Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dacă țara mea pute, mai bine o spăl decât să put și eu cu ea

        de Nicolae Prelipceanu

Pentru un om care-şi iubeşte ţara altfel decât Funar sau Vadim, fiecare ieşire spre vest este prilej de regrete. Mai ales atunci când ieşirea e aici, aproape, într-o fostă ţar㠄frăţească”, adică din lagăr. Când te duci la Paris sau la Londra, mă rog, îţi spui că, oricum, era greu să ai o ţară şi un oraş ca acelea, întâi pentru că ai stat 45 de ani sub nişte barbari. Aud că nu mai e corect să spui/scrii barbari, trebuie să spui migratori. Asta mi se întâmpla şi prin clasa a cincea, acum câteva zeci de ani, în cursul celor 45 de tristă amintire. Dar oare migraţie să fi fost aia pe tancuri, căreia i-am căzut noi pradă, alături de atâtea alte şi alte naţiuni care nu aveau altă vină decât aceea de a fi situate în apropierea „marii Uniuni Sovietice”?

La Budapesta, diferenţele nu sunt numai acelea de stil arhitectonic, cel impresionant, imperial poate părea unora prea greoi, în vreme ce pseudo-franţuzescul de la Bucureşti, la casele vechi mă refer, e mai vioi, mai liber. Oraşul respiră altfel, oamenii par altfel, aglomeraţia de la orele de vîrf pare una normală, nu coşmarul bucureştean, nu isteria noastră naţională, străzile sunt măturate sau nu sunt murdărite, ceea ce e sensibil diferit, lumea circulă normal, nu eşti împins-tras-înjurat, mai există pardon, scuzaţi, nu mă aventurez să scriu cuvântul în maghiară, deşi ştiu să-l pronunţ, grafia mi-e nesigură.

Funarii sau alte lifte care fac din falsul patriotism o trambulină socială şi politică s-ar grăbi să mă califice de trădător de ţară dacă ar citi aceste rânduri. Sunt salvat: aceştia nu citesc reviste literare.

Se spune că, de decenii, japonezii fotografiază tot ce văd în străinătate pentru a introduce şi la ei ce nu exista încă şi asta nu era considerată o trădare de ţară, ci dimpotrivă. Oare trădare de ţară să fie regretul că nu putem şi noi să fim asemenea vecinilor noştri, că nu putem construi autostrăzi, ca-ntr-un adevărat blestem, că nu putem arunca gunoaiele la locul cuvenit, că din automobile vezi tâşnind ambalaje, cutii de ţigări, ba şi sticle de coca-cola sau, mă rog, „pet”-uri? Că ne decivilizăm pe zi ce trece, după ce invazia migratorilor roşii a trecut, lăsând, e drept, în urmă, străjeri şi dascăli fideli, adevăraţi păstrători ai „tradiţiei”?

Mi se spune de către un prieten că nici acolo nu s-a efectuat lustraţia, cazul Megyessy e încă viu în memoria tuturor. Totuşi, undeva, pe cea mai frumoasă, poate, arteră a oraşului de la Dunăre, Andrassy út, îmi atrage atenţia un fel de chenar ciudat, negru, care iese în relief asupra unei clădiri de patru sau cinci etaje. Cum ştiu foarte puţine cuvinte în maghiară, n-aş fi descoperit, fără ajutorul Brânduşei Armanca, şefa ICR Budapesta, ce e cu acest chenar. Acolo a fost sediul central al Securităţii lor, nu mă aventurez să transcriu iniţialele pentru că s-au tot schimbat, poate după modelul KGB, NKVD etc. Şi acum este muzeul terorii comuniste. E drept, figurează şi o sală a ocupaţiei naziste acolo, dar poate doar ca preludiu al celei de lungă durată şi tragică memorie. Sunt acolo şi crucile cu săgeţi ale lui Salassy, „Căpitanul” lor. Dar grosul îl constituie teroarea comunistă. Şi nu aşa cum ştii şi cum te aştepţi, deşi în general nu ai mari surprize, pentru că aceste regimuri au semănat între ele, având origine comună. Ceea ce la noi ar fi imposibil, dincolo de faptul că ar fi imposibil să avem un Muzeu al terorii comuniste în capitala ţării, ştiţi, Bucureşti, nu Budapesta şi nici Sofia, ar fi să avem o sală întreagă cu pozele „victimizatorilor” (am tradus mot-a-mot cuvântul englez sub care figurează acele sute de portrete ale unor ofiţeri sau activişti comunişti care au făcut răul). Îi vezi în uniforme sau în costumele inconfundabile de activist pe care le purtau deopotrivă şi „ai noştri” (?!). Majoritatea au liber anul morţii, deci mai sunt în viaţă, ai putea, la rigoare, să-i găseşti şi să le spui că ştii ce au fost. Cu ei începe, nu cu simplii informatori, ci cu „inspiratorii” lor, cu aceia care au susţinut sistemul pe umerii lor puternici din cauza gradelor de pe ei şi a tancurilor ruseşti din spatele lor.

Dar ei au un 1956. Într-un tragic Caragiale ar trebui să spunem, cu Caţavencu, „de ce să nu avem şi noi un ’56 al nostru?”. Păi, tocmai, de ce nu l-am avut? Că până atunci, regimurile au fost comparabile, trupele sovietice au fost la post şi acolo şi aici. Regretul meu mi se adresează în primul rând mie, că nu am cutezat, nu în 56, eram un adolescent, ci mai târziu, şi abia după aceea celorlalţi.

În sălile muzeului de la Budapesta se aud tot felul de sunete, de la cele ale celulei de puşcărie la discursurile triumfale şi mincinoase care, deşi într-o limbă mai mult necunoscută decât cunoscută, îmi sunau foarte cunoscut, erau, pot să spun, aceleaşi cu ceea ce se auzea şi pe la noi.

Sigur, dacă treci două-trei zile printr-un oraş, rişti să vezi suprafaţa lui, dramele profunde ale oamenilor, viaţa lor reală îţi rămâne străină. Dar mă întreb ce suprafaţă arată capitala noastră unui străin, oricât de binevoitor ar fi el. Nu insist, oricine ştie foarte bine ce vede şi ce aude un străin „în Bucureştiul iubit”. „Coaja lucrurilor”, vorba unui prozator, face, totuşi, parte din ele şi nu o dată esenţa lor începe chiar acolo, la suprafaţă, atâta doar că nu ştim noi să o vedem.

Mult rău ne-a făcut nouă mentalitatea lui „dacă ţara mea pute, put şi eu cu ea, bătrâne” (citez un mare poet de altădată)! În loc să o spălăm, măcar acolo, în colţul unde s-a nimerit să ne naştem noi, cei cărora nu ne miroase bine. Şi să te mai miri că avionul acela de la Roma a întârziat 30 de minute pentru că s-au suit în el opt români rău mirositori, iar ceilalţi pasageri s-au revoltat?

© 2007 Revista Ramuri