Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ada Kaleh, o recuperare în imaginar

        de Ştefan Vlăduţescu

În ordinea istoriei, Ada Kaleh este, începând cu 1969-1970, un spaţiu de reimaginat: atunci insula de pe Dunăre a coborât în lacul hidrocentralei Porţile de Fier, devenind o „insul㔠subacvatică. Au rămas în urma ei amintiri, melancolii şi nostalgii.

La circa 40 de ani de la submersiune, romancierul Ilie Sălceanu ne propune povestea reală a unei iubiri pentru Ada Kaleh şi poveşti fictive de dragoste pe insula Ada Kaleh (Ada Kaleh, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008). De altfel, ca loc erotic, teritoriul din apele Dunării nu apare acum întâia oară în literatura noastră. „Nopţi la Ada Kaleh” (1931), romanul lui Romulus Dianu, aduce pe ostrov singurătatea îndrăgostită a unei femei părăsite şi gândurile ei negre ce se autoamplifică, ducând-o la sinucidere.

Ada Kaleh este un tărâm privilegiat în imaginarul lui Ilie Sălceanu. Atât în romanul „Umbra slugerului Theodor” (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988), cât şi în „Cămaşa morţii. Theodor Vladimirescu” (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999) apare insula cu oamenii ei: „dregătoria din Ada Kaleh” (1988, p. 128), respectiv Theodor - „prieten al adalâilor, al turcilor ostroveni din Ada Kaleh” (1999, p. 143).

În romanul din 2008 întâlnim chiar personaje din cele anterioare: Mahmud (1988, p. 6), Miskin Baba („nu am luat aminte la sfinţenia lui Miskin Baba”, 1999, p. 142; „îl ştiu bine pe Mahmud Ibrahim”, 1999, p. 143). De asemenea, îl reîntâlnim evocat pe slugerul Theodor Vladimirescu: „În fiecare din ele îl găseşti pe Regep aga, pe marele sluger Theodor Vladimirescu, pe Deli Papaz răspopitul, ei trăind încă alături de Tahir paşa, de Mischin Baba şi de noi” (2008, p. 11).

Insula este pentru romancierul Ilie Sălceanu o mare iubire. Ada Kaleh ajunge, într-un fel, personajul principal al romanului din 2008. Aici îşi fixează coordonatele fascinante poveşti de dragoste.

Impulsul declanşator al procesului de generare narativă a romanului îl reprezintă iminenţa dispariţiei insulei. Spiritul epic se raportează la această eventualitate ca la un destin de neevitat. Simptomatologia necesarului exod este descifrată şi conştientizată cu luciditate: „Băiete, ai venit prea târziu (îi spune Regep Salih lui Iustin Jaliş – n.n.). Ce mai poţi găsi? În ultimele zile? Au apărut deja semnele sfârşitului. (...) Lumea va trăi, moare lumea noastr㔠(2008, p. 18). O avertizare timpurie se putea decodifica şi în jurnalul profesorului Daniel Laitin: „Schimbarea nu era a lumii din jur numai. Nu era doar a ostrovului, a caselor, a pământului ocrotit până atunci de ape. Schimbarea îşi găsea sălaşul în noi în primul rând. O parte din noi, din suflet, din fiinţă se destrăma” (2008, p. 19).

Mersul gândirii narative este modelat de trei inferenţe implicite: lumea insulei parcurge inevitabilul pericol de a pieri; în aceste condiţii scurtimea timpului trebuie compensată prin intensitatea, profunzimea şi rapiditatea trăirii; adevărul insulei trebuie conservat, el îi dă eternitate, prin el insula va dăinui.

Materia narativă este structurată ca discurs epic prin inducţiile consensuale a trei perspective auctoriale. Se distinge, mai întâi, punctul de vedere al profesorului Daniel Laitin, fost director al gimnaziului din Orşova. Acesta cutreieră Clisura Dunării în ideea de a scrie despre viaţa de acolo. După ce constată c㠄în Clisură, moartea bântuia pretutindeni” (p. 243), caută adăpost în liniştea ostrovului, motivat intelectual de „curiozitatea” de a vedea „dacă dragostea şi prietenia exist㔠(2008, p. 9). El se aşază în casa sfântului (mizerabilului) Mischin Baba şi, împins de solicitările celor din insulă, îmbracă haina comportamentală de vindecător a respectivului. Dorindu-se obiectiv în notaţiile sale despre „adalâi” (locuitorii cetăţii), el nu ia niciodat㠄parte la viaţa lor” (2008, p. 9). Cu toate acestea, face experienţa unei iubiri fulgerătoare pentru o localnică. Pe insulă găseşte, generic, „acelaşi lucru ca în Clisură, moartea era şi ea de faţă, se înfrăţea cu dragostea, cu patimile ei” (p. 243). El cunoaşte adevărul insulei, ceea ce-l transformă în prizonier şi succesiv în victimă a acesteia. Toate cele trăite în insulă, Laitin le reţine într-un jurnal ce intră în posesia lui Regep Salih, hogele cetăţii. Acesta „citea zilnic din cartea lăsată de Laitin” (p. 32). Pare că, pentru Salih,adevărul nu este al vieţii curente a insulei, ci cel al ficţiunii insulei din manuscrisul profesorului. De aceea, pe firul epic opiniile lui Laitin sunt citate ca punct de referinţă.

A doua perspectivă este introdusă de relatarea realizată într-o comasare indisociabilă de Regep Salih şi Sefidin. Acesta din urmă este o figură imaginar-reală a eului auctorial: „Tatăl meu, Mehmed Kedri, nu m-a dojenit niciodată. Unde mi-a cunoscut părinţii? Nu am aflat niciodată. Nici de unde a aflat atât de iute nenorocirea morţii lor. A venit în satul nostru Sviniţa, m-a prins de mână şi (...) m-a adus cu el în ostrov, la casa lui. (...) Acum, după mulţi ani, mă întreb dacă eu, Ilie Sălceanu, cu numele de Sefidin dat de preotul Regep Salih,(...) aş fi putut trăi în altă parte” (p. 16). Sefidin investeşte în perspectiva epică o nesfârşită nostalgie a pierderii unei părţi a identităţii odată cu dispariţia insulei. Sufletul de copil din omul adult nu mai are unde să se mai întoarcă. Trecutul nu mai are sprijin decât în ficţiunea unui vizitator al insulei. Astfel, întreaga miză a recuperării se pune un musafir.

Oaspetele Iustin Jaliş dezvoltă cea de-a treia perspectivă asupra ostrovului. Punctul lui de vedere preia toate melancoliile retrăirii tainelor insulei. În ideea că Jaliş nu este pentru prima oară în Ada Kaleh, dar va fi aici, în orice caz, pentru ultima oară, Salih-Sefidin îl percep ca fiind capabil să clarifice adevărul insulei. El este singurul capabil ca reamintindu-şi insula şi retrăind experienţa ei interioară să o facă înţeleasă în proiecţia eternităţii. Scopul venirii sale în insulă nu este de a nota, de a fixa. El se află aici ca „să retrăiască faptele trecute” şi „să le desprindă înţelesul” (p. 220). O estetică a retrăirii şi o hermeneutică a resuscitării îl aduce în spaţiul securizat din insulă. La faţa locului însă, Jaliş găseşte o lume în vrie, o lume ce se prăbuşeşte, nişte oameni înnebuniţi de imposibilitatea de a-şi construi un viitor. Viitorul nu există, ca atare trecutul trebuie resuscitat, iar prezentul comprimat. Oamenii sunt altfel decât în mod obişnuit: „Pe toţi ne răpune pieirea ostrovului (spune Fathme – n.n.). Atât de tare încât ne pierdem firea” (p. 63). În aceste condiţii, proiectul unei tihnite estetici a trăirii este translatat într-o practică existenţială de experiment şi conservare. Pe de o parte, Jaliş trăieşte intens, profund şi definitiv experienţa stranie de a fi un om al insulei. Pe de alta, pentru a nu pierde prospeţimea trăirii şi a conserva experienţele în ideea unei ulterioare hermeneutici decodificatoare, el alcătuieşte un fel de scrisoare. Reţine lumea insulei într-o scrisoare ce şi-o expediază sieşi cel de pe uscatul continental: „Era un mesaj dintr-o lume, pentru o altă lume, pentru el, când va fi dincolo, pe malul celălalt” (p. 220).

Sub această triplă revelatoare incidenţă, instanţa narativă ia în stăpânire imaginarul erotic şi existenţial al insulei.

Marea poveste de dragoste a cărţii este cea a lui Dogan şi Meriem. Născut creştin, Dogan se converteşte la adevărata credinţă îndrăgostit de Meriem” (p. 37).

Jaliş este spectator într-o lume care sub presiunea ideii iminentei dispariţii îşi iese din ţâţâni: în faţa sa se iscă şi se amestecă evenimentele fundamentale şi personalităţile capitale din istoria cunoscută după 1600 a insulei. În ficţional, timpul este incoerent. De la 1600, la 1929, 1928, 1930, 2 august 1969, 1 august 1969, fluxul temporal este iremediabil afectat. Comprimarea istoriei produce o ameţeală, un vertij al coordonatei temporale. Dimensiunea spaţială este, în mod derivat, şi ea afectată. Pe străzi şi în încăperi, pe drumuri şi peste ziduri, privirea romanescă alunecă buimac. Dacă astăzi şi ieri devin aproape simultane, aici şi dincolo se developează într-o aceeaşi fotografie. Zeul acestor anormalităţi, puterea ce dirijează zbuciumul, tumultul, zvârcolirea oamenilor, o constituie insula. Este puterea zbaterii vieţii pe insula care dispare. Acesta este marele roman de dragoste: iubirea oamenilor pentru insulă şi, mai ales, iubirea insulei pentru oamenii ei.

„Ada Kaleh” este un roman ce în reimaginarea spaţiului insular determină acordarea dreptului de cetate unui alt imaginar. În căutarea unui spaţiu pierdut, discursul romanesc configurează un teritoriu ce fiinţează prin forţa valorilor, eroilor, ritualurilor şi simbolurilor. Ada Kaleh se perpetuează deci prin cultura sa.

Dincolo de profunzimile atinse pe acest plan al semnificaţiilor, scrierea se remarcă prin calitatea şi expresivitatea relatării, prin exactitatea punerii în discurs a unor experienţe umane de netransmis într-o altă modalitate de exprimare şi prin capacitatea de a controla tehnici narative cu o amplă deschidere în relevarea specificităţii trăirii artistice. În plus, de valoarea cărţii ne încredinţează evaluările pertinent-pozitive ale lui Eugen Uricaru, cel care-i semnează o prefaţă edificatoare.

© 2007 Revista Ramuri