aflîndu-se şi britanicii). Ele vin, susţin neechivoc, dintr-o necunoaştere profundă a culturii americane. Europenii care depăşesc bariera stereoptipului şi se apropie de americanitate (de măreţia ei, aş îndrăzni să spun, fără a exagera), precum Comarnescu la noi bunăoară, întorşi în propriile civilizaţii pentru a dezvălui adevărul, îndură oprobriul şi stigmatul public, aidoma prizonierului eliberat din peştera lui Platon şi revenit printre semeni pentru a le povesti epifania trăită atunci cînd a vazut, pentru prima dată, soarele…


Distanţarea României (şi, în general, a Europei) de spiritul american (chiar dacă, iată, nu şi de valorile politicii şi economiei americane, pe care şi le asumă) nu trebuie căutată în evenimentele istorice ale secolului XX şi nici în propaganda sovietică (cea din urmă, de altfel, complet fără efect – tinerii crescuţi în comunism, inclusiv ruşi, erau, în 1989, mai pro/filo-americani decît mulţi dintre americanii propriu-zişi, unii dintre aceşti americani loviţi, prin universităţi mai ales, de damblaua stîngismului), ci în ignoranţă. Forţa spirituală a Americii, excepţionalismul, pragmatismul şi vizionarismul ei sînt fie necunoscute aici, fie prost interpretate, fie complet neînţelese. Europeanul în general, românul în particular se simt, cum spuneam deja, superiori, din punct de vedere cultural, prin tradiţia lor milenară, ca şi cum,vorba lui Andrei Pleşu undeva, virtuţile strămoşilor ar trece instantaneu în fibra moral-intelectuală a urmaşilor, precum ochii albaştri moşteniţi de la o generaţie la alta. De aceea, contactele intelectualilor/ scriitorilor noştri cu lumea americană sînt strict individuale (ca în cazul lui Comarnescu), fără impact asupra sistemului în totalitatea sa. Greu de vorbit, în asemenea condiţii, de influenţe, simbioze şi complementarităţi (exemplele, atîtea cîte găsim, sînt izolate şi sporadice, nu consolidate de o dinamică sistemică). Cum faci ca promoţiile viitoare de intelectuali autohtoni să devină mai empatice cu specificitatea culturală americană? Am o întîmplare personală la îndemînă, ce ar fi, prezumtiv, relevantă.


Pe la sfîrşitul anilor nouăzeci, o studentă de la masteratul (ieşean) de Studii Americane mi-a mărturisit franc, pe fondul unui seminar dedicat începuturilor civilizaţiei Lumii Noi, că nu pricepea defel ideea „excepţionalismului” yankeu. Problema ei nu era conceptuală, ci principială. Cum să dezvolţi, ca american, conştiinţa singularităţii istorice, cînd identitatea ta rămîne atît de legată psihologic, social şi politic de o identitate preexistentă, în speţă de cea europeană? O identitate, nota bene, pe care o poţi nega, freudian, cît doreşti, fără a reuşi să o elimini însă, întrucît va reveni, subliminal, în fiinţa ta de profunzime! Am întrebat-o care dintre numeroasele naţiuni ale continentului american (din emisfera nordică şi din cea sudică) a luat denumirea continentului însuşi („american”) ca marcă a propriei identităţi? Poporul din Statele Unite, desigur. Analog, care dintre popoarele „americane” şi-a cîştigat primul autonomia faţă de puterea colonială europeană dominantă şi cum? Naţiunea americană, se înţelege, printr-un război de independenţă. Celelalte ţări obţin autonomie (faţă de Spania, Portugalia sau Anglia) tardiv şi prin mijloace politice. Canada a solicitat, parlamentar, abia în 1982, scoaterea din paşapoartele cetăţenilor săi menţiunea de „supus al Coroanei Imperiului Britanic”, iar Brazilia devine independentă de Portugalia în 1822, printr-o Proclamaţie a însuşi Prinţului Don Pedro, fiul regelui portughez. Teritoriile spaniole din America Latină resping protectoratul european doar prin mijlocirea acţiunilor diplomatice.În plus, să încercăm să-i descriem puţin şi pe primii colonişti americani! Cine erau aceştia? Răspuns: puritanii, oameni religioşi (persecutaţi de Bisericile tradiţionale), care văd în Lumea Nou㠄Noul Canaan”, iar în ei pe „poporul ales pentru a-l moşteni”. Aici sesizăm, pentru prima oară, mutarea centrului din Europa în America. Importantă nu mai este originea, ci destinaţia. Oamenii în cauză nu se mai raportează la un centru obsolet, ci îşi creează unul nou în noua lor istorie. Din acest gest de pionierat porneşte, practic, evoluţia americanităţii.


Vă întrebaţi probabil ce a făcut studenta mea? Ceva excepţional. A emigrat în Statele Unite şi e actualmente profesor (de literatură americană) la o prestigioasă Universitate de peste Ocean.


Mircea Mihăieş





1. Nu ştiu ce curente domină în societatea românească, în afară de o voioasă prostie şi de o incompetenţă înecăcioas㠖 vizibile, ambele, cu ochiul liber. Nu-mi dau seama în ce măsură anti-americanismul visceral din ţări precum Franţa a fost importat şi la noi. Francezii nu au digerat nici până azi „ruşinea” de a fi fost salvaţi de americani, după ce naziştii i-au cucerit în doar câteva săptămâni. Mai mult, nu ştiu despre care model american vorbim. Pentru că una e când ne referim la politică, alta la economie sau la cultură. Oricum, America e o hiper-prezenţă, atât în imaginarul nostru, cât şi prin magicele ustensile care ne-au colonizat viaţa, de la internet şi telefon mobil la sofisticatele gadgeturi fără care nu mai nimerim nici drumul de la dormitor la baie.


Aşa cum există o „partidă ruseasc㔠în România, cu o continuitate de cel puţin două secole (de patru-cinci ani a devenit mai activă şi mai vocală decât oricând în ultimele decenii), cred că există şi o „partidă americană”. În rezumat, unii, slavofilii şi ortodoxiştii, sunt adepţii „societăţii închise”, ceilalţi, admiratorii Constituţiei americane, mizează pe binefacerile „societăţii deschise”. Lucrurile s-au complicat până la confuzie de când cu insurgenţa corectitudinii politice. Mari segmente din societatea americană contemporană (mediul academic, mass-media, intelectualitatea) copiază la virgulă politica de represiune patentată de Stalin. Nădăjduiesc că e doar o orbire pasageră şi că acest gen de „americanism” nu ne va cotropi şi pe noi. Îi prefer pe americani în varianta lor democratică, optimistă, generoasă, liberă, producătoare de mari valori spirituale şi materiale.


2. „Contaminarea” e destul de vizibilă şi ea se adaugă succesivelor influenţe exercitate de-a lungul timpului asupra culturii şi societăţii româneşti. Americanismul şi americanizarea sunt doar ultimul val al unor invazii pe care le-am suferit. Ceea ce înseamnă că suntem o naţiune tânără, flexibilă şi primitoare... Am avut un masiv front francez în secolul al XIX-lea, contrapus realităţilor turceşti, greceşti şi ruseşti care dominaseră secolele anterioare, am avut un moment german în preajma Primului Război Mondial, unul de anglofilie masivă, legat de personalitatea proeminentă (şi luminoasă) a Reginei Maria, apoi, din nou, unul rusesc. În ultima sută de ani, toate acestea au fost colorate de un pro-americanism subliminal, generat de succesul indubitabil şi pe toate planurile al societăţii construite în Lumea Nouă.


Există multe mărturii ale scriitorilor şi artiştilor români care au călătorit în America. M-am delectat, de pildă, cu exuberantele notaţii ale lui Nicolae Iorga, dar am vibrat şi la abordările lui Petru Comarnescu şi chiar la cele ale unui istoric precum Constantin Giurescu. Recomand în acest sens şi cartea lui Dorian Branea, Statele Unite ale Românilor. Cărţile călătoriilor româneşti în America în secolul XX, tipărită la editura Humanitas, la origine o teză de doctorat pe care am avut plăcerea s-o conduc. În imediata contemporaneitate, contribuţiile sunt atât de numeroase şi diverse, încât nu pot fi cuprinse într-o simplă trecere în revistă.


3. Cred că în mod decisiv (am să mă refer doar la literatură). Şi în bine, atunci când modelele lor au fost campionii transparenţei narative (din familia Hemingway, Truman Capote, J.D. Salinger), şi în rău, atunci când autorii noştri au aspirat să-l „împământeneasc㔠pe inexpugnabilul Faulkner. În acest din urmă caz, ne-am ales cu o suită de galimatiasuri de tot râsul, mai ales la romancierii aşa-numitei „generaţii ’60”. Mai nou, face ravagii proza descheiată la toţi nasturii a lui Charles Bukowski, din care s-au inspirat reprezentanţii mizerabilismului şi sordidului autohton. La fel, pornografiile (cam nesărate) ale lui Henry Miller au contribuit la un boom sexual cu totul neaşteptat în ţara idilicului Calistrat Hogaş şi a blânzilor păşunişti.


În schimb, identific prea puţine urme ale marii poezii americane de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de pe tot parcursul secolului al XX-lea. A fost o falsă impresie că numele de primă mână (Ezra Pound, e.e. cummings, expatriatul T.S. Eliot, Wallace Stevens, Carl Sandburg, William Carlos Williams, Robert Lowell, Elizabeth Bishop, John Ashbery şi, înaintea lor, Walt Whitman şi Emily Dickinson) ar fi avut vreo înrâurire asupra Generaţiei ’80 (generaţia în blugi). Congenerii mei au fost mai degrabă în contact cu o ramură minoră (şi adeseori ridicolă) a acestei poezii, aceea practicată de Beat Generation. Dar e bine că a fost şi aşa — că altfel ne pomeneam cu cine ştie ce hibrizi aduşi din cine ştie ce stepe.


4. America e „diferit㔠nu doar pentru noi, ci şi pentru americani. Mi s-a întâmplat, de pildă, ca fiind în California, la începutul anilor ’90, să vorbesc cu localnici şi să le spun că tocmai mă pregăteam să plec la New York. M-au privit cu un fel de uluială incredulă. Oamenii (de altfel, intelectuali stimabili) nu călătoriseră mai deloc, şi în nici un caz pe distanţe care mie, est-europeanului pârlit, începuseră să mi se pară fireşti, de parcă toată viaţa n-aş fi făcut decât să traversez continentele de la un capăt la altul.


Recomand cititorilor tineri să-i citească, înainte de „mediatorii români”, chiar pe autorii americani. Au de unde alege. Generaţia actuală de prozatori americani nu mi se pare a fi (aşa cum, din păcate, e cazul în România) inferioară iluştrilor predecesori. Trăiesc încă şi publică mari nume precum Thomas Pynchon, Cormac McCarthy, Don DeLillo sau, dintre cei mai tineri, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, Siri Hustved, Claire Messud. Dintre cei plecaţi înainte de vreme, o lectură obligatorie e aceea a lui David Foster Wallace, un romancier şi un gazetar uluitor. Le-aş recomanda şi eseistica strălucitoare a anglo-americanului Christopher Hitchens ori pe aceea cu profunde irizaţii etice şi filozofice a lui Leon Wieseltier. Vor găsi în ele o enormă diversitate — ceea ce dovedeşte că nu există o singură Americă, ci o multitudine — şi motive de meditaţie cel puţin până la următoarea „anchet㔠gândită de redactorii Ramurilor...


Ion Bogdan Lefter





„Americanismul” ca asumare a democratismului european/ „euro-american”/ „euro-atlantic”/ occidental





Cel puţin de la Al Doilea Război Mondial încoace, dacă nu de la primul, „filo-americanismul” e o formă de asumare a celor mai avansate stadii de civilizaţie umană. Opţiune pentru – de fapt – „euro-americanism”, sistemul de valori morale edificat timp de cîteva milenii pe Vechiul Continent şi extins prin migraţie spre Vest, peste Ocean. „Legato”-ul astfel constituit, numit de obicei „spaţiu euro-atlantic”, dă de mult timp tonul pe Planetă.


Merituoase, sofisticate, profunde au fost şi sînt şi alte civilizaţii, de la cele foarte vechi, asiriană, sumeriană sau persană, apoi chineză, hindusă, niponă, arabă, cu evoluţiile lor distincte, cvasi-izolate în razele lor de autoritate, cu unele echivalenţe şi chiar paralelisme, participante la macro-evoluţia antropologică, dar multă vreme fără interferenţe majore, doar cu dezvoltări separate şi cu ciocniri, eventual şi metisaje, atunci cînd au fost ori au ajuns prin expansiune să fie vecine. La fel – civilizaţiile greacă şi romană, pe care s-a construit europenitatea, cu contribuţia majoră şi a creştinismului, aşa cum celelalte mari religii au modelat alternativele. Însă doar în secolele recente, mai intens în ultimele două, s-a produs difuzia largă a unei civilizaţii anume, cea a Vechiului Continent, expandată ca „euro-americană”/ „euro-atlantic㔠prin colonizarea celui considerat Nou şi devenit un soi de avangardă a tandemului, „încorporare” a „proiecţiei” noastre în viitor, căci vedem de circa un secol încoace, noi, europenii, cum Nord-America a experimentat ceea ce s-a-ntîmplat apoi şi dincoace de Atlantic. În fine, avansul „globalizării” a resorbit în bună măsură şi acest decalaj care crescuse într-o vreme pînă la proporţii sesizante. Statutul „avangardist” al Statelor Unite şi-al Canadei se păstrează, însă poate că astăzi e mai vizibil „continuum”-ul, „legato”-ul.


În datele lui fundamentale, „americanismul” poate fi descris ca asumare a democratismului european/ „euro-american”/ „euro-atlantic”/ occidental în societatea din ce în ce mai diversificată etnic şi rasial, în care au devenit prioritare şi sînt astăzi decisive principiile armonizării, ale „existenţei împreună”: toleranţa şi recunoaşterea reciprocă, regulile elaborate consensual, înlocuirea confruntărilor violente cu negocierile, coabitarea paşnică. Iuţind „globalizarea”, postmodernitatea a generat mentalităţi în consecinţă, esenţialmente multiculturale, non-discriminatoare, traduse în politici de asumare a diversităţilor, de „acomodare” a contradicţiilor, a eclectismelor din ce în ce mai răspîndite în lumea contemporană. De aici – încurajarea şi valorificarea tuturor modelelor identitare ca piese componente ale unui preţios mozaic policrom, strategiile de integrare socială şi de acordare a „egalităţii de şanse”, codurile aşa-numitei „corectitudini politice”, ansamblul de precepte ale conduitei civilizate, neofensatoare, care să nu îngreuneze sau chiar să facă imposibil㠄existenţa împreună”. Lucruri despre care s-a dezbătut şi s-a scris mult, încît s-au decantat şi s-au fixat în profilul epocii.


Privind către situaţia noastră specială: ca toate naţiile Central-europene, sîntem „pro-occidentali” şi ca reacţie sănătoasă la opresiunea regimurilor comuniste care şi-au aşezat constrîngerile mutilante la antipodul libertăţilor din societăţile democratice. Situaţie valabilă pînă-n marginea de Est a Continentului şi dincolo de ea, adînc în teritoriul Rusiei, a cărei populaţii s-a dovedit în ultima vreme doritoare la rîndul său de dezvoltare „occidentalizantă”, în ciuda intereselor autarhice ale liderilor politici; şi-am putea extinde observaţia spre alte şi alte teritorii ale Planetei. Există pretutindeni şi contra-reacţii conservatoare, naţionaliste, izolaţioniste, însă valorile raţiunii rămîn cele „europeiste”, deci „euro-americane”, deci şi „americaniste”. În actualele condiţii de confort cotidian şi-n datele hipertehnologizate ale „societăţii informaţionale”, e greu de imaginat o inversare a tendinţei. Păţaniile noastre din perioada postbelică, de pînă-n 1989, continuă să furnizeze argumente suplimentare unei evoluţii oricum fireşti.


Las pentru altă dată descrierea „rătăcirilor” care au tulburat mai recent Statele Unite şi întreg spaţiul „euro-american”, părînd să pună în dubiu soliditatea modelului. Notez doar că, în condiţiile foarte speciale ale crizelor survenite „în cascad㔠din 2007 încoace, au apărut tensiuni parazitare în fenomenul istoric descris aici în schiţă. S-au creat astfel condiţiile pentru polarizări ideologice şi sociale care nu mai păreau posibile. Şi s-au înregistrat – nu doar în ultimii ani, ci şi mai demult – excese care i-au încurajat pe acuzatorii tendinţei generale de evoluţie a „americanismului”/ „euro-atlantismului”/ „occidentalismului”. Sînt înfierbîntări de moment, producătoare uneori de cecităţi jenante în interpretare. Exagerările de orice fel sînt rele şi nu trebuie în nici un caz considerate reprezentative pentru valorile pe care le distorsionează. Dac㠄americanismul” a fost pătat recent de îndîrjiri „autohtoniste” sau de revendicări egalitariste deplasate, nu înseamnă că modelul său de progres civilizaţional ar fi „eşuat”, cum se grăbesc să proclame scepticii ultra-conservatori. Istoria se cuvine examinată cu înţelepciune, calm şi detaşat, chiar dacă avem încă pulsul ridicat după cei peste doi ani de pandemie COVID-19, de fapt COVID-19-20-21-22, cu angoasele, frustrările şi polemicile care au venit „la pachet”, iar în proximitatea noastră a mai şi pornit un război absurd, o invazie militară revoltătoare...


Gabriel Nedelea




1. În cultura română domină, fără îndoială, curentul pro-american şi nici n-ar avea cum să fie altfel, după liberalizarea mijloacelor de comunicare. Dar răspunsul necesită câteva nuanţări. Înainte de toate, există mai multe reprezentări ale americanismului, din ce în ce mai diferite, până la antagonism, de la liberalismul în formele sale autentice până la stânga universitară şi artistică. Tocmai din asta consistă, în fond, acest spirit, din pluralismul ideologic şi cultural, care nu poate să funcţioneze, de fapt, decât într-o societate liberală. Nu cred în statisticile create pe baza unor studii sociologice, fatalmente restrictive. Nu cred că un sociolog român va prinde în chestionarul său întrebări despre produsele şi serviciile americane care ni se pare că ni se cuvin, într-un fel: de la Coca-Cola, Disney, Hollywood, HBO, Netflix (cele din urmă piratate masiv) şi History Channel până la Internet. Toate acestea ne-au influenţat în mod profund modul de raportare la realitate şi la celălalt. Constatarea vine şi pe fondul faptului că n-am fost niciodată intervievat pentru vreun sondaj, în legătură cu nimic, deşi cred că sunt o persoană dinamică, în continuă mişcare.


2. Scriitorii români din exil cu cea mai bună cotă la bursa de valori literare sunt, fără îndoială, cei plecaţi în America: Andrei Codrescu, Norman Manea, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu etc. Nu este deloc întâmplător. Răspunsul la această întrebare nu trebuie complicat inutil: literatura, critica şi arta, discursurile umaniste, în genere, sunt forme şi exerciţii de libertate. Contactul cu o cultură întemeiată pe cultul libertăţii dizolvă, cel puţin în teorie, complexele şi paradoxurile apartenenţei, pornirile autarhice, ideologizările aberante etc.


3. Literatura română a fost influenţată extrem de puţin de cultura americană. Excepţiile au apărut în materie de poezie, iar trimiterea la Mircea Ivănescu şi la optzeciştii bucureşteni şi braşoveni, mai ales, este deja un reflex. Există o ciudată discrepanţă între cât de mult ne-a influenţat cultura americană vieţile şi cât de puţin ne-a influenţat literatura. Este o temă serioasă de studiu, care ar trebui să înceapă de la modul în care ne-am raportat şi ne raportăm la literatură, de la slaba relaţie a scrisului cu prezentul imediat şi cu ceea ce americanii numesc popular culture. În primul rând nu prea există literatură de consum de bună calitate, fie ea poliţistă, thriller, erotică şi distopică, scrisă de autohtoni, deşi o piaţă există, o dovedesc din plin traducerile. Cele câteva tentative nu sunt prea convingătoare. Apoi, nu există romanele ecranizabile, literatura aceea situată undeva între literatura de masă şi literatura înaltă, foarte abundentă în spaţiul american. Nu s-au dezvoltat nici literatura conjuncturală, biografiile romanţate, romaneşti, despre personalităţile din prezent sau despre monştri (criminali, mafioţi, mari corupţi etc.). Scriitorul român se hrăneşte încă dintr-o concepţie cvasi-romantică despre literatură, atribuindu-i exclusiv funcţii înalte. Scriitorul român colaborează foarte puţin cu cinematograful, cu televiziunile. În materie de poezie, lucrurile sunt încă şi mai dificile, fiindcă sunt foarte dificil de identificat influenţele, mai ales odată cu explozia acestui fenomen. Nu doar literatura superficială, uşoară, este vandabilă, ci şi cea conectată la sensibilitatea actuală, la realităţile şi modele actuale.


4. America este altfel datorită cultului pentru libertate. Este straniu că există un proces de conştiinţă continuu al Americii, că oamenii o judecă de pe poziţii morale ca pe un individ, asta şi pe fondul transparenţelor sale, presa, în libertatea sa deplină, nesfiindu-se să facă persoane publice din monştrii societăţii. Aş recomanda, înainte de toate, Dispariţia lui „Afară”. Un manifest al evadării de Andrei Codrescu. Este una dintre cele mai sincere cărţi ale exilului, o carte în care este descrisă metabolizarea tradiţiei culturale româneşti după ieşirea din etatismul cultural ridicat în jurul acesteia. Suita de eseuri din ea descrie modul de utilizare a codurilor literare româneşti în lumea liberă.




© 2007 Revista Ramuri