Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezia, un exerciţiu al iluminării

        de Florian Copcea

Adept fidel al improvizaţiei libere, lirosofice, şi al unei alternative postimpresioniste, Lazăr Popescu, în volumul Anotimpuri repezi, se detaşează net de propriile formule de creaţie poetică cultivate în Amarul vector (2016) şi Kilometrul zero al iubirii (2017), care amplificau un insolit aglutinat, intens favorizat de retorica clasico-manieristă a „supunerii cuvântului şi cuvintelor/ spunerii lor în ritmuri interioare” (Zei şi minciuni). Din fericire, dimensiunea ecartului generat între acestea, atestând evoluţia sa în câmpul literar („cu infinitul mă joc în cuvânt” – Reflectând, reflectând...), indică resorturi intime, bazate pe similaritate – „Se-ntoarce, totuşi, Muza din depărtări,/ Ecou al eternei mirări…” (Într-un târziu…) –, ale unui diegesis care le conectează, sub semnul împlinirii fiinţiale, la acelaşi discurs liric, vădit marcat de antropologizare: „Roteşte-mă deasupra cuvintelor,/ Doamne,/ redă-mă sensului ce va fi fiind…” (Roteşte-mă deasupra cuvintelor).

Virtuţile cathartice ale versurilor lui Lazăr Popescu constau tocmai în iradiaţia sugerată. Ele legitimează un imaginar baroc, în ramă, topit pe „linia unui verb” surdinizat în lăuntrice reverberaţii de sens: „Seninul de deasupra din verile noastre/ coboară în gânduri acum./ Acum când este poezia/ un exerciţiu al iluminării în clipă./ Secundele trec şi cu ele cuvintele/ culorile frigului să le alunge ar vrea” (Seninul de deasupra); sau: „O mângâiere în secundă,/ cuvinte aprinse şi zgomote,/ viaţa îşi urmează cursul obişnuit,/ viaţa şi piaţa,/ piaţa cea mare răsună de paşi/ în timp ce cuvintele se îndepărtează tiptil,/ furişindu-se printre noi,/ aproape nebăgate în seam㠔 (Cuvânt aprins în paşi).

Instanţa lirică, pronunţând un verdict imediat („Cuvântul sfârşeşte-n tăcere./ Tăcerea se topeşte-n cuvânt” – Rotund), solicită intens recuperarea eu-lui stihial din agonia tranzitoriului: „Cel care-a plâns şi s-a curmat/ Precum o clipă în târziu/ Durere singură-n pustiu.// Pustiu de clipe, vorbe grele/ Uitat şi singur printre ele/ Acum mă ştiu şi nu mă ştiu,/ Acum mă aflu-ntr-un târziu…” (Poeme cu Himera, 12), şi: „Netulburat învăţ plutirea/ şi inima şi mintea se desfac/ în mii de cuvinte cu ziua/ plină de secunde roşii şi-albastre./ Netulburată clipa în care/ sinele meu/ şterge cu buretele translucid/ amarnica şi inutila/ zbatere a eului/ la margine de gând” (Netulburat sinele meu); sau: „Nu ştiu dacă în mine cântă acum vreo femeie,/ În această lăsare de seamă/ Când încă nu am terminat chiar tot/ Din ceea ce aveam de spus./ Însă din casa mare fără ferestre a eului/ O problematică lumină pare să tremure” (Dialoguri).

Impregnarea structurii poemelor cu inserţii livreşti (preluate din literatura în limbile sanscrită, latină, neogreacă ş.a.) accentuează rostirea, sporind, astfel, semnele hieratice ale extincţiei provocate de tăcere, aceasta intrând ca un accesoriu consubstanţial în desăvârşirea actului de creaţie. Ceremonialul sub care se întrupează spiritul egocentrist al poeziei poartă amprenta faustică a Fiinţei poemului: „Iarba poemului pe sub ceruri stranii,/ necunoscute şi vaste./ Poem înierbat, sunete subtile/ şi vara aceasta candrie de tot,/ şi timpul probabil şi el candriu!/ Eu ştiu, eu ştiu.../ […]/ Cununa de flori albe de pe capul tău/ se desena în iarbă/ şi-n cuvânt./ Şi muntele tăcea puţin mai departe/ de iarba poemului acesta/ sub ceruri stranii,/ necunoscute şi vaste” (Poem în iarbă), şi: „Poemul e un început de lume./ Lumea e un început de poem” (La pas cu primăvara); sau: „Dragostea mea pentru tine/ A copleşit fiinţa lumii/ Şi lumea fiinţei a invadat-o./ S’agapo para poli, agape mou!/ (Te iubesc mult, dragostea mea – n.a.), lasă că va veni şi vara!/ Memoria, o, da,/ Ea îţi aduce/ Alte frânturi melodic-poporane/ Din alutane plaiuri./ De-aceea ascultă!/ […]/ Împreună descoperim frumuseţea lumii/ Şi lumea frumuseţii…” (Împreună şi descoperind) ş.a.

Poetul, în dubla sa ipostază, de „trăitor şi muritor în secund㔠(Plânge şi tremură) şi de „însingurat ca floarea de leandru/ într-o negrăită frumuseţe cu imagini de/ chiparoşi” (Tratat de însingurare), îşi circumscrie condiţia existenţială, polivalentă, de „scriitor lucid” (Ei, şi?), la „amarul vector” (Vezi…) care „în linie dreapt㔠translatează o realitate recurentă şi – deopotriv㠖 suspectă de ficţionalitate „între un cuvânt şi alt cuvânt”, unde „sabba danam dhamma danana jnati/ darul adevărului e mai presus de toate darurile” (Absenţa ca o muzică infinită): „Acum/ peste oraşul acesta uitat de destin/ apasă un frig de niciunde venit/ (singuri vom fi uitat de toate/ şi timpul ne va fi uitat)./ În matca aceasta a cuvântului/ miroase a primăvară îndepărtat㔠(Frigul de toate zilele). Detaşat de absurditatea lumii în care „acum ni se dilată cuvintele”, permanent „flămând de viaţă şi de experienţe” (Lucruri), Lazăr Popescu concentrează poezia atât în combustii interioare, cât şi în rosturi iniţiatice, catalizatoare. Acest travaliu al său reprezintă semnul, de o ineluctabilă dinamică, al unui lirism funciar, tributar unei viziuni maniheiste asupra lumii şi asupra creaţiei artistice.

© 2007 Revista Ramuri