Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cum vede un tânăr moartea Literaturii

        de Luminiţa Corneanu

Debutul lui Alexandru Matei (Ultimele zile din viaţa Literaturii, Cartea Românească, 2008) arată cum două practici comune, criticate adesea, ale tinerilor critici de astăzi pot, cu talent şi inteligenţă, să se îmbine într-un rezultat mai mult decât lăudabil, dacă miza poveştii este alta decât a lansa pe piaţă o carte, oricum ar fi ea. Culegere de texte mai vechi şi rezultat al cercetărilor pentru o teză doctorală (fără a fi aşa ceva, propriu-zis), cartea lui Alexandru Matei aduce în faţa cititorului român problematica literaturii franceze contemporane, pe care o stăpâneşte, o spunem fără ezitare, magistral, contextualizând-o într-o lume postmodernă în care rolul şi rostul Literaturii/literaturilor suferă mutaţii majore faţă de situaţia lor din ultimele două secole în Europa şi America.

Ceea ce ar fi putut însă constitui doar o culegere de articole se dovedeşte o construcţie atent elaborată, care începe prin a clarifica, în primul capitol, Epistema literaturii franceze, apoi, în al doilea, Postmodernitatea literară franceză şi sfârşeşte printr-o meditaţie despre soarta literaturilor naţionale şi a studiului efectiv al literaturii în anii ce vin. Debutul acesta al lui Alexandru Matei nu pare însă deloc un debut. Maturitatea abordării şi a înţelegerii problemei, stilul simplu şi direct, presărat cu colocvialisme atât cât să fie natural, fără a deveni frivol, absenţa oricăror stridenţe ideatice sau de orice alt fel şi, nu în ultimul rând, lejeritatea cu care autorul se mişcă prin teorii, pe care le are la degetul mic, fac din prezentul volum unul dintre cele mai bune debuturi din ultimii ani de la noi.

Construindu-şi demersul, autorul se plasează într-un punct polemic, din care chestionează totul: situaţia literaturii în general, pe cea a literaturii franceze în special, scriitorii în sine şi cărţile lor, paradigma literară modernistă, literaro-centrismul învăţământului umanist, french theory şi toate celelalte. Ceea ce este foarte important pentru acest demers critic este resortul lui, anume problemele perioadei crepusculare în care se află literatura în raport cu cititorul („Iată că am apucat momentul în care literatura cerşeşte interesul cititorului, altădată cu mâna întinsă la uşa literaturii.”), în raport cu sine („La ora la care scriu rândurile acestea, viitorul naţional al discursurilor culturale este oricum compromis. Ieşim, încet, dintr-o epistemă şi intrăm într-una în care identităţile culturale devin mult mai laxe.”), ilustrat chiar prin cazul emblematic al literaturii franceze, care, în expresia plastică a criticului, „în partea ei cea mai vizibilă în ultimele decenii, este o Uniune Sovietică plină de promisiuni, dar aflată în prag de colaps.”

Alexandru Matei nu doar că a studiat literatura franceză, dar a şi învăţat de la francezi despre cum se poartă o polemică, despre conţinutul ideatic necesar al unei dezbateri sau al unei luări de poziţie, despre salubra absenţă a artificiilor care se sparg sclipitor pe cer, după care nu mai rămâne nimic de ele, adică despre felul de a face cultură, literatură, critic㠖 de orice gen ar fi ea – altfel decât se face în România în cele mai multe cazuri. Astfel încât demersul său critic şi analitic se remarcă prin echilibru şi simţul măsurii, chiar dacă defilarea scriitorilor francezi aleşi pentru ilustrare este precedată de două întrebări „de desfiinţare”, care au meritul de a merge direct la miezul problemei: „Întrebarea care va mai apuca sau nu să fie pusă în Babilonul literar de astăzi este: de ce să mai scrii? Şi, dacă pot pune întrebarea, de ce scriitorii au renunţat prea uşor la a mai încerca să cucerească lumea prin literatură?”

Părţile IV, V şi VI ale volumului trasează o posibilă hartă a literaturii franceze contemporane, care, în viziunea autorului ar arăta cam aşa: IV. Literatura angajată. Naturalism, autoficţiune, libertinaj, trash, avându-l ca reprezentant de marcă pe Michel Houellebecq, „ultimul Mare Scriitor”, V. Minimalismul, cu Jean Echenoz în rolul principal, şi VI. Literatura antimodernă. Pascal Quignard. Cărţile sunt prezentate, analizate, scriitorii sunt puşi la locul lor, fără concesii: „Fără a dovedi un talent scriitoricesc extraordinar, Michel Houellebecq este astăzi singurul scriitor francez care are cu-adevărat curajul şi interesul unui pariu cu publicul”, sunt făcute clarificări pentru cititorul român („Martin Page nu este, aşa cum scrie pe pagina de gardă a cărţii, un romancier de enorm succes”), se compară cutare aspect cu situaţii similare din România (sunt invocaţi de câteva ori Patapievici în calitate de critic al postmodernismului şi Cărtărescu în calitate de „vîrful de lance al literaturii”), se ridică semne de întrebare cu privire la piaţa noastră de carte („...nu opinia critică promovează o carte, ci o strategie de marketing. Cum altfel să explic cvasianonimatul de care nu se bucură deloc, în România, singurul adevărat star literar francez, Michel Houellebecq, căruia cititorul român îi preferă, pentru că i-a putut cunoaşte direct, un Pascal Bruckner şi un Frederic Beigbeder?”). Avem, cu alte cuvinte, de-a face cu o privire critică lucidă, ce are avantajul distanţării, sau, dacă nu, măcar pe acela al egalei-distanţe faţă de literatura din care provine autorul şi de cea de care se ocupă, cu avantaje numeroase atât pentru una, cât şi pentru cealaltă. Concluziile lui Alexandru Matei, chestiunile ridicate de el privesc ambele spaţii culturale, văzute ca aparţinând acum unui worldwide-web care va duce la estomparea măcar, dacă nu la dispariţia naţionalului, deci a definiţiilor tari, deci a Literaturii cu majusculă.

Criticând modernitatea, ca responsabilă pentru autarhia ontologică a literaturii, Alex. Matei consideră c㠄dacă literatura va supravieţui ca savoir, nu o va face decât în măsura în care va pune probleme, în care invită la reflecţie.” Perfect adevărat, dar nu putem decât să ne întrebăm: a fost vreodată altfel – de-a lungul secolelor, vreau să zic? Oricât contează stilul – şi conteaz㠖 , oricât vorbim de scriitură, oricât de muzicală artă ar fi poezia, literatura valoroasă a fost vreodată altceva decât o invitaţie la reflecţie, de la cele mai vechi epopei la clasicii latini, la Dante, Shakespeare, şi până la, să zicem... Beckett, Ionesco, ori, dintre contemporanii la ultima modă, Orhan Pamuk ori Javier Marias?

Totuşi, deşi deplânge lipsa unei relaţii adecvate, „sănătoase” dintre scriitor şi cititor („...dacă miza scrisului e individuală, victoria unui scriitor nu se consumă la gura sobei, ci dincolo, în mintea cititorilor...”), Alex. Matei apreciază ceva mai încolo: „Cât priveşte dezvoltarea competenţelor de comunicare, învăţarea întrebuinţării corecte a limbii natale nu trebuie să se cramponeze de literatura beletristică.” Teoretic poate să sune în regulă, şi cu siguranţă aşa au crezut şi cei care a optat pentru paradigma comunicaţională în predarea limbilor străine la liceu, dar practica demonstrează altceva. Cuvintele sunt în legătură cu poveştile. Iar cei care au citit poveşti puţine ştiu cuvinte puţine. Întrebaţi orice profesor care predă azi în învăţământul românesc.

Că fi-va moartea literaturii sau a Literaturii, au ba, vom vedea. Pentru momentul prezent, Alex. Matei oferă o analiză serioasă a unei mari literaturi aflate într-o perioadă de cert declin. Cât de utile sunt pentru o cultură conexiunile avizate cu o alta au demonstrat-o şi o demonstrează cu prisosinţă cărţile lui Alexandru Călinescu, aşa că orice scepticism, din perspectiva aceasta, este nefundamentat. Alexandru Matei se aşează pe direcţia trasată de strălucitul intelectual ieşean, iar cultura lui solidă, dublată de bunul simţ pe care l-a dovedit totdeauna în dezbaterile publice, dau semne că avem de-a face cu un intelectual de cea mai aleasă clasă, aflat la începutul unei cariere – să sperăm – europene.

© 2007 Revista Ramuri