Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Câteva gânduri simple şi disparate despre valoarea cuvântului

        de Gabriel Chifu

Dacă nu socotim rostirea hieratică, ci doar vorbirea omenească, desigur, în poezie cuvântul are cea mai ridicată valoare. Energia verbală acumulată în versurile mari e incomparabilă, îţi creează vertijuri (dacă eşti cunoscător...), are o dimensiune cosmică. Pe înţelesul tuturor, aş asemăna capodoperele poetice cu piramidele, sau cu templele de pe Acropole, sau cu podurile cele mai îndrăzneţe: şi unele, şi celelalte sunt triumfuri ale minţii omeneşti, construcţii uluitoare, unele la vedere, iar celelalte abstracte, într-un plan strict intelectual şi de aceea mai dificil de perceput.

Şi tocmai fiindcă poezia reprezintă o realizare atât de însemnată, e regretabil că astăzi ea are din ce în ce mai puţini cititori. (Adică, există din ce în ce mai puţini oameni capabili să se bucure de ea...). De ce nu e citită poezia? De curând am stat de vorbă îndelung împreună cu doi apropiaţi (pentru care poezia e la fel de importantă ca şi aerul pe care-l respirăm) căutând să desluşim soluţia la această întrebare. Primul răspuns ce ne-a venit în minte (e drept, previzibil, dar, poate, cel mai nimerit...) este acesta: nu este citită fiindcă nu e înţeleasă. Şi de ce nu e înţeleasă? Probabil de vină e şcoala. Cazul clasic al călăuzei oarbe ce te conduce pe un drum pe care ea însăşi nu-l cunoaşte: profesorii sunt în postura de a te învăţa ceva care pentru ei rămâne străin, criptic. Şi ei au fost elevi, victimele aceleiaşi învăţături greşite. Eroarea s-a perpetuat din generaţie în generaţie. S-a ajuns în situaţia că lecţiile primite de la aceşti dascăli, în loc să le deschidă copiilor mintea pentru poezie, le-o închide. Unul dintre cunoscuţii mei sugera, în acea discuţie a noastră, lecţii de dezgheţare a gândirii de acest tip: în loc de ce a vrut să spună poetul în strofa întâi sau în strofa a doua etc., etc., să le propunem dezinhibarea invitându-i, de pildă, să se închipuie copaci ori făpturi într-o pădure, toamna şi să spună fiecare ce crede el că ar face, ori ar simţi, ori ar zice frunza ce îngălbeneşte şi moare, sau pasărea care stă pe creanga golaşă, sau stropul de ploaie ce cade, sau vântul ce şuieră. S-ar ajunge astfel pe drumul scurt la comparaţie şi metaforă şi copiii s-ar plasa deodată chiar în miezul poeziei...

Degradarea cuvintelor e un fenomen continuu şi care se petrece peste tot în jurul nostru. Cel mai bine se vede asta la televiziuni. Seară de seară, aceleaşi personaje anoste rostogolesc aceleaşi fraze golite de sens, care nu mai au legătură cu lumea reală, care nu oferă nici cea mai vagă idee de rezolvare a dificilelor probleme pe care viaţa obişnuită le pune. Iar populaţia îi urmăreşte bizar vrăjită de acest surogat de vorbire, îi urmăreşte cu un devotament şi o fidelitate maladive, ce seamănă cu dependenţa, îi urmăreşte fără să-şi dea seama că treptat-treptat asta o transformă profund şi deplorabil într-o subspecie...

Toată starea mea de depresie privind viitorul sumbru al literaturii ( o literatură fără cititori, o literatură sucombând în beoţianismul noilor generaţii care o dispreţuiesc...) se topeşte ca prin farmec: am avut privilegiul să cunosc câţiva oameni tineri cu adevărat cultivaţi, de o excepţională înzestrare intelectuală şi manifestând o devoţiune fantastică pentru literatură. Ei îmi dau sentimentul că lucrurile nu s-au schimbat în rău, flacăra aceasta va rămâne totdeauna aprinsă. Scriu cu gândul la ei, străduindu-mă să nu-i dezamăgesc.

© 2007 Revista Ramuri