Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Măr cu gură

        de Horia Dulvac

În copilărie, bunica mea avea o mătuşă care deochea: era suficient să se uite chiorâş la tine şi mureai.

Eu însumi am văzut, ascuns după un cireş, cum bătrânei îi curgea saliva pe la colţurile gurii. Singurul ei ochi din frunte era acoperit de o pieliţă cornoasă, care se lăsa peste sfera globilor oculari ca un oblon de carne. Noroc că nu m-a văzut - cu frăgezimea cărnii puteam fi supt de gelatina vieţii mele moi.

Ei bine, la mai puţin de o săptămână după salivaţia vrăjită, cireşul încărcat cu fructe de un roşu violent, ca sângele închegat al păsării căreia îi tăiam gâtul, s-a uscat. Uscăciunea îi crăpase limba...

*

Unii oameni plâng la concerte sau la filme lăcrămoase. Mie unul, când mă emoţionam, îmi lăsa gura apă. O secreţie sublinguală, de parcă sunetele mi-ar fi declanşat brusc o izvorâre bogată. Salivam la concerte ca la o masă îmbelşugată. Iar în adolescenţă, la vederea unei fete frumoase, nu doar salivam, ci deveneam foarte vorbăreţ şi activ. Nici o femeia goală nu rezista picurării acesteia de pofte. Timpul clipocea în cerul gurii mele mulţumit.

*

Îmi imaginez raiul din care tocmai am plecat, înghiţit de Adam cel flămând, ca un fagure de miere. O halcă nemestecată, din care lumile aproape intacte ar putea fi decelabile: bucăţi de copaci, pofte, rodiri, doriri nostalgice ca nişte turle înclinate ale unei biserici neterminate...

Lumea aceasta din care tocmai am plecat urmează să fie descompusă în elementele primare care, preluate de sângele poftei, va fi fiind combustibilul continuei noastre vitalităţi.

Feluriţi monştri atentează la bunele visele mele, la iluzia idilică a faptului că m-am născut.

Gura : o poartă de intrare într-un coşmar al copilăriei. Un vis în care urma să fiu mâncat. Monstruozitatea (care nu încetează să se producă) faptului de a fi înghiţit. Urma să dispar, delimitat de margini noi, continui şi claustrofobe. Monstrul îmi dizolva membrana fragilă care îşi va fi revărsat fără speranţă conţinutul citoplasmatic într-un loc străin. Dizolvarea cărnii voinţei proprii în celule lipsite de semnificaţie, folosirea lor în alcătuiri noi. Spaima că gândul s-ar putea să nu se mai poată reflecta pe el însuşi, o lume populată de un singur ins, care ar putea şi el să dispară şi să nu mai fie nimeni şi nimic care să reflecte, să delimiteze...

*

Mâncam cu spaimă, ca ierbivorele când se anunţă ploaia. Exterioritatea dispărea în esofagul meu vorbitor, sub forma unor felii de tort tăiate geometric.

Doar ce vorbeam, şi lumea se toca mărunt începând să fermenteze: de aceea sufeream de flatulenţă.

Până seara izbuteam să înghit casa, fântâna, dealurile din jur care îmi rămâneau pe la colţurile gurii, ca o frişcă.

În realitate însă, mâncarea aceasta nu era o simplă înghiţire cu sughiţ, ca atunci când esofagul mi se poticnea în cuvinte.

Scopul final era digestia, prin care înţelegeam în sfârşit şi eu despre ce era vorba.

Copiilor mici le înghiţeam capetele, ca pe bulbii de ceapă. Dacă erau mici, îi mâncam fără să le mai desprind carena de muşchii măduvei spinării, aşa cum făceam de altminteri şi cu peştii ţâri.

Soţia îmi pregătea o salată de străini. Pe unele animale ucise cu sângele rece de la frigider, le foloseam ca atare – carnea are savoarea ei de condiment.

Abandonasem studiile de chimie, mai degrabă înspăimântat de tainele ei îngrozitoare: mult mai beşcher eram dacă mă recalificam ca poet. Frunzele verzi ale cuvintelor de nimic pe care le rosteam poticnindu-mă în râgâială îmi coloraseră dinţii.(Brazilienii mestecau betel.)

Oricum, rămăsesem cu un mic laborator în care sintetizam un spaţiu numai al meu. Se vedea însă că e sintetic – doar animalele izbuteau să sintetizeze organic intimitatea – de aceea îmi plăcea respiraţia gurii lor. (Femeilor le culegeam salivaţia cu limba pipetă.)

*

Lumea pe care o mâncam era repede dizolvată de sevele chimice şi gastrice până la ceea ce presupuneam că e elementaritatea alcătuirii : celulă, molecule, atomi.

Dar aventurile gurii nu se terminau. Doar aparent ea era o poartă a digestiei.

În realitate, printr-o subtilă acţiune, cuvintele se apropiau de şarpe şi începeau să convingă. Aparent, ele ne cereau un lucru elementar: să adormim vigilenţa, margini continui, membrane de securitate, gustul pe limbă. Să acceptăm reflexia în oglindă. O oglindire fatală, care va fi ducând la deschiderea porţilor spăimoasei cetăţi.

Nici o cale nu e mai directă decât calul troian al mărului cu gură, frumos, periculos şi gustos.

© 2007 Revista Ramuri