Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2022

Doamna Jorge B. Xavier pur şi simplu habar nu avea cum intrase. Pe poarta principală în niciun caz. I se părea vag ca prin vis că a intrat printr-o breşă îngustă deschisă printre dărâmăturile de pe şantier, ca şi cum ar fi intrat lateral printr-un orificiu făcut special pentru ea. Cert este că era deja înăuntru când a văzut.

Şi când a văzut, şi-a dat seama că se afla mult, mult în interior. Hălăduia la nesfârşit prin subteranele stadionului Maracana sau cel puţin i se păreau grote strâmte care dădeau spre săli închise şi când sălile se deschideau nu exista decât o fereastră care dădea spre stadion. Acesta, la ora aceea canicular de pustiu, transmitea sub un soare năucitor o căldură neobişnuită pentru o zi din toiul iernii.

Atunci, doamna a luat-o pe un coridor întunecos. Acesta a dus-o către altul şi mai întunecos. I se părea că tavanele subteranelor erau joase.

Şi acest coridor a dus-o la altul care a dus-o la rândul lui la un altul.

A cotit-o pe coridorul pustiu. Şi aici a dat peste altă cotitură. Care a dus-o la un alt coridor care a dat într-o altă cotitură.

Atunci, a continuat în mod automat să o apuce pe coridoare care dădeau mereu spre alte coridoare. Unde-o fi sala cursului inaugural? Pentru că acolo îi va găsi pe cei cu care îşi dăduse întâlnire. Probabil că deja începuse conferinţa. Avea s-o rateze, ea care se străduia să nu rateze nimic cultural, pentru că aşa rămânea tânără pe dinăuntru, deşi nici pe dinafară nimeni nu bănuia că avea aproape şaptezeci de ani, toţi îi dădeau cam cincizeci şi şapte.

Însă acum, pierdută prin meandrele interioare şi întunecate ale stadionului Maracana, doamna îşi târa deja picioarele grele de bătrâneţe.

Atunci, a dat subit pe un coridor de un bărbat apărut de nicăieri şi-l întrebă de conferinţa despre care bărbatul i-a spus că habar nu are. Dar acel bărbat i-a cerut informaţii unui al doilea bărbat care de asemenea apăruse subit de după colţul coridorului.

Atunci, acest al doilea bărbat a spus că văzuse lângă tribuna principală din dreapta, în plin stadion deschis, „două doamne şi un domn, una îmbrăcată în roşu“. Doamna Xavier se îndoia că aceste persoane ar fi putut fi grupul cu care trebuia să se întâlnească înainte de conferinţă, şi în realitate pierduse deja din vedere motivul pentru care se tot preumbla fără să se mai oprească. În orice caz, l-a urmat pe bărbat pe stadion, unde s-a oprit locului orbită în spaţiul lipsit de lumină, amuţită şi cu gura căscată, stadionul gol eviscerat, fără minge şi fără fotbal. Mai ales fără mulţimile de oameni. Exista o mulţime în golul absenţei sale absolute.

Cele două doamne şi domnul să fi dispărut deja pe vreunul din coridoare?

Atunci, bărbatul i-a spus ca o provocare exagerată: „Am să-i caut pentru dumneavoastră şi-i voi găsi orice-ar fi pe aceşti oameni, nu se poate să se fi evaporat“.

Şi într-adevăr de foarte departe amândoi i-au văzut. Dar o clipă mai târziu, au dispărut din nou. Parcă era un joc de copii în care hohote răutăcioase râdeau de d-na Jorge B. Xavier.

Aşadar, a pătruns împreună cu bărbatul pe alte coridoare. Dar şi acest bărbat a dispărut la o cotitură.

Doamna renunţase deja la conferinţă de care, la urma urmelor, prea puţin îi păsa. Numai să iasă odată din îmbârligătura aia de culoare nesfârşite. Nu o exista vreo uşă de ieşire? Atunci, a avut aceeaşi senzaţie ca şi cum s-ar fi aflat într-un ascensor blocată între etaje. Nu o exista vreo uşă de ieşire?

Şi iată că deodată şi-a amintit de informaţiile pe care i le dăduse prietena la telefon: „se află destul de aproape de stadionul Maracana”. Amintindu-şi de acele cuvinte, şi-a dat seama că se înşelase, fiind o persoană cu capul în nori şi distrată, care auzea lucrurile doar pe jumătate, cealaltă rămânând în aer. D-na Xavier era foare neatentă. Aşadar, sigur, întânirea nu era la Maracana, ci în apropiere de acesta. Totuşi, mărunta ei soartă a dorit-o pierdută în labirint.

Da, atunci lupta a reînceput şi mai aprig: voia cu orice chip să iasă de acolo şi nu ştia nici cum, nici pe unde. Şi din nou şi-a făcutapariţia pe coridor bărbatul care căuta cele trei persoane şi care din nou a asigurat-o că le va găsi, pentru că nu puteau să se fi volatilizat. Chiar aşa vorbise:

— Nu se poate ca cei trei să se fi volatilizat!

Doamna l-a informat:

— Nu mai e nevoie să vă deranjaţi să căutaţi. Vă mulţumesc foarte mult. Pentru că locul unde trebuia să mă întâlnesc cu acele persoane nu este la Maracana.

Bărbatul s-a oprit imediat locului, privind-o perplex:

— Atunci, ce căutaţi dumneavoastră aici?

Ea a vrut să-i explice că exact aşa era viaţa ei, dar nici măcar nu ştia ce voia să spună prin „exact aşa“, nici prin „viaţa ei“, aşa că nu i-a răspuns nimic. Bărbatul a insistat, oscilând între a fi bănuitor şi prevăzător: ce caută ea aici? Nimic, i-a răspuns doar în gând doamna, cât pe-aci să se prăbuşească de oboseală. Dar nu i-a răspuns, l-a lăsat să creadă că era nebună. Pe lângă asta, ea niciodată nu dădea explicaţii. Ştia că bărbatul o credea nebună – şi cine a zis că nu era? Doar nu simţise acel lucru pe care ea de ruşine îl numea „chestia aia“? Deşi ştia bine că aşa-zisa sănătate mentală a ei era atât de bună, încât nu se putea compara decât cu sănătatea sa fizică. Sănătate fizică acum năruită, pentru că îşi târa picioarele de anii mulţi rătăciţi prin labirint. Drumul crucii pentru ea. Purta îmbrăcăminte din lână groasă şi se sufoca asudată toată de căldura neaşteptată ca în toiul verii, această zi de vară care era o infirmitate a iernii. O dureau picioarele, o dureau sub greutatea vechii cruci. Într-un fel, se resemnase cu ideea că nu va mai ieşi niciodată din Maracana şi că va muri acolo de inimă, extenuată.

Atunci, ca întotdeauna, abia după ce renunţa la lucrurile dorite, acestea se întâmplau. Deodată, i-a venit în minte o idee: „ce bătrână nebună mai sunt şi eu“. De ce, în loc să tot întrebe de persoanele care nu se aflau acolo, nu-l căuta mai bine pe bărbat şi să afle de la el cum se putea ieşi din acele coridoare? Pentru că nu dorea altceva decât să iasă şi să nu se mai întâlnească cu nimeni.

L-a găsit în cele din urmă pe bărbat, după un colţ. Şi i-a vorbit cu o voce uşor tremurătoare şi răguşită din cauza oboselii şi a temerii de a nu spera în van. Bărbatul bănuitor a fost mai mult decât imediat de acord că cel mai bine era ca ea să se ducă acasă şi i-a vorbit cu precauţie: „Păreţi că nu sunteţi în toate apele, poate din cauza căldurii acesteia neobişnuite“.

Acestea fiind zise, atunci, pur şi simplu, bărbatul a mers împreună cu ea pe primul coridor şi după colţ se vedeau cele două porţi mari deschise. Doar asta? Atât de uşor?

Doar asta.

Atunci, doamna s-a gândit fără a trage vreo concluzie că doar pentru ea fusese imposibil să găsească ieşirea. D-na Xavier era doar puţin uimită şi în acelaşi timp obişnuită. În mod cert, fiecare are propriul drum de străbătut la nesfârşit, făcând aceasta parte din destin, în care ea nu ştia dacă credea sau nu.

A văzut un taxi trecând. I-a făcut semn să se oprească şi a spus, controlându-şi glasul tot mai îmbătrânit şi obosit:

— Băiete, nu mai ştiu adresa exactă, am uitat-o. Dar ştiu că locuinţa este pe o stradă – nu-îmi-mai-amintesc-cum-îi-spune, dar care are un „Gusmao” şi este colţ cu o stradă care dacă nu mă înşel se numeşte Colonel nu-ştiu-cum.

Şoferul a fost răbdător ca un copil. „Nu vă necăjiţi, vom căuta cu răbdare o stradă care să aibă un Gusmao la mijloc şi un Colonel la sfârşit“, i-a spus zâmbitor, întorcându-se spre ea şi făcându-i cu ochiul complice, într-un gest indecent. Au pornit cu hurducături care au zgâlţâit-o din toţi rărunchii.

Atunci, deodată, a recunoscut persoanele pe care le căuta şi care stăteau pe trotuarul din faţa unei case mari. Era totuşi ca şi cum scopul fusese să ajungă şi nu să asculte conferinţa de care în acel moment uitase complet, fiindcă d-na Xavier se pierduse de obiectivul său. Şi nu ştia în numele a ce umblase atât de mult. Atunci îşi dădu seama că se obosise peste puterile ei şi a vrut să plece, conferinţa era un coşmar. Atunci a rugat-o pe o doamnă importantă şi vag cunoscută şi care avea maşină cu şofer să o conducă acasă, pentru că nu se simţea bine pe căldura asta ciudată. Şoferul urma să vină abia peste o oră. Atunci, d-na Xavier s-a aşezat pe un scaun pe care-l aduseseră special pentru ea pe hol, s-a aşezat băţoasă din cauza centurii prea strânse, departe de cultura care se desfăşura în faţă, în sala cu uşile închise. De unde nu se auzea nimic. Şi acolo stătea ea în labirinturile de 60 de secunde şi 60 de minute care aveau să o conducă până la o oră.

Atunci, doamna importantă a venit şi i-a spus aşa: maşina o aştepta la intrare, dar o informa că, deoarece şoferul o anunţase că avea să întârzie, ţinând seama că doamna nu se simţea bine, a oprit primul taxi care a apărut. De ce d-na Xavier nu a avut chiar ea ideea de a chema un taxi, în loc să aleagă să se supună meandrelor timpului de aşteptare? Atunci, d-na Jorge B. Xavier i-a mulţumit cu o extremă delicateţe. Doamna era mereu foarte delicată şi educată. S-a urcat în taxi şi a spus:

— La Leblon, fiţi amabil.

Mintea îi era goală, ca şi cum capul ei ţinea post.

Peste puţin timp, observă că se tot învârteau în cerc şi se întorceau mereu în aceeaşi piaţă. De ce nu mai ieşeau de acolo? Iar dăduse peste un drum fără ieşire? Şoferul a mărturisit în cele din urmă că nu cunoştea zona de sud, că lucra doar în nord. Iar ea nu ştia să-i spună pe unde să meargă. Din ce în ce mai mult o apăsa greutatea vârstei şi negăsirea din nou a ieşirii îi reînnoia magia neagră a coridoarelor de la Maracana. Nu puteau cu nici un chip să scape de piaţa aceea! Atunci, şoferul i-a spus să ia un alt taxi, ba chiar i-a făcut semn unuia care trecea pe acolo. Ea i-a mulţumit calm, era ceremonioasă cu oamenii, chiar şi cu persoanele cunoscute. Pe lângă faptul că era foarte amabilă. În noul taxi, a spus temătoare:

— Dacă nu vă supăraţi, mergem la Leblon.

Şi pur şi simplu au ieşit din piaţă şi au luat-o pe alte străzi.

După ce a descuiat uşa de la apartament a simţit o nevoie doar mentală şi imaginară de a izbucni în lacrimi. Dar nu era genul de femeie care să plângă în hohote şi nici care să se plângă de ceva. În treacăt, a anunţat-o pe menajeră că nu va răspunde la telefon. S-a dus direct în dormitor, s-a dezbrăcat de haine, a înghiţit fără apă o pastilă şi a aşteptat ca aceasta să-şi facă efectul.

În răstimp, fuma. Şi-a adus aminte că era luna august despre care se spunea că aduce ghinion. Dar avea să vină septembrie ca o poartă de ieşire. Iar septembrie era dintr-un motiv oarecare luna mai: o lună mai diafană şi mai transparentă. Pe când se gândea vag la toate acestea, i-a venit în sfârşit somnul şi a adormit.

Când s-a trezit, după câteva ore, a văzut că începuse o ploaie fină şi rece, era un frig tăios. Goală în pat, simţea că îngheaţă. I s-a părut foarte ciudată o bătrână în pielea goală. Şi-a amintit că avusese de gând să-şi cumpere un şal din lână. S-a uitat la ceas: încă mai erau magazinele deschise. A luat un taxi şi spus:

— Ipanema, vă rog.

Bărbatul i-a răspuns:

— Unde anume? La Grădina Botanică?

— Ipanema, vă rog – a repetat doamna, destul de surprinsă. Era absurdul neînţelegerii absolute: pentru că ce aveau în comun cuvintele Ipanema şi Grădina Botanică? Dar din nou s-a gândit vag că „exact aşa era viaţa ei“.

A cumpărat repede ce avea de cumpărat şi s-a pomenit pe strada întunecată fără să aibă nimic de făcut. Pentru că d-l Jorge B. Xavier plecase la Sao Paulo cu o zi înainte şi nu avea să revină decât a doua zi.

Aşadar, din nou acasă, între a mai lua o pastilă de dormit sau a face ceva, a optat pentru a doua variantă, pentru că şi-a amintit că acum putea să caute din nou poliţa rătăcită. Atât cât putea pricepe, înţelegea că hârtia aceea însemna bani. Cu două zile mai înainte răscolise toată casa, ba chiar şi bucătăria, dar degeaba. Acum i-a trecut prin minte: nu cumva o fi sub pat? Poate. Şi s-a aşezat în genunchi. Dar imediat a obosit să se sprijine doar pe genunchi şi s-a sprijinit şi în mâini.

Atunci şi-a dat seama că stătea de-a buşilea.

A rămas aşa un timp, poate gânditoare, poate că nu. Cine ştie, poate că d-na Xavier obosise să fie o fiinţă umană. Era o căţeluşă în patru labe. Fără nicio nobleţe. Pierdut şi cel din urmă orgoliu. În patru labe, poate puţin gânditoare. Însă sub pat nu era decât praf.

S-a ridicat anevoie din cauza articulaţiilor şubrezite şi şi-a dat seama că nu mai era nimic de făcut decât să accepte realmente – şi pentru ea era un efort dureros să vadă realitatea – să accepte că hârtia realmente se pierduse şi, dacă o căuta în continuare, însemna că nu va mai ieşi niciodată de pe Maracana.

Şi ca întotdeauna, imediat ce a renunţat să mai caute, deschizând sertăraşul cu batiste ca să ia una – a dat peste poliţă.

Atunci, doamna, obosită de efortul de a fi stat de-a buşilea, s-a aşezat pe pat şi a început prosteşte să plângă uşor. Părea mai degrabă o vorbărie arăbească. De treizeci de ani nu mai plânsese, însă acum se simţea atât de obosită. Dacă acela se putea numi plâns. Nu se putea. Era ceva anume. În cele din urmă şi-a suflat nasul. Şi s-a gândit că îşi va forţa „destinul“ şi că va avea un destin mai măreţ. Prin puterea voinţei poţi reuşi orice, se gândea ea fără nicio convingere. Şi ideea de a fi legată de un destin i-a venit pentru că începuse deja să se gândească la „acel lucru“.

Dar s-a întâmplat şi ca doamna să se gândească la următorul lucru: era prea târziu să mai aibă un destin. S-a gândit că i-ar plăcea să facă orice fel de schimb cu altcineva. Şi atunci îşi dădu seama că nu avea cu cine să facă schimbul: oricine ar fi fost ea, era ea şi nu se putea transforma într-o altă fiinţă unică. Fiecare era unic. Şi d-na Jorge B. Xavier era la fel.

Dar tot ceea ce i se întâmplase încă era de preferat decât să simtă „acel lucru“. Şi acel lucru a apărut din cauza coridoarelor lungi fără ieşire. „Acel lucru“, acum fără nici o pudoare, era foamea dureroasă din interiorul ei, foamea de fi posedată de intangibilul idol de la televizor. Nu pierdea nicio emisiune de-a lui. Aşadar, din moment ce nu s-a putut împiedica să se gândească la el, cel mai bine era să se lasă pradă gândurilor şi să-şi reamintească de figura de domnişoară a lui Roberto Carlos, dragostea mea.

S-a dus să se spele pe mâinile pline de praf şi s-a văzut în oglinda de deasupra lavaboului. Atunci, d-na Xavier s-a gândit aşa: „Dacă eu mi-aş dori mult, dar mult de tot, el va fi al meu măcar pentru o noapte“. Credea vag în puterea voinţei. Din nou s-a încâlcit în dorinţa care era contorsionată şi gâtuită.

Dar, cine ştie? Dacă ar renunţa la Roberto Carlos, atunci poate că ceva s-ar întâmpla între el şi ea. D-na Xavier a reflectat puţin la această chestiune. Atunci, s-a prefăcut şmechereşte că renunţă la Roberto Carlos. Dar ştia foarte bine că renunţarea magică nu dădea rezultate pozitive decât dacă era reală, şi nu doar un truc ca modalitate de a reuşi. Realitatea îi cerea mult doamnei. S-a examinat în oglindă să vadă dacă chipul său va deveni splendid sub influenţa sentimentelor. Însă era un chip liniştit care de mult timp nu mai arăta ceea ce simţea. De altfel, chipul ei nu ar exprima niciodată altceva decât educaţie bună. Şi acum, era doar masca unei femei de şaptezeci de ani. Atunci, i s-a părut că faţa ei uşor fardată semăna cu a unui clovn. Doamna s-a forţat să zâmbească, fără nicio tragere de inimă, să vadă dacă lucrurile se îmbunătăţeau. Nu s-au îmbunătăţit.

Pe dinafară – a văzut în oglindă – era uscată ca o smochină uscată. Dar pe dinăuntru nu era zbârcită. Dimpotrivă. Pe dinăuntru părea o gingie umedă, moale ca gingiile edentate.

Drept pentru care a încercat să se gândească la ceva care să o spiritualizeze sau care să o zbârcească definitiv. Dar nu fusese niciodată spirituală. Şi, din cauza lui Roberto Carlos, doamna era învăluită în tenebrele materiei unde era profund anonimă.

În picioare, în baie, era la fel de anonimă ca o găină. Într-o fracţiune de fugară secundă, aproape inconştient şi-a dat seama că toţi oamenii sunt anonimi. Pentru că nimeni nu este celălalt şi celălalt nu-l cunoaşte pe un altul. Aşadar – aşadar omul este anonim. Iar acum era prinsă în acel puţ adânc şi mortal, în revolta trupului. Trup a cărui profunzime nu se vedea şi care era obscuritatea tenebrelor imense ale instinctelor sale vii ca nişte şopârle sau şobolani. Şi toate în extrasezon, fructe în afara sezonului? De ce celelalte bătrâne nu au prevenit-o că până la sfârşit asta se poate întâmpla? La bărbaţii în vârstă văzuse foarte bine priviri libidinoase. Dar la femeile în vârstă, nu. Extrasezon. Iar ea vie ca şi cum ar fi fost cineva, ea care nu era nimeni.