Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Numai poetul…

        de Gabriela Gheorghişor

Adrian Jicu este critic şi istoric literar. A publicat studiile Dinastia Sanielevici: Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare (2008), Coordonate ale identităţii naţionale în publicistica lui Mihai Eminescu: Context românesc şi context european (2012), Mon cher Basile: Eseu despre identitarul lui Vasile Alecsandri (2014), dar şi volume de cronici şi recenzii: Caruselul cu hamsteri: Decupaje din literatura postdecembristă (2014) şi Baricada de hârtie: Cronici, recenzii şi alte anacronisme (2020). Dorind să scrie şi un studiu critic despre Bacovia, universitarul din Bacău a ajuns să elaboreze un roman, Iorgu, apărut în colecţia „821.135.1 – Scriitori români contemporani” de la Editura Humanitas, coordonată de Andreea Răsuceanu.

George Bacovia este un icon al simbolismului românesc (deşi perspectivele critice s-au diversificat în timp, fiind asociat şi cu expresionismul, ba chiar i s-au găsit şi elemente de poetică postmodernistă), iar versurile sale i-au construit şi consacrat efigia de poet anxios, funebru, nevrotic („toţi nervii mă dor” – Poema finală), dipsoman şi abulic. Automitologizarea poetică a uzat şi de comparaţiile cu personalităţi ilustre: „Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,/ Ori ca Verlaine, topit de băutur㠖/ Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pas㔠(Sonet). De asemenea, a făcut carieră şi sintagma din titlul eseului critic al lui Ion Caraion, Bacovia. Sfârşitul continuu (1975), fixându-l în conştiinţa publică drept un mare poet al agoniei. Mai puţin cunoscut, dar extrem de interesant este eseul lui Lucian Raicu din Calea de acces (1982), întrucât răstoarnă imaginea clişeizată a poetului simbolist, prezentându-l ca pe un „aventurier“ al poeziei, care este pândită, la el, de primejdia nonpoeziei sau a ridicolului. Însă aşa cum „învinsul predestinat“, timoratul, neajutoratul şi solitarul Bacovia devine un învingător tocmai prin asumarea slăbiciunii, a fadorii existenţiale şi a vulnerabilităţii, poezia sa se salvează printr-un refuz al articulării „depline“, prin senzaţia de „provizorat“ a unui discurs poetic sfărâmat. Discontinuităţile receptării, rezultate din aşa-zisele „scăderi“ ale poeziei bacoviene de după Plumb îl menţin viu pe poet în istoria literară. Raicu recuperează de-construcţiile lui Bacovia, care au la bază o absenţă de sens originară, dar care se încarcă de o subtil㠄pozitivitate constructivă“. Aspectul de „buletin meteorologic“ al versurilor şi manierismul sunt reflexul unei viziuni a lumii drept creaţie a unui demiurg obosit şi repetitiv până la exasperare. Umilul „copist cosmic“, retractilul Bacovia se revelează a fi, mai ales în creaţiile ultime, un „inconformist“, un „anarhist“, un utopist dornic să schimbe viaţa, ca Rimbaud.

Am făcut această lungă introducere doar pentru a sublinia ce dificilă provocare a fost pentru Adrian Jicu să facă dintr-un mit literar „un om viu”, fără a altera însă realitatea istorică documentată. Iorgu nu este o biografie romanţată, ci o metaficţiune biografistă, ca şi MJC (2015) de Ion Iovan. Deşi este un roman realist viguros, narat la persoana a III-a, dar cu inserţii de stil indirect liber, Iorgu metabolizează toată bibliografia critică şi istoric-literară despre Bacovia. Aparent obiectiv, naratorul intră, totuşi, în complicitate cu cititorul prin intertextul bacovian topit în paginile cărţii. De asemenea, păstrând perspectiva cronologică, romanul este alcătuit dintr-o succesiune de decupaje semnificative din biografia poetului, trădând, astfel, fără ostentaţie, montajul metatextual. Prin feliile din viaţa lui Gheorghe Vasiliu, Adrian Jicu reconstituie cu acribie şi lumile prin care a trecut Bacovia, cu şocurile istorice, moravurile şi mentalităţile lor distincte, pe harta geografică, din Bacăul natal până la Iaşi şi Bucureşti, iar pe axa temporală, din La Belle Époque până în anii dictaturii comuniste a lui Gheorghiu-Dej. În cronotopul acesta caleidoscopic intră, deopotrivă, universul patriarhal al femeilor măritate prin aranjamente familiale şi născătoare de copii la voia soţului, spiritul întreprinzător, liberal al României moderne, al micilor comercianţi de la cumpăna veacurilor, iarmarocul balcanic-oriental, periferia rurală a oraşelor sau mahalalele mizerabile şi promiscue, sfera pedant-îmbâcsită a şcolilor de provincie, efervescenţa balurilor populare din grădinile publice, opulenţa şi luxul vechii boierimi bucureştene, mediile culturale decadent-simboliste, cârciumile cartierelor mărginaşe, cercurile intelectuale socialiste, emergenţa atitudinilor antisemite, teroarea războiului şi a molimelor, conformismul şi falsitatea din era socialismului proletar etc. Pe lângă protagonistul romanului, trec aievea prin faţa ochilor noştri, în diverse episoade, direct ori prin rememorări mediate, figuri istorice de prim-plan: regele Carol I, Carol al II-lea şi Elena Lupescu, regina Maria, Nababul Gheorghe Grigore Cantacuzino şi nora lui, Maruca, Alecsandri, Al. Odobescu, Macedonski, Rebreanu ş.a. Nu lipsesc inovaţiile tehnice ale timpului, care ajung şi în ţările române, precum dagherotipul sau gramofonul.

Parcursul existenţial al lui Gheorghe Vasiliu, alintat de familie Iorgu, botezat literar Bacovia de Macedonski, este unul sinuos, cu îmbolnăviri şi căderi (la propriu şi la figurat), cu tergiversări şi eşecuri. Iorgu ratează tot ce se poate rata şcolar şi profesional (rămâne repetent, absolvă cu greu liceul, fuge de la Şcoala Militară din Iaşi, este exmatriculat de la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care o termină târziu, cu chiu, cu vai, la Iaşi, lucrează în slujbe modeste de funcţionar sau de profesor suplinitor), năruind atât visul tatălui de a-i călca pe urme, ca negustor de succes, cât şi proiecţia glorioasă a mamei, care-l vedea magistrat. Deşi torturat până la moarte de autoritatea morală (mercantilă) a lui Dimitrie, Iorgu va fi întreţinut vreme îndelungată de banii familiei, care, mai ales partea feminină (mama şi surorile), l-a răsfăţat şi protejat de mic, ca pe un „bolnav” fragil şi genial. Ulterior, norocul nesperat al condiţiei sale precare a fost Agatha Grigorescu, femeia cu o voinţă de fier, soţia care l-a îngrijit ca pe un copil şi s-a îngrijit de editarea şi de promovarea operei literare. Personajul Iorgu se conturează ca un om inapt pentru viaţă, damnat, în ciuda unor momente de fulgurantă vitalitate: tumultul sexual adolescentin, când pescuia prostituate prin mahala, inflamarea amoroasă de la un bal orăşenesc, când sare la bătaie pentru o fată, exaltarea ideologic-politică de tip socialist, în protestul contra regelui, de la liceu, sau în dezbaterile de la cârciumă, cu amicii. De fapt, existenţa lui se împarte între scris, stările de prostraţie şi crizele de dipsomanie: „Cerea vin şi se închidea în cameră, unde bea şi fuma până spre dimineaţă. Uneori, se plimba ore în şir, vorbind singur, iar alteori trântea tot ce îi pica în mână, până cădea ostenit. Iar seara o lua de la capăt, cu aceeaşi încrâncenare, de parcă n-ar mai fi fost el însuşi. Încercară să-i ascundă băutura, dar era şi mai rău. Îl loveau crizele şi făcea scandal, alarmând vecinii. Aşa se întâmplase şi în ajunul internării, când răvăşise casa, ameninţând că-şi pune capăt zilelor. Trase din rafturi cărţile şi din dulapuri hainele, rupând cu furie perdelele de la geamuri. Şi vru să plece, încât Agatha se văzu nevoită să scoată nişte vin ca să-l potolească”. În ciuda faptului că pare a pluti „ca o epav㔠pe apele istoriei, nu se lasă transformat în propagandist de către noua orânduire comunistă. Nu este un energetist sau un activist, ci un spirit contemplativ, boem şi mizantrop, în acelaşi timp, apatic, capabil însă de gesturi nonconformiste sau extravagante (trimite poemul Liceu ministrului Spiru Haret, cheltuieşte o sumă enormă pe cadouri, nu se prezintă la ceremonia de premiere sub auspicii regale etc.). Crezul său a fost, în definitiv, doar poezia, singurul loc în care slăbiciunea structurală s-a metamorfozat în victorie a spiritului, iar ratarea socială, în împlinire literară. Jicu îl pictează şi în lumina poetic-impresionistă a unei acalmii crepusculare, sleit de puteri, împuţinat, înconjurat de pisici: „Viaţa se scurgea monoton, doar că acum o simţea altfel, ca un abur uşor care se evaporă dintr-o cârpă udă pe care o pui la soare. Se muta anevoie din fotoliu, balansându-se uşurel, cu pisicile dându-i târcoale şi torcând leneşe. Ieronim se strecura lângă el, aşezându-i-se în poală, ca unul care-şi câştigase acest drept în anii pe care îi petrecuseră împreună, din ziua în care-l găsise pe stradă, un ghem scâncitor, de care i se făcuse milă şi pe care-l luase într-un buzunar al hainei, spre încântarea lui Briel şi spre năduful Agathei, care, de fapt, îl plăcuse din prima”.

Romanul lui Adrian Jicu are un stil de o eleganţă sobră, frazare fluidă şi cumpătată, scene memorabile (printre care aş menţiona descrierile pitoreşti, antropologic-sociologice, de atmosferă carnavalescă, ale bâlciului şi convoiului mortuar – două experienţe fundamentale în economia creaţiei poetice), o documentare implicită minuţioasă şi personaje verosimile, cu infime stridenţe de voce sau de comportament. În ceea ce-l priveşte pe „erou”, Iorgu nu-l obturează pe Bacovia, ca figură canonică în istoria literaturii române, dar îl nuanţează ca personaj realist, cântând la mai multe coarde, într-o lume plină de prefaceri sociale şi politice. Esenţialul nu putea fi însă mistificat, fiindcă, până la urmă, cum ar zice Eminescu, „Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului”.

© 2007 Revista Ramuri