Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Lampa lui Diogene

        

Citind răspunsurile colaboratorilor noştri la anchetă, mi-am amintit că, în romanul Prinţul Ghica, Dana Dumitriu imaginează un dialog între paşoptistul Ion Ghica, în ipostaza de susţinător al progresului, şi un preot din Ghergani, apărător al tradiţiei (creştin-ortodoxe). Polemica aduce la lumină atitudini, dileme şi controverse valabile şi astăzi. Cele două personaje au opinii îndreptăţite în unele privinţe şi fiecare se înşală în altele. Amândouă greşesc însă vorbind de un veac de aur, care nu există, de fapt, nici înapoi, nici înainte, ci numai în utopiile regresive ori prospective, redevabile unei concepţii romantice asupra Istoriei, indiferent de epoca în care sunt născute.

„– Istoria, părinte, dă uneori senzaţia unei mari stabilităţi, alteori totul se schimbă deodată, ideile, destinele, obişnuinţele, instituţiile, felul de a vorbi şi de a imagina al oamenilor... Se pare că trăim una din aceste epoci frământate. Aş zice că e un privilegiu... Simte că popa abia aşteaptă să-şi spună o părere la care se tot gândeşte de mult şi a găsit acum omul căruia să i-o rostească.

– E bine, e bine şi asta, numai credinţă să fie. Şi să nu promiteţi ceea ce nu puteţi da.

– Uneori trebuie să mergi înainte chiar dacă n-ai chef. E foarte necesar să împingi lucrurile mai departe...

Popa Atanasie se ridică şi umbra lui, în raza de lumină, se lungeşte pe podeaua lustruită a bisericii. În spatele lui, Sfântul Crisostom stă aplecat peste sulul desfăşurat din mâna stângă, cu patrafirul azvârlit pe umeri. Lectura e plină de tandreţe.

– Dumneavoastră, vorbesc de cei de la ’48, cei care sunt oamenii de azi şi de mâine ai puterii, vă închinaţi prea tare unei idei: ideii de progres.

– E firesc, cine nu vrea să trăiască mai bine? Pentru noi progresul nu e o noţiune, e ceva foarte palpabil. Oamenii merg cu trenul, comod, repede, fabricile oferă obiecte multe şi ieftine, hrana e mai variată, maşinile agricole uşurează munca... «Ia te uită ce lecţie îi ţin! Alexandrina m-ar lăuda pentru zel!» În atmosfera caldă a bisericii persistă mirosul acela de mort şi ei vorbesc despre progres! Ghica stă în continuare pe marginea scaunului ca un musafir picat pe negândite în casa unei familii îndoliate.

– Dacă omul începe să trăiască o viaţă făcută de maşină şi în serie, nu va fi şi o viaţă mai ieftină, pe care adică se va pune un preţ mai mic? Năzuinţa asta e vicleană. Multe se vor distruge în numele ei. Popa îşi flutură mânecile largi ale anteriului. Vreau să zic că în sine ideea de progres este o naivitate.

– Ce preţ ridicat are viaţa clăcaşului, părinte? Când omul se va elibera de corvezi se va putea ocupa mai mult de suflet, spune fără convingere privind răstignirea Domnului privegheată de Maria – o femeie cu gâtul neînchipuit de lung şi faţa plină, palidă, încadrată într-o ramă aurită cu frunze de acant şi viţă.

– «Ce a lăsat nemâncat lăcusta Yazam a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat Ielec a mâncat lăcusta Hasil!» Aşa scrie Ioel... Acesta e progresul.

– Recunosc, părinte, că progresul nu e o idee uşor de digerat şi că pe unii s-ar putea să-i intoxice, dar el are scrupulozitatea lui – nu poate fi oprit şi oferă prea multe avantaje. El creează.

– Creează împotriva naturii. Nu mai există consolare. Totul este provizoriu, căci trăim în aşteptarea schimbărilor perpetue, se plânge popa Atanasie şi începe să semene cu Ioan Botezătorul din icoana pusă pe iconostas – barbă rară, albită, creaţă şi ochii ca măslina coaptă.

– Ar fi împotriva naturii să-l oprim, şi istoria este natură. Ştiu ce vă nelinişteşte. Vanitatea este motorul progresului şi iubirea de sine va înlocui iubirea de Dumnezeu. Dar atunci când se va trezi fără Dumnezeu, s-ar putea ca omul să înceapă a-l dori cu adevărat.

– Nu vă puneţi speranţă în progres. Nu credeţi în această religie păgână. Citesc ziarele, se scrie aprins, se scrie pătimaş, se pune mult zel în orice, se simte că lumea vrea ceva, dar îl vrea parcă cu orice preţ. Sunt preot de treizeci de ani şi din pricina acestei istorii flămânde mi-am dat seama într-o zi că mă preocupă mai mult treburile politice decât treburile sfinte. Ne depărtăm de propriul nostru suflet. Va putea omul sau maşina să despice binele de rău, aşa cum o face credinţa?

Popa Atanasie se plimbă între sobă şi pupitrul dascălului. Se vede că-i place să vorbească despre lucruri grave. E trufia lui cu care vrea să triumfe asupra oaspetelui. Ţine în mână cartea şi, când apasă cuvintele, ridică din sprâncenele subţiri, încreţeşte fruntea şi lipeşte cartea de piept.

Ghica dă să se ridice:

– Progresul tehnic, spune, va aduce un progres moral.

– Nu.

Ecoul pereţilor multiplică această categorică respingere. Sfinţii se coalizează. Aplecaţi asupra papirusurilor lor răsucite, refuză.

– Omul nu aparţine numai lumii acesteia. Cu cât este mai înrobit lucrurilor, cu atât este mai puţin dispus să înţeleagă rostul lor.

«Uite de unde ne vine incapacitatea de a acţiona, pasivitatea, neputinţa de a fi mai întâi în această lume şi abia apoi în cealaltă...» se gândeşte Ghica. Stă în picioare lângă treapta de piatră care dă spre altar, treapta pe care trebuia să îngenuncheze pentru a spune Crezul, în copilărie. «În mintea popii trebuie să trăieşti în zdrenţe ca să te poţi ruga la Dumnezeu!»

– Aş reproşa şi eu, părinte, ceva, nu dumitale, ci bisericii noastre. Sub pretextul că se ocupă de viaţa cea veşnică a uitat să se opună statului temporar când acesta făcea lumea prea barbară. S-a alăturat întotdeauna autorităţii laice şi a îndemnat la o supunere nejustificată. Românii n-au avut în biserica lor un sprijin în opoziţia faţă de abuzurile puterii, cum l-au avut alţii în biserica catolică. De aceea Neofit a jurat de patru ori strâmb, aruncând ridicolul pe o revoluţie care nu-i aparţinea. Îi pare rău că a amintit de Neofit. Pe Atanasie îl supără.

– Cu cât eşti mai ocupat de lucrurile zilnice, cu atât eşti mai departe de întâmplările eterne, ca moartea, de pildă.

– Nu e bine să speculăm prea tare ideea de moarte, căci astfel religia devine o chestiune personală. Cine se teme crede, cine nu, nu.

– Sfântul Antonie cel Mare spune că nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa lui Dumnezeu, în ce-l priveşte pe înalt prea sfinţia sa Neofit, pot depune mărturie că nu toţi ajung să se ia în stăpânire pe ei înşişi. Iertarea trebuie să fie mai omenească decât ura.

Vocea popii nu mai este frumoasă. Scârţâie şi se pierde printre micile zgomote de afară, un fierăstrău care hârşâie lemnul, nişte găini care cotcodăcesc şi mugetul unei vaci însetate. Şi peste toate pluteşte mirosul acela de mort.

– Aveţi o imagine sumbră a viitorului, or cred că veacul de aur nu este înapoi, ci înaintea noastră, spune Ghica întorcându-se să plece.” (G.G.)

© 2007 Revista Ramuri