Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








D’ ale personajelor

        de Gabriela GHEORGHIŞOR

Dacă vrei să-l caracterizezi pe autorul
Horia Gârbea
(sau „literatorul înrăit“, cum îl numeşte Mircea Martin), primul şi cel mai banal adjectiv care îţi vine în minte, dar poate cel mai important, este neplictisitor. Indiferent de gen (proză, teatru, critică literară ori eseu), textele sale oferă un festin intelectual plin de vervă, antrenant, în care otrava ironiei sau a sarcasmului se degustă împreună cu felurite şi aromate sortimente ludice. Fără să fie un scriitor grav, spectaculosul Horia Gârbea este însă un om de litere serios, căruia nu-i lipseşte nici inteligenţa artistică, nici acuitatea spiritului critic.

În recentul volum, Trecute vieţi de fanţi şi de birlici. Viaţa şi uneori opera personajelor (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008), autorul ne invită afabil într-o călătorie atipică şi interesantă, la „un drum accesibil şi plăcut prin varietate şi pitoresc“. Publicate iniţial în revista România literară, eseurile reunite aici (exceptând Addenda) se ocupă de năravurile, activităţile şi pasiunile personajelor din literatura română. Având o asemenea miză, selecţia lui Horia Gârbea privilegiază, fireşte, „eroii“ cei mai bine realizaţi ca „fiinţe în carne şi oase“ din „lucrările literare cele mai valoroase, mai cunoscute, mai relevante pentru epoca în care s-au scris“. Cu alte cuvinte, personaje verosimile, desprinse din viaţă, cu „metehne“ de „oameni adevăraţi“: jocuri, amoruri, beţii, agresiuni şi încăierări, sinucideri, călătorii, procese şi judecăţi, boli, lecturi, edificări de opere, ratări etc. Demersul eseistului capătă astfel o dublă funcţionalitate: pe de o parte, revelează şi sintetizează într-un nou „desen“ detalii adeseori uitate ori trecute cu vederea din opere literare consacrate, iar pe de altă parte, schiţează, cu ochii în „oglinda“ literaturii, şi o istorie a moravurilor şi a mentalităţilor din societatea românească a ultimilor 150 de ani.

În practica frecventă a jocurilor de societate, de pildă, din secolul al XIX-lea şi din epoca interbelică, vedem, o dată cu autorul, plăcerea, uitată azi, a socializării. În faţa alienării actuale, când „fiecare butonează în duşmănie, închis în el, răzuieşte sau bifează bilete“, ne loveşte nostalgia jocurilor face to face de odinioară, rămase doar în paginile de literatură. Aflăm, apoi, c㠄amorul e un lucru foarte mare“ în viaţa personajelor (poate mai abitir decât în existenţa nelivrescă), deşi scriitorii români se dovedesc destul de pudici în descrierea propriu-zisă a erosului (cum altfel într-o societate preponderent conservatoare şi tradiţionalistă?!). La beţie stăm însă grozav: „personajele literaturii române au o sete epocală, insaţiabilă“, iar Horia Gârbea încheie „capitolul“ pe această temă cu obişnuitu-i umor: „Dar cum şi în scris, ca şi în băutură, e bine să avem măsură, îl voi încheia aici pentru a merge, evident, la o bere“. Citind eseul despre manifestările violente ale personajelor, rămâi siderat, vorba – ironic㠖 a autorului Crimelor de la Elsinore, de „blândeţea tradiţională românească“. De la Baltagul sadovenian la „ciomăgeala“ din lumea ţărănească a lui Preda şi de la „performanţele“ agresive ale intelectualului Petrini la ororile din proza rebreniană, întâlnim o gamă variată a violenţei şi un arsenal la fel de divers al „rezolvării“ conflictelor. Sinucigaşi sau ispitiţi de sinucidere avem destui, deşi în literatura din perioada comunistă nu prea se mai sinucide nimeni. Apare, evident, fenomenul cenzurii deprinderilor „nesănătoase“ ale bietelor personaje, care nu-şi mai permit nici măcar luxul auto-suprimării: „Orânduirea prevede fericirea obligatorie şi nici un motiv nu poate fi invocat pentru a te sustrage muncii şi entuziasmului“. Călătoriile cu birja, căruţa sau alte atelaje hipo amintesc de o vreme în care „timpul avea o nesfârşită răbdare“, iar trenul, cu ruda sa, tramvaiul intră de timpuriu şi în literatura noastră. Şi, precum în viaţa reală, există şi personaje care nu plătesc biletul. Cât despre metrou, acesta este „o realizare târzie la noi şi atribuită geniului lui N. Ceauşescu, care se manifesta şi subteran. Ca atare e mitizat într-o piesă de teatru de comandă, ba şi într-un cântec de muzică uşoară“. Emanciparea personajelor care adoptă progresiv bicicleta, motocicleta sau automobilul configurează procesul modernizării întârziate a societăţii româneşti, aşa că până să ajungă avionul „un decor familiar“ în literatura autohtonă, „lumea va practica probabil zborul spaţial“. De avocaţi nu ducem lipsă, dar pledoariile le ţin mai mult în particular şi pe cazuri ipotetice precum celebrul personaj Stănică Raţiu. În plus, „la noi judecata se făcea şi se face fără mare ceremonie şi fără mare interes pentru justiţie sau pentru persoana justiţiabilului“. Scriitorii români sunt preocupaţi de boli şi de medici, deşi nu la modul obsesiv, iar „personajele care au zile de la autor scapă“. Rezon! Foarte multe dintre ele suferă însă de „epistolită incurabil㓠şi mai ajung şi în bucluc prin pierderea vreunei scrisori. Intelectuali cu lecturi şi cu biblioteci se găsesc prin romanele şi prin povestirile noastre; nu putem totuşi trece peste observaţia c㠄lumea lui Caragiale şi cea românească în general, de până la 1900, citea cam puţin!“. La capitolul creaţie, indiferent de domeniu, personajele nu prea excelează, cele care duc la capăt o operă sunt rare, iar printre cele secundare se adună tot soiul de scriitori rataţi. Se vede limpede că autorii lor chiar s-au inspirat din realitatea românească! Practicile de cult religios şi semnele exterioare ale credinţei nu atrag personajele literaturii române. Preoţimea şi clerul beneficiază de viziuni artistice caricaturale şi nu ne miră deloc, dată fiind mentalitatea populară tradusă în îndemnul „Să nu faci ce face popa…“. Unele personaje s-au dus şi la război, însă mai ales la mondialul dintâi, văzut în toată mizeria şi absurdul său. În rest, „între 1945 şi 1989 se întinde un ocean de pace şi de literatură cu personaje cazone pacifiste, literatura de acest fel fiind de cea mai slabă calitate, ca şi armia română“. Preocupări muzicale diverse ori numai plăcerea audiţiei au atât personajele cultivate, cât şi cele rurale şi, de asemenea, „eroii“ din Groapa Cuţaridei. Scriind despre arhitecţii şi despre constructorii lui G. Călinescu, Horia Gârbea ne aminteşte, de fapt, că acesta este singurul nostru prozator cu simţ pentru decoruri, prin urmare, rarisim posesor de cunoştinţe de arhitectură şi de urbanistică.

Eseurile din Addenda au ca teme numele, „prepoziţiofagia“, jargonul comunicării prin mediul electronic, „păţania“ doamnei Slavici, „nedreptăţiţii“ scriitori români, revistele pentru femei şi revistele pentru proaspeţii părinţi. În această secţiune, autorul devine mai acid cu mofturile, incompetenţa sau prostia emanate de contemporanii săi, reali şi nu din cărţi. Dar tot de aici, reţinem şi „întâlnirea“ lui Horia Gârbea cu propriul fiu, „o creatură inexplicabil㓠semănând cu „o vietate extraterestră sau cu un înger“. O viziune deloc extravagantă, am zice noi.

Trecute vieţi de fanţi şi de birlici este, ca spirit, o carte caragialescă, plină de haz, care ar putea procura delicii de lectură chiar şi unui cititor nespecialist. Autorul priveşte cu un ochi spre viaţa personajelor, iar cu celălalt spre lumea din care ele au venit. Şi una şi alta sunt tratate când cu ironie, când cu umor, când cu o tandră înţelegere. Fie că descrie competent baccaraua sau dardărul, fie că povesteşte o întâmplare comică, Horia Gârbea rămâne un scriitor captivant, care simte pulsul vieţii (deopotrivă din existenţă şi din literatură), cu farmecul, dar şi cu ridicolul şi cu toate excesele ei.

© 2007 Revista Ramuri