Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Legi nescrise

        de Daniel Cristea - Enache

„Îl privi pe soldat și-i zări ochii parcă scânteind. Sau i s-o fi părut lui. Dar se putea orice acum, dacă îi spusese pe nume: «Sperdeo». De când se știa, nu-l scoseseră din «nașule» și «nășicule». «Sperdeo!» Îi venea să pună mâna binișor pe toporișcă și să-i dea una în moalele capului, să-l învețe cum să vorbească cu el. – Uite o stea, zise Tebeică. Se-mprăștie frigul, nu mint gâștele… N-o vezi? De-abia se vede, e ca de ceară… La dreapta, deasupra drumului, cam între urechile cailor, mai sus cu o palmă… Uite încă una… Sunt două, zău sunt două. – Ce i-ai adus muierii? îl întrebă Sperdea, să schimbe vorba și să afle ce are în traistă. – Ce să-i aduc? Pe mine. – Bine, bine, da’ ceva… cadouri?... Amintiri, chestii… – N-am avut în ce să le aduc, zise Tebeică și Sperdea scuipă din gură o sămânță întreagă. Ba, am uitat, găsii în gară un cartuș gol, călcai pe el. Îl luai, i-l dau așa, să-l pună la icoană, că flori nu încap în el… Zău, nu glumesc, uite cartușul! Și găsii încă unul, dacă vrei ți-l dau ție, așa, ca amintire… Că tot n-ai călcat deloc prin război, n-ai făcut nici un pas prin el. – Lasă, mi-l dai altă dată, zise Sperdea, punând mâna pe frâie și oprind caii. Ajunserăm lângă cimitir, nu vrei să-ți vezi crucea? – Ba. – Ți-e frică să intri în cimitir? – Ba. – Du-te și tai-o, îți dau toporișca… Dacă trăiești, de ce să ai cruce? – Las-o să fie, să-mi aduc și eu aminte câteodată că am fost prost… Și e mai bine, e un semn c-am murit, și eu trăiesc. […] – Sperdeo, vino, mă, să privești apa, uite se văd două stele în ea… Mâine am să viu să mă scald, gâștele sălbatice au trecut pe cer, în sus… Tebeică se aplecase pe loitra podului și privea apa și stelele ce izvorau vii din ea. – Ce aer, mamă, l-a spălat ploaia și ceața, nu mai e nici un fir de praf în cer… Sperdeo, vino, mă, să vezi stelele! Tebeică își legăna mâinile deasupra apei și privea stelele din ea. Apoi stelele se tulburară deodată și vorbele se răspândiră în apă, înecându-se bolborosind. Sperdea se urcă în căruță cu toporișca în mână și dădu bice cailor. Căruța, smucită, era să se frângă în două. Caii nechezară pe rând, cu capetele pe sus. Sperdea se-nveli pe picioare cu cojocul din ladă și își șterse cu mâneca fruntea aburită. Apoi se uită la ceas și se gândi că nimeni n-are în sat un ceas ca al lui. Ajunse acasă și se culcă fără să mănânce, deși știa că nimeni nu văzuse nimic. Habar n-avea satul că venise în căruță cu finu-său. Apa era adâncă și lumea știa că morții nu învie. Bău o litră de țuică și adormi pe partea stângă. Dimineața auzi bătăi în poartă și înjură în gând că îl poate trezi cineva așa devreme. […] Când trecu colțul casei, spre poartă, zări venind pe bătătură, lovind câinii cu o nuia, un soldat. Îl privi o dată și nu știu ce vrea, apoi ochii i se opriră pe o cârpă albă ce-i înfășura capul. – Te sculași, Sperdeo? zise soldatul, și Sperdea încremeni. Era finu-său. – Venii să-mi iau căruța și caii, zise omul. Și scoase caii din grajd și-i înhămă. Lui Sperdea parcă i se sfârșiseră cuvintele. Nu știa dacă e cel adus de la gară, ori altul. Toți șapte semănau, erau făcuți de Tebeică cu prima sa muiere.”

(Gâștele sălbatice)

 

*

Dumitru Radu Popescu este unul din­­tre cei mai consistenți și consecvenți prozatori români contemporani. Afirmat la începutul anilor ’60, el și-a scris opera cu o tenacitate ieșită din comun, indiferent de contextul istoric dat. Dacă o parte dintre romancierii noștri de calibru și-au părăsit uneltele după Revoluția din 1989, ocupându-se preponderent cu reeditarea titlurilor mai vechi și mai puțin cu scrierea unora noi, D.R. Popescu și-a păstrat ritmul creativ care l-a consacrat, asemenea lui Nicolae Breban, un alt romancier de vocație.

Paleta sa este foarte largă, romanul și povestirea, piesa de teatru și pagina de eseu, tableta jurnalistică, versul și crochiul literar-sentimental fiind practicate în succesiune și simultaneitate. Romanul, ca gen polimorf, se pretează cel mai bine elasticității sale discursive. Textul amestecă, uneori năucitor, diferite planuri temporale și nivele simbolice, realitate și vis, istorie factuală și proiecții ale imaginației, într-o scriitură marcat și asumat modernistă. Cititorului i se oferă nu o realitate ficțională plană și plată, ci un univers artistic în continuă „fierbere” și expansiune. Prozatorul dă impresia că vrea să spună totul, dar într-un mod nelinear și noncronologic, ca la unii dintre marii autori ai modernității, Joyce ori Faulkner. Realitatea înconjurătoare, mediile sociale și siluetele personajelor se văd astfel reproiectate într-o literatură de o superioară intensitate. Viața interioară a protagoniștilor este de o bogăție imposibil de prins și rezumat într-o formulă, iar raporturile lor exterioare capătă electricitatea întâlnirilor exponențiale. În mod frecvent, autorul surprinde în același conflict epic absurdul și totodată implacabila derulare a existenței. Nimic nu este predictibil, și totuși, la o a doua lectură, constatăm că dincolo de orizontala faptelor și a întâmplărilor există un vector al necesității.

În Gâștele sălbatice, povestire de tinerețe biologică și maturitate artistică, asistăm la o similară curgere a întâmplărilor către un final greu de ghicit, dar perfect logic. Logica instrumentalizată de autor nu este nici de ordin formal, nici de tip realist. Când lucrurile nu se dispun convenabil în tiparul realismului obiectiv, contururile prozei se vor modifica în lumina stranie a supranaturalului, miraculosului, fantasticului. Întoarcerea bărbatului de pe front, care ar trebui să pună capăt unui interval de suferință, chin și sânge, este foarte aproape de a se încheia. Tebeică se află la doi pași de casa lui și, coborând din tren, își vede caii de la căruță. Animalele însă
nu-l recunosc, fiindcă nașul „cumsecade”, câtă vreme finul său a fost pe front, a avut grijă să pună mâna pe o parte din avutul tânărului. Fără a ști, deocamdată, cum au involuat lucrurile în absența lui, Tebeică îi vorbește lui Sperdea cu mai puțină considerație decât era acesta obișnuit. Războiul l-a călit și l-a maturizat pe acest tânăr, ca și pe frații lui „făcuți de bătrânul Tebeică cu prima muiere”. Nici unul dintre ei nu s-a întors până acum de pe front, astfel că satul i-a crezut morți, ca și pe eroul din prim-plan. Întoarcerea lui din război nu are cum să constituie un motiv de bucurie pentru nașul lacom, care i-a diminuat averea în beneficiu propriu. Pentru a ascunde toată această stare strâmbă de lucruri și a rămâne în posesia averii sporite, Sperdea așteaptă acum un moment propice și, când îl găsește, îl izbește cu toporișca pe tânărul guraliv, revenit la casa și la avutul lui. Relatarea propriu-zisă a uciderii lipsește, autorul alegând soluția, mai expresivă literar, a sugestiei celor petrecute. Văzute în apă de către Tebeică, stelele se tulbură deodată, iar vorbele i se îneacă „bolborosind”.

Ajuns acasă, ucigașul nu are mustrări de conștiință, ci doar siguranța faptului că nimeni nu l-ar putea bănui de fapta comisă. Despre frații Tebeică toată lumea știe că au murit în război. Iar „morții nu învie”. Însă răzbunarea oribilei crime, care a tulburat în adânc ordinea existenței, nu va putea fi – prin aceasta – amânată. Ca în Macbeth al lui Shakespeare ori în Baltagul lui Sadoveanu, reversul demistificator apare într-un mod neașteptat, dar cu atât mai terifiant. Fragmentul final îl proiectează într-o lumină tulbure, realist-fantastică, pe granița subțire dintre coșmar și realitate. În fața ochilor lui Sperdea apare, ca un spectru al răzbunării, Tebeică, cu o cârpă albă înfășurându-i capul. Este cel lovit cu toporișca cu o seară înainte și crezut mort? Este unul dintre frații lui? Prozatorul ambiguizează voit narațiunea. Dincolo însă de interferența celor două coduri, realist și fantastic, mai fecundă se dovedește implicația că răzbunarea este transindividuală, ținând de destin. Altfel spus, e mai puțin important cine va fi agentul reașezării lucrurilor în ordinea lor firească. Esențial este că dreptatea nu poate fi distorsionată, dislocată, ocultată pe termen lung; și că adevărul va ieși la suprafață, într-un fel sau altul.

S-ar putea spune că povestirea lui D.R. Popescu transcende cadrul tradițional-rural în care este plasată, prin modernitatea ei narativă. Dar tocmai într-un asemenea univers închis și stabil cum este cel al satului, filozofia echilibrului armonios al existenței și morala eliminării răului nu sunt simple acte de discurs, ci file nescrise ale existenței cotidiene.

 

 

© 2007 Revista Ramuri