Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Prezentul în trei personaje

        de Luminiţa Corneanu

Cele mai frumoase creiere (Cartea
Românească, 2008) de Silviu Gherman e un roman al dereglării tuturor simţurilor: trei personaje, în acelaşi timp naratori ai propriilor poveşti, derapează consecvent, cu încăpăţânare, din realitate, fie prin uzul consecvent al drogurilor, fie prin fervoarea religioasă devenită fanatism, fie prin propria putere de autoiluzionare. Alex, Anda/ Anarcha şi Alin trăiesc în România de azi, dar în realităţi diferite. Alex este dealer şi narcoman, un rafinat al drogurilor pe care le ia ca şi cum ar mânca bomboane, în combinaţii variate, în funcţie de scopul vizat, Anda este o aiurită care delirează pe teme sexuale, după ce se vede rămasă fără marea ei iubire, iar Alin vrea să atingă perfecţiunea spiritualiceşte, intră într-un cuib sectar anarhist pentru a izbăvi lumea de adversarii credinţei. Titlul pare o trimitere la versul lui Allen Ginsberg: „I saw the best minds of my generation destroyed by madness”, anunţând tema decadenţei spirituale a unei generaţii în derivă.

Strict narativ, organizarea textului este una extrem de interesantă: trei voci spun pe rând câte o scurtă poveste, un episod din viaţa fiecărui narator-personaj. Sunt trei nuvele imbricate, conturând trei personaje cu o consistenţă remarcabilă, care interacţionează într-un moment sau altul al acţiunii, şi abia finalul le adună într-o construcţie veritabil romanescă. Cel care d㠄cadrul” poveştii este Alex, care introduce cititorul în lumea sa cu contururi variabile: „În anul de graţie 2005 unii au făcut bani, alţii au călătorit prin Martinica şi Zimbabwe, alţii au făcut copii. Eu m-am drogat. De dimineaţa până seara. Sute de ore de spart vene, mii de minute de conştiinţă alterată, milioane de secunde dilatate...” Lumea lui Alex este guvernată de droguri până în cele mai mărunte detalii: fiecare stare e chemată, stimulată printr-un coctail narcotic făcut cu ingrediente ce provin dintr-un minidepozit aflat într-o gaură din podeaua dormitorului lui Alex, botezată Paradisul. Silviu Gherman reuşeşte o stăpânire remarcabilă a discursului narativ, naraţiunea la persoana I construind din bucăţele lumea interioară a personajului, scindată între un lest de conştiinţă şi drogurile zilnice, care fac legea: „Rămân nemişcat. Parcă aţipesc. Însă deodată mă ridic şi mă duc la baie, unde totul e impecabil de curat. Corpul meu are o inteligenţă proprie, şi urmăresc încântat cum voinţa rămâne mereu cu un pas în urmă, fără să intre totuşi în conflict cu el, justificând orice aplecare, orice pas, orice răsucire. Muşchii obrazului îmi rânjesc şi iată că o periuţă ţinută precar între degetele mâinii drepte mi se plimbă peste dinţi.”

Anarcha, nici ea departe de raiul drogurilor, se masturbează cu gândul la iubitul mort recent (prima jumătate din roman asta suntem lăsaţi să credem), constată cu stupoare că a rămas însărcinată în urma unicului contact sexual normal avut cu acesta, se află într-un permanent conflict mut cu mama ei, îşi expune, în fraze patetice şi pretenţioase filosofia de viaţă: „Să fii tânăr înseamnă să te mişti. Să înţelegi cum te consumi. Să cauţi întotdeauna alte conflicte în mijlocul cărora să te arunci. E ceea ce se cheamă «move on»”, este tânăra rebelă machiată puternic cu negru şi purtând fuste mini, care face totul pentru a fi altfel decât ceilalţi (vezi şi numele pe care şi-l alege), ba chiar pentru a fi altfel decât ea însăşi. O întreagă pagină din jurnalul ei ridiculizează expresia „be yourself”, atât de des invocată printre adolescenţi sau în emisiunile TV de tot felul. Anda nu vrea să fie „Homo Yourselfus”, cum zice ea, şi îşi construieşte un personaj pentru sine, pe care-l numeşte Anarcha. Caz tipic de rebeliune gratuită adolescentină, care merge până la imaginarea unei tragedii a cărei victimă ar fi fost iubitul, Brake. Numai că fabulaţiile tinerei se vor descoperi prin înfruntarea cu un alt personaj, prietena ei, Sal, care o va pune în faţa realităţii: Brake nu a murit, aşa cum inventeză Anda, ci a plecat pur şi simplu, urcându-se în avion pentru a se întoarce în Australia. Cum el n-o mai sună după plecare, fata inventează o întreagă poveste pe care, iată, o suportă mai bine decât adevărul. Când Sal îi mărturiseşte că ea primise un mail de la Brake şi că acesta era foarte bine, Anda/ Anarcha se răzbună aruncându-i căţelul de la balcon, într-o clipă de neatenţie a stăpânei.

Alin este cel de-al treilea personaj, tocilarul cuminte şi studios, coleg de clasă în generală şi în liceu cu Alex şi Anda. Alin este preocupat de teme spirituale, este fascinat de perioada interbelică, pe care o idilizează („Aş fi vrut să trăiesc în anii ’20 sau ’30. […] Aş fi fost un scriitor care trăia într-o mansardă, fuma ţigări coloniale şi comenta cinic evoluţia scenei politice. Aş fi vorbit cu «dragul meu», cu «aş», cu «zexe», aş fi mâncat la Capşa...”), este pasionat de Horia Bernea, despre care vorbeşte în termeni exaltaţi („coloanele lui Horia Bernea, nesusţinând nimic, susţin Totul; sunt palme pe obrazul unui timp decăzut”), de Patapievici, ale cărui Scrisori către Alexandru Paleologu îl fac să plângă. Vede la TV o emisiune a lui Cristian Tabără în care se vorbeşte despre o grupare religioasă dubioasă, Antiakedia, care-şi propune „mântuirea neamului românesc în spiritul Rugului Aprins” şi într-o oră ajunge la sediul acesteia, devenind membru.

Cele trei personaje sunt trecute toate printr-un filtru critic, aşa cum sunt ele prezentate prin intermediul discursului la persoana I. Chiar construindu-şi o falsă imagine de sine, fiecare se dezvăluie în întregime tocmai prin aceasta. Slăbiciunea, tarele fiecărui personaj sunt puse în evidenţă tocmai de machiajul gros pe care şi-l pune fiecare pe figură şi care nu poate nicidecum păcăli. Ca în celebrul Requiem for a Dream al lui Hubert Selby Jr., personajelor nu li se dă nicio şansă de ieşire din fundătura în care se află: Alex poartă îndelungi conversaţii cu un cursor care-i apare când nu se aşteaptă, pe podeaua metroului sau pe jos, într-un parc, Anda avortează, ajunge chiar în aceeaşi zi în patul lui Alex, care o droghează şi-apoi o violează, Alin îşi pierde credinţa pentru că nu primeşte semnul cerut de la Divinitate (dovada existenţei), devine brusc un sceptic raţionalist („La jumătatea primei beri mi-am dat seama că eul meu e singurul lucru real şi în care pot avea încredere.”), vrea să treacă drept un tip cool care umblă în cluburile fancy, dar ia o bătaie îngrozitoare cu prima ocazie când intră în Fire.

I s-a reproşat lui Gherman că nu şi-a propus mai mult în acest roman, care nu are suflu, miză şi complexitate compoziţională (Paul Cernat). Ceea ce este de remarcat însă la Cele mai frumoase creiere, este faptul că autorul a reuşit ceea ce şi-a propus. Condeiul lui Silviu Gherman nu alunecă nicăieri pe hârtie, stăpânirea registrelor narative este fără cusur, poveştile când curg alături, când se intersectează, elementul-surpriză se află la locul potrivit pentru evitarea monotoniei evenimenţiale, personajele au adâncime şi sunt verosimile. Nimic fals, nimic forţat în acest roman altminteri dur, cu imagini necruţătoare cu cititorul (înţepăturile pline de puroi ale lui Alex ori sesiunile sale de reculegere în baie, „la pescăruşi”, după administrarea dozei, vertijul post-narcotic al Andei etc.), care în mâini mai puţin experimentate ar fi putut suna strident. Nici nu ştiu dacă, în cele din urmă, i se poate reproşa unui scriitor că nu şi-a propus mai mult decât şi-a propus. Nu minimalismul este problema, ci ceea ce scriitorul face din el. Rezultatul contează în primul rând, iar în acest caz, rezultatul este un roman care lasă o puternică impresie, un roman bine scris, viabil estetic, şi care are o miză, deşi nu o anunţă cu voce tare, ostentativ. Silviu Gherman este un scriitor de care mi-aş dori să mai aud şi în anii următori.

© 2007 Revista Ramuri