După o strălucită carieră de prozator, începută în anul 1984 cu volumele de povestiri „Curcubeul de la miezul nopţii” şi „Închiderea ediţiei”, Bedros Horasangian se întoarce, surprinzător, spre poezie. Dar nu orice fel de poezie, ci una delicată, de scris „subţire”, în contrast cu paginile de proză, fie dacă mă gândesc doar la cele de atmosferă din romanele „Sala de aşteptare” (1987) sau „Zăpada mieilor” (1996).

Volumul de versuri intitulat, simplu, Poeme (Editura Palimpsest, Bucureşti, 2004) recomandă o sensibilitate de tip crepuscular, asaltată de un real dureros ce deturnează sensul fiinţării spre universul umbrei, al dezamăgirii şi resemnărilor de tot felul („ne exprimăm singurătatea/ca nişte rame ce-şi aşteaptă/tabloul …” – Andante spianato). Vidul existenţial este resimţit de-a dreptul bacovian, precum în ipostaza lirică „Gri spre negru”: „Străzi pustii/nimeni/o vorbă/un zâmbet/cerul golaş/plouă/culori de negru/singur/pe eşafodul lumii”. Autorul „selecţionează” propriile stări dintr-o magmă eterogenă, indefinibilă, fapt ce conduce la dezabuzare: „Mă dor ideile/mă dor speranţele/ideea de doi/…/mă doare un anotimp neterminat/convalescent/ca o scrisoare rămasă nedesfăcută…” (Dureri selecţionate). În „oraşul pustiu de toate inimile”, inert, străbătut doar de „umbra ta”, eul poetic se descoperă trădat, părăsit, incapabil să renască în cele vii dar înşelătoare, pentru că „fiecare casă e un ochi/ce te cuprinde/pândesc de după cuvinte/convoaie de amintiri/aluzia dulcilor tale pleoape/spune-mi că nu-s minciuni/şi aş putea păşi din nou/pe retina înverzită…” (Jurnal). Constatările, de o materialitate frapantă, au conotaţie metafizică, sugerează un exerciţiu de reflecţie, însă fără o finalitate constructivă, ci, mai degrabă, cu vedere spre hotarul renunţării: „durerea mea se revoltă inutil”, „beau cafeaua până la fund/inclusiv zaţul…”, „nu cred nimic dincolo de melancolie” etc. Poetul surâde trist şi îngăduitor la „amintiri tocite sub tălpile anilor” şi priveşte nostalgic spre „omul,/fericit/sub cerul gol/şi liber/pe bicicletă/pedalând spre ziua de mâine…” sau observă, într-un balans senzorial, „plictiseala troleibuzelor/care mergeau spre centru/fără să lase nicio urmă pe asfalt” ori cum „păsările se desfac în şoapte”. Triumful senzitiv se reflectă, apoi, în retuşarea superbă a imaginii iubitei între azimă şi azimut, un straniu joc mironparaschivesc cu inflexiuni barbiene de rafinată extracţie mateină: „Tâmplă erai, geamăt erai/nedezlegată scoică cer întunecat/început de anotimp erai/zenit stea fixă împietrită/verde copac plin de sânge/ciută silabă recoltă erai/Ahura/oracol infern/şi ce blând priveai/la azimut” (Azima). Te şi întrebi de unde atâta duioşie şi putere de legământ uman pentru o patimă atât de simplă şi comună, la un prozator căruia privirile (creatoare!) i-au văzut mult mai multe şi de tot adânc!... Este, totuşi, şi asta spre isprava Cuvântului …

Aş vrea să mai remarc – nu, însă, înainte de altele care m-au încântat – predispoziţia renumitului autor spre o descătuşare de orice rigori („hai să ne mai ascultăm puţin/înainte de a muri definitiv”), spre o boemă ritualică („…Citim din Platon/şi ne scărpinăm pe spate/cu aceeaşi dezinvoltură filozofică”), rostite în aria unui timp ce „aşteaptă să fie curăţat/de sâmburi”.

Şi totodată mai remarc anumite confluenţe spirituale care îl îndeamnă pe Bedros Horasangian să le dedice câte un poem unor iluştri afini precum Paul Valeri, Geo Dumitrescu, Vasile Pârvan, Mallarmé, Camus, Ion Vinea, Bela Bartok şi chiar … Izidor Blaga. Poetul care spune că „muşc(ă) din oraş ca dintr-o felie/de pâine” nu este neapărat un citadin, ci vizează un tip de comunicare universală, în care „totul pare uimitor de simplu” şi care ne îndeamnă „să nu-i invidiem/pe cei ce zboară/încercând/să le tăiem aripile/ca să ne punem noi/pene la pălărie…” (Alternativa).

Într-o perioadă când mai toate condeiele poetice culisează spre proză, Bedros Horasangian face calea inversă, părăsind (pentru o clipă?!) ţinutul de piatră al epicii pentru mătăsoasele valuri ale lirismului.