Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dupã un faliment (III)

        de Alexandru GEORGE

Prăbușirea  sistemului comunist în Europa de Est, aducând și eliberarea țării noastre de un sistem ce ne fusese impus pe calea  ocupației militare străine, ne-a pus în fața unei situații aparent noi pe care poporul român o trăise încă din preajma  unirii celor două principate „dunărene“ acum un veac și jumătate. Revoluția liberală, atunci ca și acuma, ne-a dus la o situație nouă: ieșirea din blocare prin racordarea noastră la modelul contemporan la care în ambele momente aspirasem neputincioși; conjunctura internațională ne-a îngrădit-o și pe vremea lui Cuza și în momentul post-decembrist. Or, un regim liberist, mai apoi liberal, cu speranța de a deveni democrat, este, prin excelență, unul al liberei concurențe pe toate planurile, așa că nu putea să nu pună în cauză agricultura noastră în ambele momente istorice foarte slab performantă, producătoare mai ales  de produse brute, care în trecutul medieval fusese exportul de vite, nu producția de cereale. Dar și pe vremea lui Ceaușescu și cu o sută de ani înainte, cei care livrau  cât de cât această marfă inferioară erau țăranii, pe suprafețe de pământ din ce în ce mai restrânse și mai secătuite. Modernizarea României, nașterea burgheziei, a unei clase mercantile s-a făcut nu jefuind alte continente sau exploatând subsolul, ci  pe seama lumii rurale.

De unde și unele nemulțumiri, ajungându-se și la răscoale sau la conflicte deschise, dar și la încercări disperate de a soluționa o problemă aflată și azi fără soluție: cum să faci rentabilă, așadar concurențială, o agricultură care are, chiar și azi, aproape de zece ori mai mulți indivizi „producători“ decât țările „dezvoltate“?

A „da“ pământ țăranilor (sau celor ce-l muncesc) e o măsură anti-economică, dar în înalt grad politică: prin ea, C.A. Rosetti crezuse că-i va transforma pe „frații săteni“ în cetățeni (sau, cum îl ridiculizează Caragiale „cetățiani“), reforma ulterioară Primului Război Mondial (una dintre  cele mai radicale din istoria reformismului mondial) demonstrând clar eșecul prin drastica scădere a producției agricole.

Desigur că demagogia pro-țărănizantă n-a pus problema în acești termeni, după cum n-a ținut seama de revoluția mașinistă mai întâi în SUA, apoi în Canada, Argentina și țările din Apusul Europei care  au dat o lovitură mortală celor cu tehnică primitivă, rămasă la nivelul Evului Mediu.

Dar specialiștii noștri prevăzuseră  din capul locului efectele: reforma cu scopuri politice ducea la o agravare  a situației economice (ultima „înproprietărire“ a țăranilor inițiată de comuniști în 1945, pe seama gospodăriilor rentabile care mai existau și erau cele boierești) a dus, ajutată și de jaful sovietic, la ani de foamete. Este chiar surprinzător cum discursul celor ce vedeau lucid situația  (inclusiv al celor din conducerea  țării, precum regele Carol II) a fost ignorat  în fond și a fost acoperit de fantezismul liric și sentimental al „țăranilor“ ajunși la orașe prin merite  intelectuale indiscutabile, dar și nostalgici ai paradisului pierdut, ai mizeriei  ancestrale.

Pe aceștia îi am eu în vedere îndeosebi în serialul meu din Ramuri: o specie  de oameni care au străbătut toate regimurile (căci și liberalii au trebuit să cedeze) dar au caracterizat legionarismul, dictaturile sau autoritarismul de toate felurile și se află și astăzi peste tot,  în presă, la radio, la T.V., în educația  elementară. (Într-adevăr, ce te costă să te întreții cu iluzii, dar mai ales să-i întreții și pe alții, cu aerul că ai astfel acces la straturile abisale ale poporului dar și că te arăți generos și compătimitor  la nevoie?).

Generația comunistă și cea post-comunistă a descoperit astfel în cultura „veche“ că veșnicia s-a născut la sat, că există acolo copiii metafizicieni, că țăranul  român își pune aceleași probleme ca și Kant, doar că le rezolvă cu alte mijloace, că e deștept, harnic, plin de toate virtuțile, niște vise din care Eliberarea din dec. ’89 nu i-a dezmeticit pe toți surtucarii (cum li se spunea orășenilor și chiar aparatului funcțional din lumea rurală). Generația aceasta a fost blagoslovită cu o biblie, Moromeții, I, o capodoperă literară, cu multe accente realiste, în care se celebrează un țăran puturos și anacronic, dar isteț  și „înțelept“ și se diabolizează tipul activ, harnic, ingenios și tenace în persoana „chiaburului“ Bălosu, un om al progresului și viitorului.

Problema ce se punea de câteva generații era adaptarea celor din lumea rurală sau originari de acolo la cerințele urgente ale situației mondiale a agriculturii, ceea ce nu era posibil fără un grad cât mai înalt de mecanizare și chimizare apoi de dezvoltare a geneticii. Or, împotriva previziunilor autotohtoniștilor blocați în prejudecățile lor, cei veniți „de la țară“ se dovedeau destul de maleabili, de adaptabili la condițiile de muncă și de existență (de altminteri, mult mai avantajoase  ce li se ofereau la orașe sau prin noile profesiuni). Procesul trebuia încurajat și orientat încă din fașe, nu flatându-se mizeria și incultura, lămurind pe cei în cauză asupra viitorului lor care nu consta în pământul confiscat de la alții, ci măcar într-o agricultură cât mai intensivă și mai modernă.

Pentru ceea ce urmăresc eu în acest serial trebuie precizat că toate deficiențele și dificultățile de adaptare proveneau din educația și mentalitatea dobândită la țară, în casa părintească, recte în familie și în ambientul lor rural. Acolo domina în chip aproape absolut mentalitatea patriarhală în raporturile inter-umane, ceea mai străină de democratism din câte a cunoscut firea omenească. Dominația celor în vârstă, a bărbaților asupra femeilor, a tatălui asupra restului familiei, a fraților mai mari asupra celor mai mici, are într-o primă instanță un caracter de forță: cei năpăstuiți nu sunt materia primă pentru exercițiul democratic, ci visează  numai să se răzbune pe cei afați „sub ei“ într-o situație firească de inferioritate. Dar această atitudine (care exclude din capul locului egalitarismul) e întărită de specificul vieții la  țară și al muncilor în economia agrară.

Ea e predominant rutinieră, bazată pe experiența transmisă, pe gesturi repetitive, evitându-se cât se poate inițiativa riscantă, inovația, tot ce nu i-a fost omului (copilului sau tânărului) transmis de cei mai în vârstă. Nici un „savant“ în agronomie, adică în domeniul lui specific, nu poate spune țăranului când să înceapă exact aratul, semănatul sau prășitul. Totul e aproximativ dar inexorabil în activitatea țăranului, el trăiește nu aprofundând veșnicia ci urmând ritmul naturii în circularitate, munca în natură fiind repetitivă în liniile ei cele mai generale, spre deosebire de cea a orășeanului, care e mult mai progresivă, chiar și  în cazul funcționarului, profesorului sau preotului, care există și „la țară“. Un negustor, un „speculant“, un tip cu spirit mercantil sau industrios sunt cu totul altceva, chiar dacă umblă în ițari sau cu o costumație diferită de aceea a lordului Derby, care a dominat moda masculină o sută de ani. Învățătura puiului de țăran e bazată nu pe livresc, ci pe deprindere și pe transmisiuni din fragedă vârstă; chiar dacă e dat la școală, în afară de arta de a scrie și de a face socoteli elementare, restul nu-i folosește la nimic. Nici un țăran nu-și privește progenitura cu admirație pentru că știe să scoată radicalul dintr-un număr sau are idee care e capitala Madagascarului sau a Belucistanului. Școala, chiar în divizia rurală, avea ca scop să pregătească elevul pentru a-l face pe beneficiar să devină cetățean, să fie „luminat“, să-și formeze conștiința civică și patriotică, să posede cunoștințe generale.

(Împotriva acestui tip de școlaritate, a luat atitudine în Românismul, 1935, apoi în 1940, conservatorul pro-țărănizant
C. Rădulescu-Motru care a cerut ca învățătorii să se dezbare de „prejudecata“ că pregătirea viitorului țăran trebuie să fie identică cu aceea a fiilor de orășeni - adică principiul egalitarist introdus de Revoluția franceză pentru a da șanse egale de instruire viitorilor cetățeni. Învățământul pentru rurali, după Motru, ar trebui să fie nu abstract și livresc precum celălalt, ci intuitiv și practic, adaptat unui tip diferit de inteligență.)

Situația catastrofală a analfabetismului, deplânsă de toți observatorii, pare a da dreptate tezei conservatoare, numai că aceasta excludea de la promovarea socială milioane de tineri care poate ar fi dorit să facă altceva decât generații întregi de strămoși ai lor.

Numărul mare  de analfabeți îl dădeau însă femeile care, chiar dacă erau date la școală, nu erau lăsate să și-o continue, deși e îndeobște știut că imensa majoritate a fetițelor din lumea satelor erau mai istețe, mai conștiincioase, mai disciplinate decât băieții - aceștia, prin serviciul militar câștigau totuși un plus de contact cu tehnicismul și civilizația de pe astă lume la care se mai adaptau intrând în ea. Fetele erau retrase de la învățătură, rămânând „pe lângă casă“, adică în condiția de slugi, dacă nu ca sclave, până la măritiș, când intrau în altă sclavie. Tatăl (patriarhul) avea grijă ca ele să nu se emancipeze, să iasă din condiția unor supuse fără perspective; la părăsirea casei părintești, ele erau înlocuite de câte o noră. Această crimă pe scară națională, blocând milioane de inteligențe, era efectul conservatorismului țărănesc, unul care, așa cum am mai menționat în eseurile mele, nu era totuși lipsit de unele virtuți, ce puteau fi în continuare cultivate dacă educația tinerilor s-ar fi făcut cu inteligență. Dar ideea de tradiție în mentalitate, comportament, așa cum a fost recunoscută, nu avea la bază conștiința și virtuțile morale, ci inerția, închiderea până la tembelism: femeile erau ca furnicile „lucrătoare“ dintr-un stup, cărora li se stopa dezvoltarea normală la un moment dat.

Criza economiei și societății agrare a fost permanentă în istoria statului liber românesc, singura care a dus la adevăratele conflicte sângeroase, dar era insolubilă în condițiile date și nu se rezolva  doar prin simpla bună gospodărire, printr-o tehnică agricolă mai avansată, ci prin reducerea numărului catastrofal de mare de inși care o alcătuiau, fapt bine știut de conducătorii care, treptat, s-au trezit în fața problemei următoare: orice soluție politică se dovedea contrarie celei economice. Dar nu se poate spune că încercări nu s-au făcut; ca totdeauna în istoria noastră, problemele țării erau hotărâtor determinate de intervenții din afară, de situația internațională.

... E ceea ce s-a petrecut după 23 august 1944, o cascadă de reforme, de măsuri revoluționare, de rezolvări operate cu toată brutalitatea și care au continuat și după victoria împotriva țăranilor în ultimii ani de ceaușism, pentru ca după eliberare să devină din nou convulsive chiar dacă nu s-au impus cu forța armată. Împotriva evidenței, discursul lirico-sentimental continuă pe seama țăranilor și probabil că va continua în conștiința unora până când specia aceasta umană va dispărea cu totul. De aceea propun exemplul enorm al unui mare scriitor care în momentul când prin ocupația  sovietică ni se promitea colhozul, a emis un memorabil avertisment Lumina vine de la Răsărit (1944-1945) în care lăuda tot ce vine de acolo, dar elogia cu precădere situația țăranilor. Căci, ne spune marele om, el a fost dintotdeauna preocupat de soarta celor săraci, celor umiliți și obidiți, evident mult mai numeroși în lumea rurală.

(va urma)

 

© 2007 Revista Ramuri