Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Raicu

        de Gabriel Dimisianu

Dispariția fizică a unui  scriitor, oricât de bine cotat, în timpul vieții, la bursa valorilor literare, atrage îndeobște diminuarea interesului  pentru el. Există, desigur, acel val de emoție produs de tristul eveniment, există acele panegirice, acele evocări pioase, mai mult sau mai puțin convenționale, cu ecouri care se pierd însă repede. Se instalează apoi tăcerea pentru nu știm câtă vreme. Tăcerea care omoară deplin.

Lucrul acesta nu s-a întâmplat cu Lucian Raicu, stins din viață în noiembrie trecut. Putem spune că moartea, dimpotrivă, l-a reimpus cu vigoare în conștiința publică pe marele critic și eseist, despre care nu prea se mai vorbea. În anii ultimi ai vieții, tot mai bolnav, el nici nu mai scria, trimitea doar spre publicare  (de fapt apropiații săi au făcut-o) acele Scrisori din Paris compuse pentru Radio France International pe la mijlocul deceniului trecut. În rest, tăcere.                      

Și iată că, în loc să-i  pecetluiască uitarea, ca în atâtea alte cazuri, moartea l-a readus în atenție pe Lucian Raicu și nu doar pentru un moment. Apar în continuare despre el texte substanțiale de analiză, interpretări atente ale scrierilor sale, cum ar fi cele ale lui Matei Călinescu, Gheorghe Grigurcu sau Daniel Cristea-Enache. Sunt mărturii ale preocupării neconjuncturale pentru autorul marilor studii despre Gogol, Rebreanu, Sadoveanu, Tolstoi, Thomas Mann, al reflecțiilor despre spiritul creator, despre critica - formă de viață, despre practica scrisului și experiența lecturii. Am dat peste multe referiri la Raicu în publicațiile din ultimul timp și m-am bucurat să constat că nici tinerii nu-l ignoră.

În contextul acestei reactivări a interesului pentru Lucian Raicu  își au poate rostul și însemnările de aici. Aparțin, oricum, unei persoane al cărei drum literar s-a  intersectat cu al lui  Raicu, în împrejurări dictate nu  numai de hazardul biografic. Am acționat în același spirit, al respectului față de valori, când formam, împreună cu alții, echipa de critici a „Gazetei“ și apoi a „României literare“.

În tot ce a scris Lucian Raicu, chiar și în cronicile lui de întâmpinare, este de văzut preocuparea pentru „omenescul global“, pentru acele elemente, pentru acele semnificații ale operei literare care dau seama de „umana condiție“. Criticul va căuta mereu ceva ce este dincolo de literatură, dar la care  numai prin literatură se poate ajunge. De aici și întâietatea  pe care o acordă Raicu literaturii, în acțiunea de explorare a omenescului, a „umanei condiții“, în raport cu filosofia, plasându-se, în această privință, la opusul concepției lui Noica, pentru care filosofia sta cel mai sus. Am mai dat din Raicu citatul acesta provocant, nespus de îndrăzneț: „Kant definește sublimul, mai limpede nu se poate, mai departe nu se poate trece în materie de generalizări conceptuale; câteva pagini din Tolstoi, Dostoievski, Balzac îl definesc și mai bine, în ele rămâne ceva indestructibil, fără pereche, fără moarte, întrecând în valoare (pentru că întrec în „realitate“) filosofia de performanță“.

Mobilizat, înainte de orice, de țelul surprinderii „omenescului fundamental“, Raicu va respinge limbajul rutinier, tehnicizat al criticii, cu ale sale „modalități“, „procedee“, „cauzalități“ ș.c.l. , care usucă și sterilizează, împiedicând cercetarea critică să atingă profunzimile operei, acolo unde are de întâlnit „umana condiție“. Nu va putea nici Raicu  să se lipsească peste tot de limbajul tehnicizat, dar când i se întâmplă și lui să păcătuiască îndată se căiește, autopersiflându-se.

Autorii contemporani pe care Raicu i-a prețuit cel mai mult - printre ei: Marin Preda, Teodor Mazilu, Nicolae Labiș, desigur, Nichita Stănescu, N. Breban, Florin Mugur, Norman Manea, Sorin Titel -  îi prilejuiau  explorări ale omenescului și reconstituiri de lumi în care avea sentimentul că se regăsește. La fel i s-a  întâmplat cu Eugen Ionescu, redescoperit în anii târzii ca scriitor în a cărui lume se  recunoaște la fiecare pas. Va exclama  parafrazându-l pe Marx  (care-l parafrazase pe Terențiu): „nimic din ceea ce este ionescian nu-mi este străin“. 

Lucian Raicu, un critic, un eseist, un scriitor de puternică originalitate, atât de puternică încât nu i-a îngăduit să creeze o școală, în sensul obișnuit al noțiunii. Nu poate fi imitat și nici „continuat“. E unic. Drept model poate să treacă în sensul înalt moral, ca desăvârșit „profesionist al pasiunii literare“, cum admitea, zâmbind, să i se spună.

 

© 2007 Revista Ramuri