Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ancheta Ramuri: Un bilanţ al postmodernismului

        

Credeţi că postmodernismul a reuşit să deconstruiască marile metanaraţiuni legitimatoare? Dacă nu, ce mituri au rămas încă active în cultura occidentală sau în cea română?

 

Dragoş Paul Aligică

Este într-adevăr o întrebare foarte provocatoare. Pe de o parte, pare uşor să răspund la ea. Daca întrebarea se referă la deconstrucţia marilor metanaraţiuni legitimatoare, cum ar fi cele ale progresului, raţiunii, ştiinţei şi istoriei, atunci, într-o oarecare măsură, postmodernismul a reuşit să pună sub semnul întrebării şi chiar să dinamiteze aceste metanaraţiuni, cel puţin pentru un anumit tip de audienţă sau public. Accentuând contingenţa lor istorică sau faptul că ele pot fi văzute ca fenomene, construcţii sociale şi culturale, care pot fi contestate şi reinterpretate, ideologia şi retorica postmodernismului au deschis calea unei delegitimizări a lor sub aspectul funcţiilor jucate în spaţiul cultural şi social.

Pe de altă parte, nu se poate spune că postmodernismul a reuşit să deconstruiască aceste metanaraţiuni complet. Nimeni nu poate spune că ideea de progres sau încrederea fanatică în ştiinţă şi tehnologie nu sunt încă prezente în cultura occidentală. Din contră, ca să înţelegem magnitudinea problemei, e suficient să ne uitam la modul în care ceva numit „Ştiinţ㔠a fost nu demult transformat şi instrumentalizat într-o manieră mistică sau cvasi-religioasă (evident, mă refer la criza virusului) în vederea atingerii unor obiective de control social. Mistica „Ştiinţei” a funcţionat şi a fost temeinic pusă la treabă ca şi cum toate semnele de întrebare sau nuanţările aduse de generaţii întregi de autori sau curente de gândire nu ar fi existat. Relativismul, contextualismul, failibilismul, probabilismul au dispărut ca prin farmec... Mistica şi naraţiunile scientiste au devenit dogmă şi program oficial... Mai mult, am văzut şi cum poate să fie instrumentalizată politic şi financiar şi propagandistic însăşi ideea de ştiinţă.

La o privire mai atentă o să vedeţi că la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte metanaraţiunea progresului... Dincolo de propaganda alarmistă cotidiană (care, apropo, face apel evident la ceva numit „consensul ştiinţific” în jurul unor adevăruri absolute) o să identificaţi foarte repede un strat gros de mistică a progresului tehnologic îmbrăcată în mantia unei metanaraţiuni istorice cu ambiţii transcendentale.

Observaţiile de mai sus însă demonstrează în acelaşi timp de ce este dificil să răspundem la întrebarea dumneavoastră. Practic, cele descrise mai sus pun în lumină o situaţie de disonanţă cognitivă profundă şi de confuzie generalizată care a fost indusă şi domină în acest moment climatul intelectual şi public. Practic, aici nu mai este vorba de o metanaraţiune sau alta, de un mit sau altul, de un aspect tematic sau altul. Aici este vorba de însăşi punerea în discuţie a fundamentelor logice şi epistemologice cu care operăm. Este vorba de crearea unei masive confuzii cu privire la criteriile prin care discernem relaţia dintre discurs, cuvinte, texte, pe de o parte, şi realitate, pe de alta.

De aici şi formidabilul paradox: uneori exact aceleaşi persoane, instituţii, grupări, curente sau doctrine cu rădăcini puternice sau afilieri şi simpatii postmoderne ne fac surpriza de a le regăsi aliniate sută la sută la varii campanii care luptă împotriva fake news, conspiraţionismului, dezinformării etcetera. Altfel spus, îi regăsim în tabăra care pretinde că are criterii epistemologice, empirice, factologice, informaţionale şi logice prin care poate distinge cu claritate, rapiditate şi precizie adevărul de fals şi realitatea empirică de iluzie şi dezinformare. Problema nu este că oamenii sau aceste curente nu ar avea astfel de criterii şi că n-ar avea aceste capacităţi. Poate că le au. Problema este clivajul între discursurile relativizante contextualizate de tip postmodern şi noile pretenţii epistemologice pozitiviste cu care se afirmă mai nou în arena publică...

Confuzia, amestecul de planuri, disonanţa cognitivă, cacofonia create de această situaţie sunt de aşa natură încât, chiar şi în calitate de simplu comentator – poziţie în care m-a pus întrebarea dumneavoastr㠖, pare greu de dat de capul poveştii ăsteia, impulsul fiind pur şi simplu s-o laşi baltă, spunând că natura şi istoria o să-şi vadă ele de drum cumva. Şi toate lucrurile astea se vor cerne de la sine... Dar, până la urmă, o să spuneţi că şi asta este o metanaraţiune legitimatoare. Şi nu am niciun fel de motiv sau dorinţă să vă contrazic în acest punct...

Ion Bogdan Lefter

Rolul „meta-metanaraţiunilor”

Conceptele definitorii pentru epocile
istorice par simple şi imediat-convingătoare. De fapt, sunt termeni-cheie obţinuţi prin reducţii drastice, drept care cer întotdeauna – în sens invers – dezvoltări, circumstanţieri, uneori chiar corecţii severe. Ajung astfel să fie flancate (conceptele)/ flancaţi (termenii) de glose, detalieri, nuanţări.

Decadenţa marilor „metanaraţiuni” în postmodernitate, faimoasa idee a lui Jean-François Lyotard, e un asemenea instrument explicativ miraculos şi în acelaşi timp incomplet. Meritele şi limitele teoriei au decurs din împrejurările elaborării sale. Contextul general l-a constituit traseul reflexiv al filozofului francez în perioada respectivă, cu prelungirile care au urmat: pas cu pas, el a supus interpretările omogene şi autoritare ale istoriei şi ale societăţii unor contestări din ce în ce mai ferme. Situaţia particulară a scrierii Condiţiei postmoderne (1979) fiind aceea a onorării „la termen” a unei „comenzi”: Lyotard fusese invitat de Consiliul universităţilor din Quebec-ul francofon să elaboreze un „raport” care să contribuie la reflecţia asupra vremurilor, în perspectiva unor decizii strategice de reorganizare a sistemului de educaţie avansată şi de cercetare. A rezultat concisul Raport asupra cunoaşterii (subtitlul tradus aşa în englezeşte şi apoi pretutindeni, y compris în româneşte, deşi verbul substantivat din Rapport sur le savoir se referă la „a şti” ca proces, la ce şi cum facem pentru a înţelege ce se întâmplă, nu la ce anume „ştim” într-un moment anume, la – adic㠖 stadiul „cunoaşterii”). În formulări rapide, sintetice, pe care le-am putea considera şi „grăbite”, Lyotard avansa ideea briliantă a prăbuşirii „marilor naraţiuni” istorice, economice, psihologice, etice care explicaseră până atunci progresul continuu al umanităţii. Rolurile interpretative au fost – în schimb – preluate de o multitudine de „micronaraţiuni”, la toate nivelele existenţei, în conformitate cu diversitatea lumii postmoderne. Pe de altă parte, existau în aceeaşi Condiţie... şi lucruri contestabile sau de-a dreptul confuze, precum paradoxul ordinii răsturnate a modernităţii şi a postmodernităţii.

Vulnerabilitatea maximă a excepţionalei teorii: contestarea celei mai generale ipoteze de interpretare a civilizaţiei, şi anume „progresul”, pe care Lyotard îl aşeza în rând cu celelalte „metanaraţiuni”, deşi e vorba despre supratema tuturor, despre un soi de „meta-metanaraţiune”. Avansul liniar al timpului şi al istoriei e incontestabil şi inconturnabil. Cu ce rezultate pe parcurs? Fie că privim etapele civilizaţiei ca pozitive, negative, alternante ori capricioase, diagnosticele pe care le formulăm instituie criterii ordonatoare până şi ale inconsecvenţei ori ale haosului, cu – vasăzic㠖 vocaţie totuşi „legitimatoare” (alt termen lyotardian). Însă chiar este universalitatea „progresului” contestabilă?

Vremurile pe care le trăim complică răspunsul. Din 2001 încoace, de la atacurile teroriste asupra unor ţinte simbolice din Statele Unite ale Americii, traversăm crize succesive şi câteodată şi simultane. În 2007-2008 au survenit mari destabilizări financiare, cu unde de şoc propagate pe întreaga Planetă. În 2014 – declanşarea de către Rusia a războiului hibrid din Estul Ucrainei şi anexarea Crimeii. În 2015 – criza refugiaţilor din Siria şi din alte zone ale Orientului Mijlociu şi-ale Africii de Nord. În 2016 – referendumul pentru retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană şi alegerea unui preşedinte populist în Statele Unite. Iar ultimii ani ne-au adus presiunea greu suportabilă a pandemiei COVID şi a celor două asalturi militare din proximitate, al Rusiei asupra Ucrainei şi al organizaţiei teroriste Hamas asupra Israelului, declanşatoare de războaie regionale, cu consecinţe globale.

„Progres” al umanităţii?! Crizele şi instabilităţile generează frici şi traume sociale, provoacă tensiuni, alimentează radicalismele. Politicienii populişti au simţit în aceşti ani că le suflă puternic vântul în pânze şi au declanşat noi campanii ofensive. Intelectualii ultraconservatori au devenit şi ei foarte vocali în spaţiul public, înconjuraţi de vastele coruri de stridenţe de pe scena globală a Internetului. Vehemenţe. Negativisme. Resurecţii ale ideologiilor extremiste şi diversificări în forme noi. Verdicte sumbre. Profeţii negre.

Asistăm – aşadar – la inversarea sensului de evoluţie a civilizaţiei?

Avem în urmă exemplele celor două conflagraţii mondiale din secolul al XX-lea: enorme, tragice, oripilante, îngrozitoare, precedate şi ele de şiruri de crize economice, sociale, politice. Au inversat ele sensul de evoluţie a civilizaţiei pe mica noastră Planetă? N-aveau cum, căci n-au fost decât reculuri ale „progresului”, ale dezvoltării, ale avansului incontestabil şi inconturnabil al timpului şi-al istoriei.

La fel şi-acum şi-n anii care vin: crizele trec, civilizaţia îşi continuă mersul înainte. Progresează (fără să mai punem ghilimelele citării de concepte şi de termeni-cheie). „Metanaraţiunile” au fost înlocuite de o multitudine de „micronaraţiuni” în postmodernitate, îns㠄relativismul” acesteia din urmă nu e echivalent cu disoluţia criteriilor, cu haosul. Rămân marile repere ale „meta-metanaraţiunilor”: binele, frumosul, drepturile şi libertăţile, inclusiv – voilŕ, monsieur Lyotard! – progresul. Rolul lor rămâne, ca-ntotdeauna, esenţial pentru condiţia speciei.

(Cât despre nocivitatea pseudoconceptului de „progresism”, utilizat cu sens negativ de către adversarii ideologici ai mersului înainte, am mai scris şi vor mai fi – vai! – prilejuri...)

Nicolae Panea

Aş vrea, mai curând, să dau un răspuns indirect, meditând asupra evoluţiei antropologiei culturale în ultimele patru decenii, cele în care post-modernitatea a schimbat radical felul în care lumea poate fi înţeleasă şi făcută.

Dacă acceptăm că, proclamând sfârşitul marilor naraţiuni, un Lyotard, un Foucault sau un Baudrillard pot fi consideraţi cei care au impus post-modernismul, în cazul antropologiei culturale, personalitatea dislocatoare a fost Clifford Gheertz, ceea ce face ca traseele evolutive, dincolo de particularitatea ştiinţei, să fie mai temperate, mai circumspecte faţă de radicalismul viziunilor ştiinţelor paralele (istoria, ştiinţele umaniste, literatura comparată), care amplifică până la isterie critica tuturor formelor de dominaţie (gen, rasă, religie, orientare sexuală), prin intermediul super-aspectatelor studii culturale, studii de gen, studii post coloniale etc.).

Nu negăm prezenţa acestor tentaţii tematice în cadrul antropologiei culturale, mai ales a celei care critică preeminenţa punctului de vedere occidental (Said, Asad, Foucault etc.), invocând aserţiunea acestuia din urmă, conform căreia adevărul, opinia cercetătorului impun o poziţie de putere, căci vocea lui subminează până la camuflare, chiar obliterare, vocea Celuilalt, dar ni se pare că antropologia culturală a oscilat în toată această perioadă (după 1980!) sub influenţa, presiunea ideologiilor post-moderne, între propria autocritică şi conştiinţa faptului că o deconstrucţie a disciplinei nu poate fi dusă atât de departe încât să nu fie afectat specificul ştiinţei, studiul comparativ al culturilor şi civilizaţiilor.

Această constatare ar fi şi un prim răspuns, general, la întrebarea revistei.

Simplificând, putem afirma că în această ultimă aproape jumătate de veac, antropologia a căutat o perspectivă mai puţin ipocrită asupra realităţii, prin alungarea, demitizarea fantasmei înţelegerii totale. Şi, cum orice refocalizare presupune o tulburare de viziune, la nivelul discursului antropologic depistăm mai curând „înceţoşări” ale receptării lumii, o chestiune de scară decât una de auto-contestare sau auto-pulverizare.

Revenind asupra succintei reconstituiri a istoriei recente sau a post-modernismului în antropologie, anii imediat următori ai programaticei întâlniri de la Santa Fe (1986), antropologia a cunoscut o radicală basculare a perspectivei, de la holismul atotcuprinzător, care impunea un optimism al cunoaşterii totale a realităţii se ajunge la accentuarea funcţiei antropologului. De la naraţiunea majoră, care era marele produs al cunoaşterii antropologice, se trece la naratorul însuşi, care devine obiectul propriei anchete (James Clifford, George Markus, Talal Asad, Renato Rosaldo etc.). Strategiile lui de cunoaştere, opţiunile lui culturale îl fac pe Celălalt. De exemplu, antropologia a construit un „text” eminamente masculin pentru că autorii consacraţi au fost majoritar bărbaţi. Receptarea realităţii se poate schimba dacă autorul este femeie şi retorica lui este modelată de valorile feministe. Din holismul antropologiei clasice, postmodernismul face un defect.

Antropologia este văzută ca un text etnografic modelat şi modulat de retoricile eului auctorial, ceea ce duce la două efecte imediate. Primul este accentuarea etnocentrismului, căci, dacă Celălalt trăieşte doar prin prisma scrierii, el nu există cu adevărat. Al doilea efect regândeşte raportul dintre observator şi cel observat, accentuând importanţa celui de-al doilea. Şi, de aici, putem observa că post-modernismul în antropologie, cu toată critica sa adresată propriului domeniu, nu este o ruptură, ci o adaptare, că deconstruirea sau relativismul punctelor de vedere, care ar fi presupus pulverizare, nu sunt nici pe departe aşa ceva. Argumentul îl dă chiar evoluţia ştiinţei.

Post-modernismul în antropologie cunoaşte acum o nouă faţetă care se numeşte post-dezvoltare. Din punct de vedere epistemic, noul curent temperează excesele criticii post-coloniale şi toate tangenţele otrăvite şi hiper-dimensionate ale studiilor culturale, de gen, coloniale etc., refuncţionalizându-le prin sublinierea importanţei lor instrumentale şi prin diminuarea autonomiei lor epistemice. Tot epistemic, noul curent manifestă un realism al receptării, adaptându-se unei realităţi extrem de dinamice. Renunţarea la modelele celebre de interpretare a realităţii, dar oarecum caduce, sclerozate este la prima vedere şocantă, avangardistă, pentru unii, chiar oportunistă. În realitate, asistăm la recalibrarea tuturor schimbărilor produse de post-modernism, asimilarea lor sintetică şi adaptarea lor la o cunoaştere neipocrită a realităţii.

În esenţă, post-dezvoltarea se detaşează de mitizarea lumilor tradiţionale pe care le consideră nu dispărute, ci doar într-o formă evolutivă nouă, ca Lume a Treia, ca să folosim un concept mai curând politic. În felul acesta, şi criticile post-coloniale ale Occidentului care face Orientul (Arturo Escobar, Michael Horowitz, Mark Hobart), dar şi realismul faţă de „savoirs traditionnels” (Robert Chambers), pe care le înglobează în teorii complexe, îşi găsesc o teoretizare a schimbărilor sociale cu care omenirea se confruntă şi care are în centrul său multi-localismul (multi-sited Ethnography).

În concluzie, post-modernismul antropologic a aşezat mai bine autorul în contextele complicate ale lumii contemporane pentru a înţelege mai obiectiv cum marile naraţiuni se adaptează acestor schimbări, cum miturile lumii contemporane capătă noi valenţe. Pentru antropolog, post-modernismul a însemnat o scuturare de ipocriziile culturale care supraîncărcaseră discursul ştiinţific, dar şi conştiinţa ştiinţifică a cercetătorilor. A temperat iluzia cunoaşterii absolute, impunând un exerciţiu retorico-stilistic de umilinţă epistemică şi de evaluare etică.

Ion Pop

Despre „postmodernism” s-au emis atâtea păreri şi încercări de definiţii, încât cea „definitiv㔠nu e foarte uşor de găsit. Aproximările şi atribuirile hazardate ale acestei etichete sunt, cum ştim, foarte numeroase şi nu lipsite de contradicţii. Conceptul împrumutat din eclectismul arhitectural promovat în secolul trecut, cu învecinări şi recuperări stilistice generoase faţă de proiectele precedente din arta universală, a fost transferat şi, prin intertextualitate, în spaţiul literar, sugerând, ca să simplificăm, o îmbrăţişare „prietenoas㔠a formulelor şi convenţiilor practicate pe arii temporale şi de creaţie foarte largi, cu precizarea că această întâmpinare binevoitoare nu elimina, totuşi, ba chiar accentua foarte adesea conştientizarea acestor forme de expresie, adesea pigmentată ironic, ca premisă a unei libertăţi de mişcare formală nemaiîntâlnite până atunci. Cam aşa îl vede Umberto Eco, în glosele sale la romanul Numele trandafirului. Totul s-a petrecut, de fapt, pe fondul unei relativizări extreme a tuturor valorilor modernităţii (încredere „iluminist㔠în progresul asigurat de ştiinţă, în coerenţa viziunii asupra lumii propuse de sistemele filosofice, în progresul şi noutatea necontenit afirmate, etc., etc.) pe făgaşuri nietzscheene, pornind de la ideea că nu mai putem crede în adevăruri absolute, că ceea ce contează este opinia, părerea individuală, întemeiată pe biografii şi experienţe proprii. Ba, poate, nici atât. Căci şi aceste mai mici „adevăruri” cad în umbra aceluiaşi relativism generalizat, ce refuză valorile certificate în timp, privilegiază aspectele suprafeţei în detrimentul unor zone mai profunde ale eului şi trăirilor complex conştientizate.

În literatură, în construcţiile narative şi în discursul poetic a avut loc, desigur, o eliberare a imaginaţiei şi o îmbogăţire a imaginarului, a figurilor de limbaj, o debarasare de diversele constrângeri convenţionale, însă nu fără pierderi importante tocmai la nivelul de profunzime amintit. Dacă un actor de prim-plan al scenei teoretice europene ca Roland Barthes a putut vorbi despre un „fascism” al limbii înseşi se vede până unde s-a putut ajunge cu această fantasmă a libertăţii totale, care a devenit, cu Jacques Derrida şi deconstructivismul său sofisticat, neo-„alexandrin”, o „eliberare” de Sens. Ne putem pune, în acest context, întrebarea elementară dacă nu asistăm la o demisie, ca să zic aşa, etică a omului, ce refuză nişte responsabilităţi grave faţă de propriul destin omenesc, ca să folosim nişte vorbe „mari”, tot mi compromise acum. Jocul cu formele, spontaneitatea în clipă, senzorialul epidermic au început în ultimele decenii să ia locul sondajelor adâncite în sensibilitatea şi psihologia omului pluridimensional (căci de cel „unidimensional” am auzit deja în urmă cu decenii). „Hiperrealitatea” şi „simulacrul” despre care scria Jean Baudrillard s-au substituit tot mai mult, în consecinţa spectaculoasei dezvoltări a tehnologiilor IT, cu spaţiul virtual ce atacă realitatea umană palpabilă, a omului problematizant-interogativ, divertismentul popular şi populist ocupă masiv scenele unei „societăţi a spectacolului”, cum o numise Guy Debord. Realităţilor au ajuns să li se substituie limbajele despre ele, cu extremele „deconstructiviste” teoretizate îndelung, mai ales de pomenitul Jacques Derrida şi discipolii săi. Expresie, desigur, a „gândirii slabe”, concept lansat de italianul Gianni Vattimo, răspunzând aceleiaşi conştiinţe a declinului valorilor „tari”.

Da, astfel de mutaţii la toate nivelele relaţiei dintre om şi lume, mai ales în ultima jumătate de secol, amintite cam în grabă şi sumar aici, au afectat şi continuă să aibă consecinţe deloc salutare pentru aşa-numitele „metanaraţiuni legitimatoare”. Acţiunea de „delegitimare” a lor e în plină desfăşurare, cum se vede în mai tot ce se întâmplă în jurul nostru, de la declinul instituţiilor ordonatoare ale societăţii, la cele ale autorităţii, individului subminat de scepticism, de o neîncredere în sine şi în mersul lumii care pune sub semne de întrebare chiar pretenţia sa de libertate în ansamblul fragmentat şi pluralist, ca şi haotic, al lumii de azi. De la majuscula Adevărului absolut contestată de Nietzsche s-a putut ajunge la extrema relativismului absolut, cu „adevărurile” sale („post-adevăruri”, ba chiar „adevăruri alternative”!), apoi, „sfârşitul istoriei”, „ultimul om”, „post-umanism”, pronumele personale... impersonale, incorecta, dictatoriala „corectitudine politică”...

Câştigurile aduse de viziunea „postmodernist㔠nu sunt, însă, puţine. Eliberată de obsesia progresului continuu şi a noutăţii cu orice preţ, clamate de avangardă, aceasta a încurajat o nou㠄umanizare” a scrisului literar, o apropiere de viaţa omului concret, mai modest şi mai atent la propriile precarităţi, a impulsionat spiritul critic anticonvenţional (anunţat, totuşi, încă în interiorul modernismului, prin poeţi ca simbolistul Jules Laforgue, cu personajul său mult evocat, Lord Pierrot, ce afirma c㠄totul e relativ” şi că e timpul s㠄renaştem ironizând”), contra închistărilor dogmatice de orice fel, a avut un însemnat rol recuperator de tradiţii culturale prin recursul masiv la „intertextualitate”, a micşorat distanţa faţă de conformismul constrângător prin cultivarea „autoficţiunii” în proză, a biografismului şi narativităţii în poezie, a continuat s㠄democratizeze” limbajul, amendând estetismul excesiv al modernismului înalt... Dar toate aceste aporturi pozitive se află într-o competiţie, afişată sau nu, şi cu ceea ce zisele „naraţiuni legitimatoare” aveau şi ar mai trebui, cred, să aibă... legitim. Pericolul anomiei, al lipsei de „lege” rămâne mereu grav, istoria, memoria colectivă, e mereu ameninţată de uitare, viciată de ideologii iresponsabile (a se citi şi reciti Paul Ricoeur), prezenteismul superficial dezechilibrează periculos buna aşezare în lume a omului contemporan, oferta, lucrativă pentru „patroni”, de „pâine şi circ”, amorţeşte conştiinţele şi sensibilitatea omului prins în vârtejul frivol al divertismentului generalizat... Un memento necesar ar putea fi horaţianul Est modus in rebus...

Din fericire, cel puţin în literatură, postmodernismul extrem-relativizant a început de la o vreme să obosească. Dacă efectele eliberatoare ale acestui mod de a vedea lumea şi scrisul şi-au avut şi au ecoul firesc în toate zonele culturii, au fost şi mai sunt scriitori care nu-i urmează la modul ortodox practicile propuse programatic şi nu renunţă cu totul la, ca să zicem aşa, materialele de construcţie „tari”. Iar, cum teoria literaturii nu poate sta degeaba, a inventat şi o terminologie ce se vrea adecvată acestei nevoi de întoarcere efectiv mai îngăduitoare, de pildă, cu esteticul şi afectivul, cu simbolicul, rămânând sensibilă la noile tehnologii computeriale integrate prin „hibridizarea” experienţei omului concret cu universul virtual. Rămân foarte interesante şi promiţătoare sub acest unghi reflecţiile unui tânăr teoretician literar clujean ca Alexandru Ciorogar, dezbătând, în ultimii câţiva ani, în cadrul unui „cerc metacritic” de la Universitatea din Cluj, formula „metamodernismului”, ca un soi de post-postmodernism, cu variante terminologice încă stufoase, ce sugerează complexitatea formulelor poetice de dată recentă, mai receptiv recuperatoare de experienţe ale modernităţii literare.

„Ce mituri au mai rămas”? – Cred că mitul e înţeles aici doar în sens peiorativ, de născocire şi poveste falsă. În această accepţiune, mi-e greu să numesc „mituri” rămase neatacate în cultura europeană. Deocamdată, rezistă destul de bine cele greceşti. În cultura noastră, nu prea avem, din păcate, prea multe mituri fondatoare. G. Călinescu a numit vreo patru, dintre care rămân încă drept repere cele două balade de referinţă, Mioriţa şi Meşterul Manole, transformate, de fapt, într-un fel de mituri. Cea dintâi a fost când generalizată abuziv ca imagine specifică cvasi-exclusivă a aşa-zisei resemnări naţionale, a doua a devenit clişeul comod, încă nedemontat îndeajuns, al eşecului oricărei voinţe constructive; eroare mare, aici, reluată stereotipic, fiindcă se trece peste mesajul cu adevărat nobil în tragicul său, al durabilităţii, prin ideea perseverenţei şi jertfei umane supreme, care poate asigura dăinuirea creaţiei şi chiar o asigură. Alte „demitizări” s-au tot întreprins şi continuă şi în istorie, şi în literatură, căci e, desigur, cu mult mai uşor să compromiţi şi să dărâmi embleme în loc să încurajezi construcţia culturală şi energiile puse în serviciul ei.

© 2007 Revista Ramuri