Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








10 (zece) cărţi pentru toamnă

        

10 registre distincte, 10 cărţi pentru minte şi pentru inimă, 10 experienţe de lectură posibile şi, cu siguranţă, dintre cele mai agreabile.

Toate, grupate într-un text-listă, nu într-unul care propune vreo ierarhie.

 

1. Gideon Rachman este cu mult mai mult decât un jurnalist britanic foarte cunoscut. Şi-a început cariera în 1984 la BBC World Service. A lucrat timp de 15 ani la The Economist, pentru care a fost corespondent la Washington, Bangkok şi Bruxelles. Din 2006 este editorialist specializat pe politică externă la Financial Times. În 2016 a primit Orwell Prize for Journalism, cel mai important premiu britanic pentru scrieri politice, şi a fost desemnat comentatorul anului de European Press Prize. Recent – tradusă foarte rapid şi în limba română, la Polirom – ne-a dat Epoca liderului cu mână de fier (Traducere din limba engleză de Dan Bălănescu, Iaşi, Editura Polirom, 2023). O carte care dă seama, strălucit, de spiritul timpului, spunând povestea (dură, violentă, periculoasă) lumii noastre de astăzi din perspectiva unui anumit tip de lideri politici (liderul cu mână de fie). „Personajele principale” ale istoriei lui G. Rachman sunt următorii: Vladimir Putin; Erdogan; Xi Jinping; Modi; Viktor Orbán; Jaroslaw Kaczynski; Boris Johnson; Donald Trump; Rodrigo Duterte; MBS (Mohamend bin Salman) şi Benjamin Netanyahu; Bolsonaro; Abiy Ahmed. Există, ne spune autorul cărţii, patru mari note care îi fac pe cei enumeraţi mai înainte să aparţină aceleiaşi familii: „crearea unui cult al personalităţii; dispreţul faţă de statul de drept; pretenţia de a reprezenta poporul împotriva elitelor (cunoscută şi sub numele de populism); şi o politică impulsionată de teamă şi de naţionalism”. Ei apar în situaţii de criză şi se „hrănesc” din crize: „toţi liderii autoritari descrişi în această carte s-au ridicat, în diferite feluri, împotriva consensului liberal care a dominat după 1989. Succesul lor este un simptom al crizei liberalismului. Criza aceasta este multidimensională, dar poate fi descompusă în patru elemente: economic, social, tehnologic şi geopolitic”. E, după anul 2000 mai ales, vremea lor, dar aceasta nu înseamnă că vor domina în absolut. „Conducerea de mână forte este în mod inerent o formă de guvernare deficitară şi instabilă. În cele din urmă, se va prăbuşi, în China şi în majoritatea celorlalte locuri unde este testată. Dar s-ar putea să ne confruntăm cu multe tulburări şi suferinţe înainte ca epoca liderului cu mână de fier să fie în fine încredinţată istoriei”, ne spune, vag-încurajator, autorul uneia dintre marile cărţi de reflecţie politică din lume la acest moment.

2. Ştefan Lemny revine cu o nouă carte despre Dimitrie Cantemir – după fabuloasa Cantemireştii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea. Mică, densă, cu un abundent material vizual, Dimitrie Cantemir. Un destin românesc în Luminile europene (Iaşi, Editura Junimea, 2023) readuce în prim-plan viaţa şi opera (şi ce operă!) a unuia dintre cei mai fascinanţi conducători din întreaga noastră istorie. „De la succesul mondial al romanului lui Bram Stoker, renumele voievodului muntean Vlad Ţepeş, alias Dracula, a condamnat uitării pe Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, prima mare personalitate intelectuală a românilor care şi-a croit drum în cultura europeană. Personajul legendar al tenebrelor a umbrit amintirea prinţului Luminilor. Importanţa acestuia din urmă a suscitat, cu toate acestea, analize pasionante, prea puţin cunoscute din păcate în afara specialiştilor şi dincolo de hotarele româneşti. Faptul este de înţeles în cazul unui personaj contradictoriu prin poziţia sa la întâlnirea dintre lumile medieval㠖 medievală pentru societatea căreia îi aparţinea – şi modernă, şi la intersecţia istoriilor culturale ale spaţiilor pe care le-a parcurs. […] Spiritul său enciclopedic, talentul artistic şi literar şi cunoaşterea mai multor limbi străine au accentuat aspectul complex şi surprinzător al personalităţii sale”, notează reputatul istoric şi, pentru un timp îndelungat, până în 2019, responsabil de colecţiile de istorie pentru Europa centrală şi orientală de la Bibliothčque nationale de France. Portretul pe care Ştefan Lemny i-l face lui Dimitrie Cantemir e unul policrom, cu 5 mari secvenţe narative: un tablou al culturii române la sfârşitul secolului al XVII-lea; tinereţea; deţinerea puterii politice – ascensiune şi declin; destinul rusesc al lui Cantemir, în Rusia lui Petru cel Mare; în fine, „Cantemir după Cantemir”. „Condensata şi riguroasa sinteză a lui Ştefan Lemny oferă o introducere preţioasă şi utilă, aducând la zi toate detaliile importante ale acestei prime personalităţi europene a culturii noastre”, nota, în marginea acestei cărţi, profesorul Mircea Anghelescu.

3. În toate a fost frumuseţe (Traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Bucureşti, Editura Pandora M, 2022) – Ordesa, acesta este titlul original – e un superb roman de Manuel Vilas care a explodat şi în România. În 2018, în Spania, e aproape unanimitate, acest roman – o foarte specială anatomie a depresiei – a fost considerat cea mai bună carte a anului. Avem continuarea ei – şi o avem, foarte prompt, şi în limba română. Şi anume, la aceeaşi editur㠖 Pandora M, parte a Grupului Editorial Trei – şi cu acelaşi traducător de clasă, Marin Mălaicu-Hondrari. În româneşte e Bucurie (2023); în spaniolă e Alegria. Dacă Ordesa e orientată spre trecut, iar lectura personală a acestui trecut e sursa unei mari depresii (Vilas: „Inima mea seamănă cu un copac negru plin de păsări galbene care ţipă şi îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu”), Alegria e cartea viitorului. Nu e, aceasta din urmă, o carte curăţată de orice urmă de melancolie – ViaţaLiteratura (concept cu care Vilas lucrează des – cu sensul acesta: literatura e viaţă & viaţa e literatură) de aici nu descrie bucuria ca fapt definitiv, ci, mai degrabă, ca deziderat, uneori ca utopie-GPS, ca mister care ghidează. Despre aceasta, Manuel Vilas spune: „fericirea este o noţiune care are legătură cu accepţiunea societăţii asupra succesului. Dar bucuria este întotdeauna privată, personală. Un om fără casă, care locuieşte pe străzi, nu poate spune că e fericit. Dar poate fi bucuros. Fericirea reprezintă succesul în viaţă. Bucuria este un sentiment intim, primitiv, atavic. Este o relaţie cu viaţa de dinaintea civilizaţiei. De aceea, pentru mine, bucuria este un mare mister. Eu caut să înţeleg această relaţie misterioasă. Din acest motiv, titlul noii mele cărţi este Bucurie”. E o carte a unui sentiment revoluţionar. Revoluţionar, în sensul următor: „bucuria este revoluţionară, fiindcă nu implică succesul. Iar asta e ceva miraculos. Oamenii care nu au avut succes profesional, economic, social pot fi bucuroşi. Pentru că ei văd viaţa, îşi mişcă mâinile, văd lumina, se uită la copaci. Iar lucrul acesta este revoluţionar”. Bucurie e sora bună a cărţii În toate a fost frumuseţe; împreună, cele două ne dau profilul admirabil al unuia dintre marii scriitori europeni ai momentului.

4. „Mulţi nu ştiu – sau au uitat – ce s-a petrecut în anii nouăzeci, iar uneori nici măcar în vremuri mai recente. N-ar strica, mi-am zis, o expunere succintă a politicii din această perioadă densă în schimbări. Am pornit, pentru a o alcătui, de la câteva întrebări auzite frecvent în spaţiul public. Ca să le dau răspunsuri, am folosit informaţii generale despre instituţii şi proceduri, despre politicieni mai carismatici ori mai nesuferiţi, despre modul în care s-a reinventat democraţia noastră preluând ceva din trecut sau, alteori, dorind cu tot dinadinsul să-l îngroape. Am căutat să lămuresc evoluţii încâlcite comparând perioada recentă cu episoade mai vechi ale istoriei noastre, dar şi cu ce se întâmplă în alte regimuri europene de azi. Subtitlul cărţii include termenul pestriţe, suficient de ambiguu pentru a vă lăsa libertatea de a alege unde aţi încadra răspunsurile formulate”. Pasajul stă perfect ca argument pentru cartea lui Cristian Preda – De ce aţipesc parlamentarii şi cum plagiază miniştrii? Plus alte 21 de întrebări pestriţe despre politica românească (Bucureşti, Editura Humanitas, 2023). Avem, de puţine săptămâni, ediţia a doua a acestei cărţi (tot la Humanitas, ca şi prima ediţie – cea din 2020), una revăzută şi adăugită (cu patru capitole noi). Un inventar tematic al acestui volum include următoarele repere: tema revoluţiei din decembrie 1989; tipul de regim politic românesc; democraţie – repere & proces; ce e statul de drept în România; pluralismul şi doctrinele politice (ce e stânga, ce e dreapta – în teorie şi în practică); reprezentarea efectivă a minorităţilor; ce e votul şi cum se exercită acesta; istoricul şi specificul referendumurilor de la noi; ce e o candidatură la Preşedinţia României; cine a fost cel mai bun preşedinte al ţării; ce e primul-ministru şi cum se ajunge în această funcţie; guvernele României postdecembriste – analiză comparativă; rolul şi limitele parlamentarilor; religie şi politică; iubirea pentru americani şi ura faţă de ruşi; ce pot face intelectualii cu adevărat în politică; puterea reală a străzii; influenţa presei; filo-europenism şi anti-europenism. În puţine cuvinte: un manual alternativ de cultură civică, scris cu nerv, cu umor, cu competenţă.

5. Eric R. Kandel este unul dintre pionierii ştiinţei cognitive moderne; de asemenea, profesor la Columbia University şi cercetător la Howard Hughes Medical Institute. Este director fondator al Centrului pentru Neurobiologie şi Comportament din cadrul Colegiului Medicilor şi Chirurgilor, Columbia University. În anul 2000 a fost unul dintre laureaţii Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicin㠖 ca urmare a studiilor sale privind învăţarea şi memoria. În 2020, la Polirom, i-a apărut o primă carte în româneşte: Mintea tulburată. Ce ne spun ciudăţeniile creierului despre noi înşine. Foarte recent, la aceeaşi editură (într-o colecţie de mare prestigiu, „Plural M”), o a doua – impunătoarea Epoca inconştientului, cu subtitlul Explorarea inconştientului în artă, minte şi creier, din Viena anului 1900 până în zilele noastre. Vienez el însuşi, pornind în cercetarea sa chiar de la lumea vieneză de acum un secol şi mai bine (la 1900: un creuzet al modernităţii, cu ambele faţete ale acesteia – şi în sens distructiv, şi în sens creativ), Eric R. Kandel propune o carte-punte: între ştiinţele exacte şi ştiinţele umaniste. Sunt cinci mari calupuri tematice pe care le acoperă cercetarea marelui om de ştiinţă austriac: psihologia psihanalitică şi arta emoţiilor inconştiente; psihologia cognitivă a percepţiei vizuale şi a reacţiei emoţionale faţă de artă; biologia reacţiei vizuale a privitorului în faţa artei; biologia reacţiei emoţionale a privitorului în faţa artei; în fine – despre condiţiile de posibilitate ale unui dialog în plină evoluţie între artele vizuale şi ştiinţe. „Principala provocare a ştiinţei în secolul XXI este înţelegerea minţii umane în termeni biologici. Posibilitatea de a răspunde la această provocare a apărut la sfârşitul secolului XX, când psihologia cognitivă, ştiinţa minţii, a fuzionat cu neuroştiinţa, ştiinţa creierului. Rezultatul a fost o nouă ştiinţă a minţii care ne-a permis să formulăm o serie de întrebări despre noi înşine: cum percepem, învăţăm şi ne amintim? Care este natura emoţiei, a empatiei, a gândirii şi a conştiinţei? Care sunt limitele liberului-arbitru”, ne spune Kandel. O carte nu numai de citit, ci de studiat – cu mare, mare atenţie!

6. Tania Ionaşcu, bunica mea: O biografie basarabeană (Bucureşti, Editura Humanitas, Colecţia „Memorii/ Jurnale”, 2023) e un admirabil şi plin de sensibilitate volum de memorii pe care i-l datorăm lui Cristian Mungiu. Regizor, scenarist, producător de filme, Mungiu are şi mână de scriitor adevărat. Recenta sa carte – scoasă la Humanitas, în colecţia cea mai longevivă şi cea mai importantă pentru ceea ce înseamnă literatura memoriei de pe piaţa noastră de carte – aduce în prim-plan o persoană care pare că trăieşte într-o viaţă mai multe vieţi, pentru că e nevoită să treacă prin furcile caudine ale istoriei. „Iniţial am consemnat aceste amintiri ale bunicii pentru că ţineam foarte mult la ea. Nu ca să le public. Am făcut asta pe vremea când eram doar nepotul bunicii mele, să zic aşa. Am trăit toată copilăria alături de bunici, în aceeaşi casă. Nu aveam bunici la ţară. Stăteam toţi într-o casă mare la Iaşi, bunicii stăteau în partea din faţă. Şi am trăit cu aceste poveşti despre refugiu, despre plecarea din Basarabia, toată copilăria. Şi undeva prin anii 1990 când bunica avea deja peste 70 de ani şi când eu ajunsesem student la film, am hotărât că, cumva pentru ea, ar fi fost bine dacă îşi consemna lucrurile astea foarte precis şi sistematic”, rememorează Cristian Mungiu contextul personal care a făcut cu putinţă această carte. O carte a unei datorii de memorie („lucrurile capătă în general un altfel de rost dacă le povesteşti, oricât de lipsite de rost vor fi părut când le-ai trăit”): o carte luminoasă, în fond, încărcată de istorie şi de tandreţe. Şi adaugă, din poziţia nepotului care a avut marele privilegiu să fie în imediata apropiere a unei asemenea bunici: „când ajungi să ţii la cineva care a ajuns la vârsta respectivă, e greu să-i mai îmbunătăţeşti viaţa foarte mult. Dacă reuşeşti măcar să faci să-şi revadă viaţa în altă lumină, complicată, tristă, grea, cum ar fi fost, îi dai aşa un fel de însufleţire că nu a trăit degeaba, că lucrurile alea vor fi amintite. Şi în familie, şi poate mai mult decât în familie. Şi bunica tot îmi zicea – eh, eu îţi zic acuma. Dacă tu crezi că lucrurile astea îţi vor folosi vreodată la ceva, eu îţi zic. Şi atunci am rămas mereu cu ideea asta. Şi acum vreo doi ani sau când a început războiul în Ucraina, mi s-a părut că dacă vreodată este un moment în care să decid să zic povestea asta public, acuma e”. Există, să mai adăugăm, şi un scenariu scris tot de Cristian Mungiu care ar putea da un film, care pleacă de la această biografie basarabeană.

7. O reeditare în limba română la aproape un deceniu de la apariţia în premieră la noi – Skanderbeg. Noul Alexandru al Balcanilor (Traducere din limba germană de Rudolf Gräf, Iaşi, Editura Polirom, 2023), monumentala monografie scrisă de Oliver Jens Schmitt despre „viaţa unui om perceput de contemporanii săi drept un «erou», o noţiune ce reprezintă de fapt o categorie cheie pentru mobilizarea puterii politice”. Nobil albanez, misterios şi foarte îndrăzneţ, o figură care a fascinat, secole de-a rândul, biografi, literaţi, libretişti, publicişti politici, muzicieni, papi, politicieni, Skanderbeg a avut o traiectorie de viaţă ieşită din comun: cu repere precum creştinismul ortodox, islamul, catolicismul, cărora li s-a adăugat, vreme de 25 de ani, răzvrătirea împotriva sultanilor otomani. „Numeroşi autori au fost atraşi nu doar de opoziţia dintre lumea creştină şi cea islamică, ce părea a se întrupa în Skanderbeg, ci şi de parcursul aventuros al vieţii sale, de caracterul exotic al bătăliilor în munţii şi văile împădurite ale regiunii balcanice necunoscute”, notează Oliver Jens Schmitt. Şi continuă, explicând contextul în care a decis să rescrie biografia acestui fascinant personaj – o biografie care, trebuie menţionat, a stârnit numeroase valuri în zona Balcanilor, în mod aparte în Albania: „deşi a fost instrumentalizat de regimul comunist ca simbol al unei religii laice, cercetările despre personajul istoric, ce diferea semnificativ de imaginea oficială, nu au avansat. Rezultatul a fost o situaţie oarecum paradoxală: Skanderbeg era din ce în ce mai prezent în societăţile de limbă albaneză, însă, în afara unor formule stereotipe şi a unor naraţiuni imuabile, împrejurările reale în care s-a desfăşurat viaţa lui nu erau cunoscute aproape deloc. Skanderbeg a devenit un monument, acea figură rigidă care priveşte posomorât de pe soclurile din marile pieţe şi din sala de recepţie a palatului prezidenţial”. De asemenea, şi foarte important: „în numeroase arhive europene au fost descoperite noi surse cuprinzătoare, care schimbă decisiv imaginea clasic㠖 începând cu veşnic misterioasa întrebare: de ce a fost Skanderbeg singurul nobil din Balcani convertit la islam care a revenit la creştinism? – şi care solicită o nouă interpretare. Cititorul român va constata că această carte nu este doar o contribuţie la istoria naţională albaneză. Ea este concepută în sensul unei istorii medievale a Balcanilor, având legături cu spaţiul Mării Adriatice, al Europei Centrale şi de Est şi cu cel al Anatoliei, o istorie a Balcanilor care priveşte şi Transilvania”.

8. Continuă, şi e un motiv real de admiraţie, seria de autor Matei Călinescu de la Humanitas. Lansată în 2016 şi urmând îndeaproape dorinţa testamentară a autorului, această serie numără, până în prezent, 12 titluri. Cel mai recent este Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii (Bucureşti, Editura Humanitas, 2023). Să menţionăm, mai întâi, că, între titlul nr. 11 al seriei şi cel cu nr. 12, tot la Humanitas, dar distinct de această serie de autor, a apărut un volum de poeme alese – cu texte selectate din volumele Semn (1968), Versuri (1970), Umbre de apă (1972), Tu: elegii şi invenţii (2004), la care s-au adăugat 24 de inedite. Revenind la cartea dedicată lui Culianu & Eliade, iată, în cuvintele autorului, care a fost marele „cârlig”: „Am început să scriu ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă evocare a lui Culianu în septembrie 2000, dar lucrurile s-au complicat curând. Îl cunoscusem pe Culianu mai îndeaproape la Chicago, în împrejurări strâns legate de persoana şi personalitatea lui Mircea Eliade. Mi-am dat repede seama că nu puteam să vorbesc despre el fără a vorbi şi despre maestrul său, de care eu însumi fusesem apropiat… Era vorba de fragmente dintr-un eseu memorialistic mai întins, şi nici azi nu pot da o caracterizare generică mai potrivită acestei scrieri compozite, în care reminiscenţa se împleteşte cu analiza textuală, şi anecdota ia forma ipotezei hermeneutice, într-o meditaţie în ultimă instanţă autobiografică. În acest sens, cartea de faţă ar putea fi considerată o continuare de unul singur a Amintirilor în dialog cu Ion Vianu, volum care a marcat, după 1989, întoarcerea mea în literatura din ţară după mulţi ani de exil. Aş accentua aici noţiunea de eseu, adică de încercare. Încerc să înţeleg (oameni, întâlniri, despărţiri, texte şi simboluri în situaţii istorice) şi să mă înţeleg pe mine însumi“. O carte ca o mare demonstraţie de forţă hermeneutică! Un regal nu cu două, ci cu trei nume uriaşe ale culturii umaniste cu solide rădăcini româneşti în prim-plan: Culianu, Eliade şi însuşi Matei Călinescu.

9. Greu de crezut că există vreun titlu care poartă semnătura lui Pascal Bruckner şi care să nu fi fost tradus în limba român㠖 la editura Trei, aici, unde marele intelectual francez are, de peste două decenii, o seducătoare serie de autor. Imposibil de crezut, aşadar, că nu vom fi având, la puţin timp după apariţia în Franţa, şi cel mai recent eseu, unul care are o tăietură destul de neobişnuită pentru cine cunoaşte evantaiul tematic al operei lui Pascal Bruckner. Din prietenia unui munte. Mic tratat de elevare – aşadar, de puţine zile, şi în limba română, în traducerea – impecabilă, ca de obicei – a lui Doru Mareş. „Pentru mine e invers: sunt îndrăgostit de iarnă fiindcă este momentul claustrării împreună cu fiinţele iubite şi cărţile bune. Îmi plac Crăciunurile clasice în jurul bradului şi, dacă este posibil, cu cântece în germană. Nu sunt credincios, dar sunt totuşi un creştin cultural, din fidelitate faţă de copilăria mea. Sunt atunci ca un motan bătrân care toarce pe calorifer şi se lasă protejat. Pentru a porni către necunoscut, am nevoie de un refugiu, de un centru care mă aşteaptă. Cabana pare să ia forma exactă a corpului uman, fără volume exagerate deasupra capului: spaţii reduse, plafoane joase, plăci înnegrite în jurul şemineului. Deasupra uşii se găseşte deseori o inscripţie în latină prin care sufletul este închinat lui Dumnezeu, în care se vorbeşte despre scurtimea vieţii şi necesara ospitalitate. Cabana este şi leagănul, şi mormântul, viaţa redusă la principiile ei fundamentale, existenţa ghemuită a marmotelor, lăzile pline cu provizii şi haine, mesele din lemn masiv, butucănoase şi liniştitoare, cea mai apropiată colibă, micul adăpost învecinat, în care sunt îngrămădiţi butuci, fân, conserve la sare. Dar şi scările care duc la etaj sau în pod, tandreţea grinzilor din stejar, cedru, zâmbru sau molid, care respiră şi trăiesc împreună cu oamenii”, scrie Bruckner, un copil al muntelui, mai ales al munţilor din Elveţia şi Austria. Cartea cea mai recentă a scriitorului francez e, fundamental, de la primele până la ultimele rânduri, o vibrantă declaraţie de iubire pe care Bruckner o face acestui „profesor de viaţ㔠care este muntele.

10. Biju-Provensalul! Aşa i se mai spune, de ani buni, lui Ioan T. Morar, scriitorul român stabilit, de peste un deceniu, în Provence, în localitatea La Ciotat. Provence i-a inspirat lui Ioan T. Morar două cărţi până acum. Mai întâi, 7 ani în Provence şi, în vara aceasta, Provence, ţinutul secret (Iaşi, Editura Polirom, 2023). Despre aceasta din urmă, Mircea Mihăieş, prietenul de cursă lungă al lui Ioan T. Morar, dar şi cel care recepţionează, lună de lună, materialele de la „Biju Provensalul” pentru rubrica ţinută de acesta pe ultima pagină a revistei Orizont, notează: „Simpla pronunţare a cuvântului Provence îndeamnă la visare. Această zonă a Franţei e întruparea exotismului prin excelenţă, a extravaganţei la îndemână, a paradisului plasat în inima Europei. Locuitor al acestui spaţiu aproape utopic şi improbabil, Ioan T. Morar a devenit un cronicar al miracolului. Cartea lui e un excelent ghid al evenimentelor istorice şi culturale, un catalog de mentalităţi şi ciudăţenii seducătoare. Verva şi umorul fac din lectura scrierii lui Ioan T. Morar un leac pentru anxietate şi constituie promisiunea unei călătorii extraordinare. Jules Verne, cel care a brevetat în epoca modernă tehnicile visării cu ochii deschişi, ar avea de ce să-l invidieze pe autorul român”. Un fel de ambasador neoficial în Provence – dar cu mult mai eficient decât „trimişii” noştri piloşi din diplomaţie! –, Ioan T. Morar ştie zona „la pas”. Merge, zilnic, în medie 10 km pe jos prin regiunea în care locuieşte, ascultă şi adună poveşti extraordinare şi, în cele din urmă, le pune în text. Poveştile de acolo devin literatură în priză directă; sunt urme ale unui sentiment provensal al fiinţei. Definit aşa de Ioan T. Morar: „Cred că dacă există un sentiment provensal al fiinţei, atunci, pentru mine, e un sentiment cu ieşire la mare. De fapt, o variantă locală a sentimentului mediteranean al fiinţei. M-am născut în vestul României, în pusta Aradului, am ajuns la mare prima dată în prima vacanţă de vară din liceu şi, cu toate acestea, nu aş mai putea să mă îndepărtez de mare. Am devenit un dependent de imaginea zilnică a mării... Fiinţa mea s-a îndrăgostit de corăbii... Şi de măslini... unduirea mării şi, când bate mistralul, unduirea livezilor verzi-argintii de măslini sunt deja doi piloni ai noii mele sensibilităţi”.

© 2007 Revista Ramuri