Dracula - metamorfozele

De ce Bram Stoker a ales Transilvania ºi Carpaþii ca leagãn al vampirilor ? Pentru cã era vorba de un spaþiu îndepãrtat ºi puþin cunoscut situat la marginea Europei, la frontierele marilor imperii, unde imaginarul tradiþional era încã viu la sfârºit de secol XIX ? Sau pentru cã imaginarul colectiv occidental îºi definise identitatea raportându-se la o alteritate radicalã ca alteratio?

Oricât ar pãrea de paradoxal, mitul lui Dracula se construieºte printr-o succesiune de asemenea alteraþii politice. Prima alteraþie are loc la începutul Evului Mediu. Dupã împãrþirea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Apus ºi Imperiul Roman de Rãsãrit cu capitala la Constantinopole, ultimul cunoaºte o adevãratã înflorire culturalã, ceea ce numim Europa bizantinã cãreia i-a aparþinut, o vreme, ºi lumea româneascã de la nord de Dunãre. Dupã marea schismã, însã, din 1054, creºtinismul oriental devine duºmanul absolut al catolicismului. În numele credinþei, «rãzboiul sfânt» al Cruciadei a IV-a a devastat Constantinopolul distrugând opere de culturã ºi trecând prin foc ºi sabie sute ºi mii de creºtini. «Niciodatã nu a fost o crimã mai mare împotriva umanitãþii decât Cruciada a IV», nota istoricul britanic Steven Runciman. Deºi au fost organizate de la început împotriva musulmanilor, cruciadele s-au îndreptat împotriva Imperiului Bizantin, cruciaþii vãzând în creºtinii din Orientul Europei un popor de schismatici. Pentru prima oarã de la greci ºi romani încoace, Estul Europei era reprezentat ca alteratio nu ca alteritate. În acest context istoric, pericolul otoman care ameninþa Europa Centralã i-a gãsit pe bulgari, pe sârbi ºi pe români între Occident ºi Orient, între pretenþiile de catolicizare ale Occidentului ºi expansiunea musulmanã, ceea ce explicã, în parte, rolul lor de frontierã a creºtinãtãþii, dar ºi acela de marginal din vecinãtatea monstrului otoman. La frontiere bântuie întotdeauna duhurile rele!

Numele de Vlad al III-lea Þepeº (1431- 1476), supranumit Dracula, este legat, în principal, de istoria celor douã regiuni istorice: Valahia ºi Transilvania. Vlad Þepeº s-a nãscut în Transilvania, la Sighiºoara. Tatãl sãu, Vlad al II-lea, domnitor al Valahiei, fãcea parte din ordinul Dragonului (lat. Societas Draconistarum, germ. Drachenorden, ordin militar asemãnãtor cu cel al Templierilor), societate militaro-religioasã creatã de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu scopul de a apãra interesele catolicismului ºi de a se opune expansiunii otomane. Simbolul ordinului dragonului era un balaur care-ºi înghite coada, veche reprezentare a ºarpelui ouroburos. Pe spate, pe o frunzã de argint, avea încrustratã crucea Sfântului Gheorghe. Reprezentanþii ordinului purtau un medalion cu acest simbol sau un inel. Printre simbolurile ordinului mai era o capã neagrã peste o hainã de culoare roºie, purtate doar vinerea pentru a aminti de patimile lui Iisus. Se pare cã boierii români rivali îl numeau pe Vlad al II-lea, Dracul ºi pentru cã slujea catolicismul ºi îl recunoºtea ca suzeran pe regele Ungariei, deºi nu se ºtie dacã se convertise oficial la catolicism. Vlad al III- lea, ajuns domn al Þãrii Româneºti îºi va lua oficial ºi numele de Draculya (probabil fiul Dracului sau al Dragonului), Draculea în limba românã, care ar fi dat, ulterior, Dracula.

Ajuns pe tron cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara, Vlad Þepeº îºi schimbã atitudinea faþã de Poarta Otomanã prin neplata tributului, fapt ce duce la înrãutãþirea relaþilor cu Sultanul. La aceasta se adaugã refuzul domnitorului român de a se prezenta personal la Istambul. Turcii, informaþi de planurile lui Vlad Þepeº, care-ºi cãuta aliaþi, încearcã sã-l atragã într-o capcanã la Dunare. Cei care pun însã la cale capcana, Hamza bei ºi grecul Catabolinos sunt prinºi ºi traºi în þeapã. În iarna anului 1461-1462 Vlad Þepeº porneºte o campanie sângeroasã în sudul Dunãrii soldatã cu sute de victime. Cronicile turceºti relateazã cruzimile domnitorului valah. Conºtient de faptul cã sultanul va ataca Valahia, Vlad Þepes se pregãteºte de rãzboi, cerând sprijin aliatului sãu, regele Matei Corvin, printr-o scrisoare în care îºi exprimã dorinþa de a duce lucrul început pânã la capãt, altfel « va pieri ºi þara lui ºi va fi spre paguba creºtinãtãþii întregi ». Probabil ca reprezentant al Ordinului creºtin al Dragonului îºi exprima speranþa cã Dumnezeu le va aduce biruinþa împotriva pãgânilor, duºmani ai crucii lui Cristos. Din pãcate Vlad Þepeº nu primeºte ajutorul promis de Matei Corvin. Cu toate acestea, voievodul român reuºeºte în vara anului 1462 o victorie importantã împotriva turcilor. În acelaºi an, însã, învinuit de trãdare de cãtre Matei Corvin, este prins ºi întemniþat la Buda. Pe tronul Þãrii Româneºti este adus un aliat al turcilor, fratele lui Vlad Þepeº, Radu cel Frumos. Deºi atât papa cât ºi veneþienii ºtiau cine fusese eroul creºtinãtãþii, povestirile despre cruzimea voievodului ºi ideea trãdãrii, susþinutã de Matei Corvin, au avut câºtig de cauzã. Reprezentând papalitatea ºi idealurile catolicismului, regele Ungariei trebuia sã fie, de fapt, simbolul luptei antiotomane ca suzeran al voievodului valah. Eliberat dupã aproape 13 ani de temniþã ºi convertit la catolicism, se cãsãtoreºte cu Ilona Hunyade, sora lui Matei Corvin. Este repus în 1476 pe tronul Þãrii  Româneºti de cãtre ªtefan cel Mare ºi ªtefan Bathory, voievodul Transilvaniei, dar nu mai reuºeºte sã organizeze rezistenþa antiotomanã, fiind asasinat, dupã unii istorici, dupã alþii ucis din greºealã de cãtre propriii soldaþi. În anii care au urmat, el devine, din erou la frontierele de rãsãrit ale Europei, monstru în cronicile occidentale. Cele mai nefavorabile dintre acestea sunt cele germano-maghiare. Dupã cum este îndeobºte cunoscut, instaurând o domnie autoritarã, Vlad Tepeº pedepsea cu tragerea în þeapã nu numai pe turci, ci ºi pe negustorii saºi din Sibiu ºi Braºov, care fãceau contrabandã ocolind vãmile, pe diverºi boieri români trãdãtori, hoþi, prostituate, criminali. Datoritã disputelor cu saºii la frontiera cu Transilvania, care-i susþineau ºi pe rivalii sãi la tron, aceºtia l-au prezentat ca pe un domnitor extrem de crud, un fel de întruchipare a infernului, sãvârºind orori inimaginabile. La aceasta se adaugã ºi imaginea creatã de cãtre cãlugãrii benedictini ºi capucini care, refuzând sã se supunã legilor þãrii, s-au refugiat în þinuturile germane.  Domnitorul român nu era strãin, fãrã îndoialã ºi de alte torturi ale vremii. Europa medievalã fusese strãbãtutã de monºtrii mai mari ai istoriei, de la Parisul lui Ludovic al XI-lea la Rusia lui Ivan cel Groaznic. Þeapa, simbol al unei domnii autoritare, devine însã cu timpul, în imaginarul colectiv occidental, unul din arhetipurile tuturor ororilor. La acestea se adaugã probabil, un secol mai târziu, legendele despre contesa maghiarã Elisabeta Bathory (1560-1614) care a ucis cu sadism peste 600 de fete tinere, pentru a se scãlda în sângele lor cu scopul de a întinerii, dupã ce în prealabile le supunea la chinuri oribile. Se ºtie cã imaginaþia medievalã în materie de torturã, mai cu seamã din vremea Inchiziþiei, nu avea limite (arderea pe rug, jupuirea de viu, orbirea, arderea tãlpilor, îngroparea de viu pânã la gât, ciopârþirea trupului, smulgerea unor bucãþi de carnea condamnatului în timp ce se afla pe un scaun înroºit, dar ºi folosirea unor instrumente de torturã celebre : fecioara de fier, calul de fier, cizma spaniolã, para de fier, pâlnia condamnaþilor etc.).

În ceea ce priveºte reprezentarea creºtinã a dragonului, spre deosebire de cea orientalã, aceasta trimite la o determinantã exclusiv eticã : lupta binelui împotriva rãului. Dupã unele interpretãri ea îºi are originea în interpretãrile lui Origene, care trimite prin psalmul 74 (Léviathan) la victoria binelui în persoana lui Isus Cristos asupra rãului (Apocalipsei). Cea mai importantã  alteratio cu privire la imaginea lui Vlad Þepeº este aceea cã din simbol al ordinii creºtine, prin Ordinul Dragonului de care aparþinea, ajunge el însuºi, în cronicile germane, sã fie asimilat monstrului, cu alte cuvinte dragonului împotriva cãruia luptase. Pe mãsurã ce acest ordin cade în uitare, imaginarul colectiv central-european de la începutul epocii moderne amplificã imaginea negativã a lui Dracula de la frontierele transilvane ale Imperiului habsburgic, frontiere bântuite, ele însele, de fricile colective, între care ºi frica de vampiri.

În imaginarul colectiv occidental nu întâlnim o asociere dintre numele lui Dracula ºi vampirism decât târziu în secolul al XIX-lea. Reprezentãrile despre dragoni, strigoi ºi vampiri aparþin mai cu seamã colectivitãþilor tradiþionale, resturi ale unor mituri ºi ritualuri pãgâne care se pãstreazã în era creºtinã. Imaginea exclusiv negativã a lui Vlad Þepeº nu era strãinã de reprezentarea comunã despre alteritate la sfârºitul Evului Mediu ºi începutul modernitãþii. Frica de vrãjitoare, de vampiri ºi de alþi monºtri este accentuatã prin acþiunea bisericii militante. Pentru Biserica catolicã existenþa vampirismului era o problemã politicã. Vampirismul punea sub semnul întrebãrii dogma creºtinã, potrivit cãreia nu existã suflete ale morþilor care rãtãcesc pe pãmânt. Potrivit catolicismului, existã doar Infernul, Purgatoriul ºi Paradisul. În acest sens, vânãtoarea unor fiinþe imaginare, a slujitorilor lor, ca ºi vânãtoarea de vrãjitoare, erau, potrivit aceleiaºi dogme, pe deplin justificatã. Cum noteazã Jean Delumeau în Frica în Occident, ruptura însã dintre cultura elitei ºi cultura popularã face aproape imposibilã comunicarea fecundã dintre cele douã. Rezultatul: cu toatã grandoarea ei iluministã, prima sãrãceºte prin unilateralizare. Astfel, sacralizarea raþiunii occidentale, ca ºi prometeismul ei de mai târziu, prin vânãtoarea de mituri, e pregãtit sã considere alteritatea ca alteraþie. Aceasta este de fapt reprezentarea dintotdeauna pe care o are Identitarul faþã de strãinul de la frontiere sau faþã de departele de peste mãri ºi þãri. Este cunoscutã, în acest sens, lucrarea lui Tzvetan Todorov (Cucerirea Americii. Reprezentarea Celuilalt), cu privire la genocidul asupra amerindienilor în numele credinþei creºtine. 

Mitul lui Dracula era astfel pregãtit pentru a fi asimilat alteraþiei absolute: monstrul vampir. Fenomenul vampirismului, al diabolizãrii spaþiilor îndepãrtate de la frontierele reale sau imaginare se amplificã mai cu seamã în secolele XVII ºi XVIII. Cele mai multe cazuri de vampi­rism sunt plasate în centrul ºi estul Europei, în regiunile rurale catolice, dar mai ales ortodoxe. Termenul de vampir este recunoscut oficial în 1732. Ziarele vorbesc în permanenþã de fenomene vampirice ºi fac portretul vampirilor : morþi care nu suferã alterarea, au doi dinþi ascuþiþi ºi sug sângele celor vii, care devin la rândul lor vampiri, se metamorfozeazã în diverse animale, au puteri supranaturale etc. Legendele despre vampiri bântuie lumea occidentalã. În acelaºi timp, în plinã Epocã a Luminilor, la începutul secolului al XIX-lea, într-o publicaþie germanã despre istoria Moldovei ºi Valahiei este relansatã de cãtre Johann Christian Engel teza din cronicile germane medievale despre monstrul din Carpaþi. În noile condiþii istorice, în vechiul imperiu habsburgic, Dracula redevine mit politic prin diabolizarea românilor transilvãneni, mai cu seamã dupã crearea dualismului austro-ungar în 1867.

Cronicile slave despre domnia lui Vlad Þepeº, deºi nu ocolesc metodele utilizate de domnitor pentru a pedepsi, prezintã un domn hotãrât ºi curajos. Þinta politicã a pedepselor sale era întârirea autoritãþii politice în interior ºi la frontiere. Astfel cã imaginarul colectiv al românilor reþine imaginea unui Vlad Þepeº mai curând pozitivã, numeroase legende relatând fie despre donaþiile de pãmânt pe care le-a fãcut þãranilor, fie despre « dreptatea » voievodului care-i pedepsea pe turci, pe boierii trãdãtori, pe hoþi ºi criminali. În cadrul procesului de formare a statelor naþionale ia naºtere imaginarul naþiunii. Din legendã ºi praful istoriei, Vlad Þepes redevine, în secolul al XIX-lea, erou naþional. Românii se identificã astfel nu cu personajul sângeros din cronicile germane, ci cu imaginea eroului medieval redescoperitã de miturile naþiunii moderne. Mihai Eminescu, în Scrisoarea a III-a, îl glorificã punându-l în antitezã cu prezentul epocii lui. Victor Hogo în Legeneda secolelor aminteºte ºi el, de asemenea, de vitejia, dar ºi de cruzimea voievodului român : Vlad, boyard de Tarvis, appelé Belzébuth/ Refuse de payer au sultan le tribut/ Prend l’ambassade turque et la fait périr toute/ Sur trente pals, plantés aux deux bords d’une route…

Mitul Dracula de astãzi poartã marca lui Bram Stoker. De la romanul care l-a fãcut celebru, pânã la ultimul besteller american: The historien (2005) al Elisabetei Kostova, Dracula e vampirul univesal. Bram Stoker nu este însã un simplu scriitor de romane fantastice, ci un romancier care dã viaþã literarã metamorfozelor unui mit politic a cãrui origine o regãsim, dupã cum am vãzut, cu secole în urmã, poate chiar la naºterea Europei. Mitul literar al demonului îl întâlnim în romantism ºi în  romanul gotic începând cu secolul al  XVIII-lea. Mãnãstiri, cimitire, castele ruinate sunt populate de diverºi monºtri, de cadavre, schelete, fantome etc. Cãlãtoria lui Jonnathan Harker spre castelul bântuit al contelui Dracula, la frontierele alteritãþii, are ca scop încheierea unei afaceri. Ea devine o cãlãtorie iniþiaticã «în þara morþilor vii» din momentul în care alteritatea devine alteratio.

Sfârºitul secolului al XIX-lea este marcat de mari transformãri sociale ºi tehnologice. Este un secol al mitului pozitivist al raþiunii. Le Château des Carpathes al lui  Jules Verne este un mijloc de celebrare a miracolelor ºtiinþei, un simbol al victoriei asupra tradiþiilor arhaice ºi superstiþiilor. Dincolo de scenariul literar, Bram Stoker se foloseºte de mit pentru a prezenta scopul noii cruciade : victoria progresului asupra decadenþei reprezentate de era victorianã, asimilatã aici arhaismului ºi barbariei. Monstrul este plasat la frontierele Europei unde avea deja o îndelungatã istorie. Autorul nu ºtie exact ce populaþii locuiesc de-a valma acolo : români, maghiari, secui, slovaci, þigani etc. În orice caz, acestea îi par a fi niºte figuri bizare care mai curând populeazã celãlalt tãrâm din basme sau spaþiile exotice, decât realitatea. Cum Dracula are intenþia de a ajunge în inima civilizaþiei, spre a distruge lumea, forþele binelui se unesc spre a-l fugãri pe vampir din Londra, a-l împinge ºi distruge chiar în bârlogul lui din Transilvania. Toate practicile arhaice de înlãturarea vampirului sunt puse în slujba noului mit al raþiunii ºi progresului. Din momentul în care Vampirul este identificat, are loc o urmãrire de tip poliþist la al cãrei final Dracula este anihilat prin ritualul pãgân al strãpungerii inimii cu o þepuºã pusã ºi ea în slujba crucii, eliberând astfel lumea de Lucifer.

Secolul XX aduce o adevãratã hemoragie de vampiri pe marile ºi micile ecrane. În cea mai mare parte, spaþiul monºtrilor este Transilvania. În aceeaºi perioadã, Europa este expusã la douã experimente barbare : fascismul ºi comunismul. Diabolizând alteritatea, europenii l-au scos pe diavol din ascundere.  Dacã pânã acum Dracula fusese o ficþiune occidentalã, exportatã la marginile Europei, monºtrii comunismului ºi nazismului sunt fabricaþi în craniile de laborator ale istoriei europene din prima jumãtate a secolului XX.

La cãderea Cortinei de Fier, Europa se aºtepta sã gãseascã în România însuºi infernul. Într-o anumitã mãsurã a ºi fost. Aºa se explicã, cel puþin în parte,  reprezentarea negativã pe care o au azi românii în imaginarul colectiv occidental.Cu toate acestea, dincolo de întârzierea Estului, spaþiul public european e dator sã-ºi cunoascã alteritatea noilor comunitari printr-un raport  de egalitate, cum ar spune Dominique Wolton (L’Esprit de l’Europe) nu de dominaþie, care trimite la alteratio. Pânã una-alta, mitul Dracula provoacã azi un adevãrat pelerinaj în Transilvania. Agenþiile de turism se precipitã sã ofere cãlãtorii neobiºnuite la Castelul Bran sau în Pasul Bârgãului. Simplã curiozitate ? Tentativã de a fugi de angoasã ? Dorinþã de insolit ºi de spectacular ? Poate câte ceva din fiecare. Unii turiºti occidentali creaþi de filmografia americanã se regãsesc chiar rude de sânge cu celebrul vampir. Transilvania îºi ia revanºa.