Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Alunecări în abisurile păcatelor omenirii civilizate

        de Dania-Ariana MOISA

Romanul lui Dan Stanca, Cei calzi şi cei reci (Cartea Românească, 2008), se construieşte într-un du-te-vino al timpului diegetic, orientat de câţiva topoi esenţiali: moarte, identitate, nerodire, înstrăinare, credinţă, frică.

Stilul indirect liber – urmare a unui congruent univers interogativ narator – personaj – deschide existenţa romanescă a unui Cain modern, accidental: „Am omorât un om,se căina el şi parcă nu-i venea să creadă că tot ce se întâmplase era adevărat.”(p.7)

Perioada marginalizării sociale – lui Edgar Nour „vârsta (îi) atârna ca o ghiulea de porţelan la glezna inimii” (p.7) – se converteşte într-una a rememorării/evaluării. „Categoriile negative” ale modernităţii/postmodernităţii macină aceeaşi temă majoră: identitatea. Trăirea în lume, convieţuirea sunt spulberate de pierderea sentimentului arhaic al sacrului: „Îl înşela nevasta, dar mai grav era faptul că-l înşela pământul.”(p.25). În fapt, perspectiva lui e falsă. Smuls din Univers, supus unei cunoaşteri mediate – şi, inevitabil, multiple – individul eşuează în „marele ocol”. În epoca modernă, înlocuitor esenţial: televizorul: „Aşa a aflat Edgar Nour, în ziua în care în casa lor a apărut o dihanie numită televizor, că există pe pământ şi un loc numit închisoare sau puşcărie unde oamenii care intră îşi pierd libertatea şi ajung la cheremul altora care le hotărăsc termenul de detenţie şi câte altele.”(p29). Omis rămâne esenţialul: de ce? Interogaţii tardive vor menţine în Edgar Nour – el însuşi devenit om de televiziune – o bogată viaţă interioară. În lumea lui, cuvintele, scăpate de pervertirea ideologiilor criminale – nazismul, comunismul – rămân vocabule primordiale, realităţi inextricabile în care greşeala interpretării e mereu la pândă. Pentru tânăra lui soţie, Viola, puţin trăitoare în comunism, dar suferind efectele educării întru el, acesta e doar un cuvânt, aidoma omului şi vieţii sale. Chiar Edgar Nour surprinde fragmentar esenţialul. Gândul „...el intuise doar apropiatul ei derapaj, care nu consta însă în comiterea adulterului brutal, ci în înstrăinarea ei faţă de anumite valori în care el crezuse, continua să creadă în ciuda deprecierii acestora, credinţa lui era poate totuna cu acel munte din inimă scobit tot mai des de gheara singurătăţii.”(p.57) eludează viaţa celuilalt. Viola se videază ea însăşi, alunecând, pare ineluctabil, spre o sexualitate devoratoare .(La un moment-dat e identificată nefericitei moarte în urma încercării de exorcizare menite a-i amuţi lupul din pântece.) Reaşezarea finală a personajului într-o domesticitate cuminte devine expresia senină a unui ritual împăciuitor. Cruzimea iniţierii, suferinţa – ei doi sunt un cuplu nerodnic – impregnate de un mental colectiv distrugător sunt de cursă lungă. Dan Stanca este romancierul întrebărilor torturante, fundamentale. Fertilizare in vitro, necesară spargere a codului biblic, epuizare a creştinismului, triumf al mahomedanismului, încredere, înstrăinare.

Într-o naraţiune rămuroasă, cu o pânză freatică simbolizantă, interogaţiile, posibilele răspunsuri se întâlnesc peste timp în discurs. Prăbuşirea se converteşte superior prin cuvânt. Însoţitor în labirint al lui Edgar Nour, tatăl, Septimiu, luminează hăţişurile realului. Rememorându-şi anii absurdei detenţii, aşază central intervenţia salvatoare a unui om: Monseniorul Ghika. Într-un timp al cufundării în mocirlă, năucitor în aneantizarea lui („O zi nu mai număra 24 de ore, ci 48, 72, 96, timpul se dilata, anotimpurile erau identice, iarna, noroi, vara, tot noroi, noroi îngheţat, noroi mocirlos, oamenii din jur sunt tot noroi, ca şi priciul pe care îşi întind oasele, ca şi bocancii care strâng laba piciorului.”), Monseniorul întrupează credinţa, minunea. Viziunea, luminoasă, asupra creştinismului e ferită de bănuiala subminării lăuntrice: „Noi, creştinii, prin Biserică şi sacramente, trăim în eternitate, dar prin apetitul spre progres şi experiment, ne aflăm şi în istorie. Suntem creatori de istorie în timp ce veşnicia ca un baldachin uriaş ne ţine mereu de umbră împotriva pârjolului ce-şi are originea chiar în creierul nostru.”(p.69)

Transcendentul „infantilizat” – aceast㠄progresivă cădere în concret”(Mircea Eliade) -, boala de sine nasc teorii aberante, secătuind fiinţa, alterând-o, nemaistatuând-o în făptura tainică, divină şi smerită, deopotrivă. Iisus „despovărat” de celest, revolta împotriva statutului derivat al femeii, substituirea iubirii intemeietoare de succedanee sunt rodul unei lumi monstruoase, născute parcă din Uranos. O lume cu simţurile atrofiate, alergând bezmetică, nicicând întoarsă spre sine. Nu întâmplător personajul lui Dan Stanca afirmă: „mai important decât copilul exterior este copilul interior, ceea ce îngrijim preţ de o viaţă pentru a se naşte curat şi luminos în clipa în care închidem ochii.”(pp.321-322) (Nu cumva Edgar Nour se înşală? Cel puţin parţial? - E drept, motivat. Explicaţia i-o dă Violei drept consolare a neîmplinirii materne a feminităţii ei. În condiţii normale, copilul interior nu creează nevoia cunoaşterii, a deprinderii binelui, frumosului în cel exterior?)

Propensiunea spre fantastic a fost numită întâlnirea lui Dan Stanca cu Mircea Eliade. Ambiguitatea situaţiilor din romanul Cei calzi şi cei reci se topeşte, incitant, în sordid. Pregătit să co-participe la minune – cadavrul dispare, inexplicabil, de la morgă, datele de la poliţie se şterg – Edgar Nour glisează în realul abject: celui mort i se prelevaseră organele de conivenţă cu oamenii legii. Acuzat de o crimă generatoare de remuşcări, personajul se disculpă ilariant pentru „vigilenţa” justiţiei (poate fi acuzat de crimă, dacă victima sa înviase?), imaginea sa ultimă răsfrângând, prin sublimare, (ne)înţelesurile unui univers care şi-a pierdut cosmicitatea: „Aflându-se faţă în faţă / el şi Viola – n.m./, el avea o reacţie bizară, inexplicabilă (...). Îşi acoperea chipul pentru a nu fi văzut şi astfel nimeni să nu afle dacă în spatele palmelor se ascunde un monstru desfigurat de schijele exploziilor sau un necunoscut fără prihană.”(p.4859

Se însoţeşte Edgar Nour atitudinal cu noul Papă, succesorul lui Benedict al XVI-lea, dispărut fără urmă după ce susţinuse
că-l întâlnise pe Dumnezeu şi îngrijorase clerul prin largheţe canonică?

Cunoaşterea, socotită odinioară sacr㠖 doar Cerul îşi plimba nestingherit ochii peste tot ce există -, fărâmiţată în mii de cioburi, e părăsită în lipsa privirii unificatoare: credinţa. În lipsa ei, slujitorii Domnului, pot fi percepuţi inchizitorial, pot fi trufaşi luându-se la trântă singuri cu Diavolul. Serenitatea imanentă umanului autentic e gândită şi împărtăşită de Septimiu: „Se gândea la părintele său care în închisoare înţelesese ce înseamnă esenţializarea unui om şi cum dintr-un munte de orgoliuşi de vanităţi ajunge o fărâmitură pe care o ciuguleşte porumbelul sfânt.”(p.244)

„O, de ai fi rece sau fierbinte!” exclamă Duhul, amintind platitudinea omului, şi de ce nu? -, monologismul său. Ar putea fi salvat. Cum? Într-o realitate literaturizată, într-un inefabil îmbucătăţit, în care revelaţia cripticului e doar limitată temporal? Nu întâmplător, un Iisus după chipul şi asemănarea omului e mult mai plauzibil şi, evident, mai puţin restrictiv, decât cel sacrificial. Comoditatea contemporanului trădează, fără îndoială, aşteptările. Şi totuşi „într-un perimetru al străduţelor liniştite unde teii, duzii şi castanii se substituiau mereu unii altora ca să-şi îndesească umbra”(p55) gânditorul de la Hamangia se eternizează.

Alegru şi profund, cu rare sincope de tensiune, romanul semnat Dan Stanca, Cei calzi şi cei reci, este şi dovadă că Spiritul n-a părăsit materia.

© 2007 Revista Ramuri