O carte despre homo eroticus nu poate fi decât... seducătoare. Chiar şi în înfaţişarea ei de Tractatus tentând exhaustivitatea. Este cazul volumului Danielei Sitar-Tăut, Avatarurile Seducătorului (Editura Risoprint, 2007). Ipostaze ale donjuanismului în literatura universală, solicitant prin erudiţie şi fascinant prin viziunea asupra unuia dintre cele mai cunoscute, controversate şi, în acelaşi timp, infailibile mituri culturale: mitul lui Don Juan. Autoarea mizează pe ceea ce s-ar putea numi polifonia reprezentării şi a receptării acestui personaj proteic a cărui existenţă de peste patru secole a generat deopotrivă creaţii literare, muzicale, cinematografice, dar şi exegeze dintre cele mai provocatoare.

De la Tirso de Molina (El Burlador de Sevilla) şi José Zorilla (Don Juan Tenorio),de la Moličre (Dom Juan) la Baudelaire (Don Juan în Infern) şi până în actualitatea imediată (Tim Lott, Peter Handke, Douglas Carlton Abrams), paradigma donjuanismului a cunoscut ipostaze dilematice, îndreptăţind cercetătoarei interogaţii în funcţie de care se articulează întregul demers critic-investigativ: Care este adevăratul Don Juan? Mai poate fi vorba despre un Don Juan al viitorului? A fost el o victimă a gintei feminine?

Răspunsurile, nuanţate, convingătoare prin argumentaţie, nu se plasează în zona definitivului, ci, dimpotrivă, privilegiază soluţia deschiderii, pentru că „povestea lui Don Juan nu poate avea sfârşit”.

Deşi „oglinda criticii” nu este scutită de anamorfoze, Daniela Sitar-Tăut deţine ştiinţa decelării ideilor fundamentale dintr-o bibliografie mereu proliferantă. Exegeta creditează, cu îndreptăţire, opiniile eseistului spaniol Ramiro de Maeztu, cel care distinge între hispanicul Don Juan, „omul dorinţelor şi al plăcerii, dezabuzat, senzual, vidat de iluzii şi implicit de deziluzii”, şi falsul Don Juan, „al Nordului romantic, omul aspiraţiilor himerice, insul faustic, în căutarea perpetuă a superlativului feminităţii”.

Veritabilul jurnal de ideaţie critică reţine, de altfel, şi alte abordări semnificative datorate unor nume de autoritate: Ortega y Gasset, Denis de Rougemont, Otto Rank, Max Frisch, Jean Rousset, iar pentru spaţiul românesc Monica Spiridon. Selecţia variantelor interpretative relevă deplina stăpânire a imensului material inspirat de „măştile”miticului Seducător.

Autoarea nu realizează un inventar tematic, ci întreprinde o lectură atentă, de tip analitic, a scrierilor consacrate celebrului Amant. O menţiune specială merită capitolele privitoare la impactul operei mozartiene Don Giovanni asupra posterităţii şi la strategiile seductive descrise în Memoriile lui Casanova.Daniela Sitar-Tăut semnalează, pe baza criteriului autenticităţii, diferenţa esenţială dintre aventurierul veneţian şi Don Juan: „Don Juan, în fapt, nu reprezintă decât o proiecţie livrescă, ce-a avut modele behavioriste în realitatea concretă a unei Spanii inchizitoriale, pe când corespondentul său italian şi-a trăit şi descris în memorii viaţa”.

Dacă existenţa unui „Don Juan cosmopolit” (erou sau anti-erou) îşi află temeiul în literatura creată de Byron, Puşkin, Stendhal, Flaubert, Apollinaire ori Michel de Ghelderode şi în care donjuanismul arhetipal cunoaşte întruchipări artistice notabile, invocarea unor scrieri româneşti „de pionierat”, aparţinând secolului 19,mimetice,fragmentare, adesea „ilaroide”, ca să folosim un termen al autoarei, este superfluă. Cu excepţia lui Hasdeu, cel din Duduca Mamuca, dar şi din articolul puţin ştiut „Amorul în cronicele române” (Satyrul, nr.9, 1866), reconstituind „meşteşugul dragostei” la strămoşii noştri. Din sumare însemnări extrase, probabil, din versiunea germană a cronicii lui Ştefan cel Mare şi din letopiseţul lui Grigore Ureche,el codifică,într-o nouă ars amandi, formele seducţiei: curtea („vorbe dulci”), petrecerea („cochetării, amânări”), corespondenţa („cum corespundeau” – excelentă formulă!), întâlnirile, jurămintele. Mai târziu, în epoca fanariotă, arhetipului tristanian al pasiunii îi corespunde „amorul cumpărat”, modalitate coruptă, libertină şi frivolă. Mentalitatea donjuanescă este introdusă de „grecii ţarigrădeni”, spune Hasdeu. Ibovnica ia locul „donei angelicata”. Dragostea îşi pierde sensul unicităţii. Acum sunt preţuite galanteria, aurul, virtuţile bahice, insolenţa agresivă, ca în episodul despre Antonie Rosetti, care cumpără farmecele hangiţei Anica, „fata cârciumăresei Archipoaiei”.

Şi totuşi, femeia,decăzută la starea de curtezană, nu rămâne doar un obiect exclusiv erotic. Lolita lui Nabokov ori Amantul Margueritei Duras ilustrează ranversarea mitului. Don Juan va fi văzut ca victimă a stirpei feminine. Această reevaluare feministă a străvechiului cuceritor, la care aderă Daniela Sitar-Tăut, este problematizată de către Linda Hutcheon, adversară declarată a sexploatării femeii (v. Politica postmodernismului).

Avatarurile Seducătorului, devoalează, dincolo de limbajul uneori prea zglobiu („ironie subcutanată”, „devorator de scalpuri feminine”, „opere apartenente lui”, „pentru a părea şi mai creditabil rănit”, „melanjează”, Todiriţă, un Don Juan kierkegaardian),vocaţia sintezei. De altfel, istoria lui Don Juan se împlineşte complementar în altă carte semnată de Daniela Sitar-Tăut,Estetica donjuanismului. O analiză a fenomenului autohton, configurând marele Tractat al amorului.