Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Academia de pe Gianicolo

        de Adrian Popescu

1.

Primăvara vine mai repede la Roma. Sau poate nici nu a fost vorba de iarnă, aici, pe Gianicolo, deasupra Urbei. Iarba e de un verde lucios, fraged, frunzele măslinilor sunt mai închise, e drept, dar tari, palmierii neschimbați. La sălbatica Villa Pamphili, la câteva minute de casa mea de oaspete timp de două săptămâni, văd o pajiște cu margarete mici, apoi alta cu păpădii...

Dacă ai coborî spre sud, sud-est, de la statuia lui Garibaldi, care domină înălțimea (statuie ecvestră, impozantă, la o stație de 115 de colegiu) ai ajunge în câteva minute în arhaicul, popularul cartier Trastevere. Dacă ai descinde invers, ai ajunge după o inevitabilă oprire să admiri cupolele, piețele cu fântâni, Corso Vittorio Emanuele, de sus, la coloanele berniniene și Basilica San Pietro.

Dar n-am venit să fac turism cultural, cercetez la Colegiul Pontifical Pio Romeno, de pe Passegiata del Gianicolo, documente ale exilului literar românesc. Prin bunăvoința rectorului acestei instituții, părintele Mihai Frățilă, mi se aduc trei mape mari, maron, numerotate I,II,III, cuprinzând arhiva Mircea Popescu. Descopăr că a existat o lume românească extrem de fecundă cultural, la Colegiul de aici, unde și-a avut sediul Societatea Academică Română, înființată în 1957, de un grup de intelectuali de prima mână, din exil, societate avându-l președinte pe monseniorul Octavian Bârlea, iar secretar pe amintitul italienist, eseist, profesor regretatul Mircea Popescu. Alți secretari-membri de vază ai comunității românești: Alex. Gregorian, secretar general, Teodor Onciulescu, care se va ocupa de contabilitatea instituției; Ion Popinceanu, N.A. Gheorghiu, Gheorghe Caragață sunt cenzori financiari. Academia are patru secții.

Nicio legătură evident cu Societatea postdecembristă, care poartă același nume. Așadar, pe Gianicolo, la colegiul românesc, intelectualitatea liberă contrapune Academiei reformate, ideologizate, din țara acum turcită, cum se exprimă curent unul dintre membrii acestui for academic alternativ, alte principii, alte credințe, alte idealuri, cele autentice, nobile, ale științei riguroase, nepolitizate, ale artei nedeformate de tezisme. Despre membri, istoria acestui for, altele găsim la Florin Manolescu, în cunoscuta «Enciclopedie a exilului literar românesc».

Deschid prima mapă, cu atenția cuvenită unor mărturii ce vin de acum o jumătate de secol, un praf fin se revarsă din paginile de scrisori cu antet, unele dactilografiate, altele scrise de mână, caligrafia e elegant personalizată, semeață la Eugen Lozovan sau lunecă spre o linie prelungită la Mircea Eliade, are exasperări torturante la lingvistul italian Bonfante, devine aproape un scris minuscul–indescifrabil, absorbit de neantul foii albe, la Virgil Ierunca. Sute de pagini scrise pe hârtie cândva albă, acum decolorată. Procese verbale ale Congreselor SAR, adrese oficiale, corespondența cu, sau de la Monseniorul Octavian Bârlea, recunoscut de toți drept coordonatorul ideatic al acestei regăsiri de sine a exilului românesc cultural. Dar lucrul cel mai emoționant este nașterea unei publicații literare a desțăraților, patronată de Societatea Academică Română, ce-și avea laboratorul, redacția într-unul dintre apartamentele din apropierea celui unde răsfoiesc eu acum mapa cu primele documente. Revista Scriitorilor Români, titlu nu lipsit de orgoliu, id est a adevăraților scriitori români, prinde corp sub ochii mei din scrisorile trimise de Mircea Popescu, Monsenior, colaboratori. Ideea revistei se coace la Congresul Academiei, din 1959, de la Strasbourg, un moment important al coeziunii, solidarității exilului, prezident N.I. Herescu, ex-președintele, ne amintim, al Societății Scriitorilor Români, în alte vremuri, o idee a continuității culturale, deci nu lipsește, de redactare se ocupă Mircea Popescu, care va deveni punctul de referință al publicației, secretar general, Vintilă Horia, Virgil Ierunca. Structura o menționează și Florin Manolescu, eu o constat, pe viu, o parte a creației, una de comentarii critico-literare, «Negru pe alb». Formatul grafica, cu desene de Eugen Drăguțescu, majoritatea, cu colaborarea plasticienei Aurelia Batalli, amintește de «Gândirea». Prin bunăvoința unui tânăr teolog, Andrei Mărcuș, citesc numerele revistei amintite, ce au apărut din 1962 până în 1990. Mircea Popescu se stinge prematur, după o boală de inimă în 1975. Monseniorul moare anul trecut. Redactor la ultimele numere figurează Titu Popescu. Sediul SAR e din 1970, la München, prin 84 l-am cunoscut pe Monsenior, dar nu am cunoscut amploarea rolului său de factor coagulant al exilului, în jurul celor două active expresii cultural-spirituale.

Vocile celor resuscitați de scrisori le visez la propriu în prima noapte, camera se umple himeric de umbrele celor duși pe rând, dar prezenți în articolele tipărite de revistă, sau în epistole cu caracter personal, în sobrele pe atunci, chiar de sărbători, cartoline, urări de Crăciun, sau de Paște. Ori în caiete de socoteli, în listele de participanți la simpozioanele congreselor anuale ale SAR, în rugămințile cererilor de confirmare a primirii unor articole etc. Lumina dusă a unor umbre se proiectează în spațiul biroului de lucru, chemate de lampa de masă de modă veche aprinsă. Cum se face ziuă, încep mierlele, sunt trei la geamurile dinspre curte, stau pe cimentul zidului, sau în tufișul des, apoi, mai târziu, țipă pescărușii. Marea e aproape, doar. Iar umbrele celor din scrisori dispar, ca să revină, poate, a doua zi.

© 2007 Revista Ramuri