„Cronica n-a murit si nu-i prevedem extinctia\"

DORA PAVEL: Domnule Grigurcu, se spune ca numele noastre ne seamana. Le putem asimila si pe ele codurilor noastre genetice? Iata, în ce va priveste cred ca lucrurile se confirma: legendarele, deja, duritate si directete ale opiniilor dvs. le gasesc foarte bine ilustrate de sonoritatea numelui si prenumelui pe care le purtati, în cele trei consoane dure (r), ca si prin cele trei silabe (Gri-gur-cu), pronuntate sacadat, oarecum nefluent, împotmolit. V-ati gîndit vreodata ca ar fi posibil ca dvs. sa fi asimilat, inconstient, odata cu genele ancestrale, si asprimea numelui dvs.?

GHEORGHE GRIGURCU: Sa existe oare o interactiune între numele nostru si persoana noastra? Un subiect de meditatie... Egiptenii considerau ca numele e o dimensiune esentiala a individului, iar indienii nutreau credinta ca rostirea numelui este efectiv creatoarea obiectului sau, întrucît acesta determina misterioasa manifestare individuala. Ni se pare straniu, dar cine ne-ar putea garanta ca nu functioneaza o absconsa genetica a antroponimelor? Oare nu se dovedesc vulnerabile atîtea structuri prezumtios rationale încît sa ne putem deschide, compensator, asa-zisului irational? Am si eu uneori senzatia ca unele nume de persoane prea de tot ingrate sînt incompatibile cu un destin de creator. Poate ca inclusiv un impuls esoteric îi face pe purtatorii lor a si le schimba ori a recurge la pseudonime. În legatura cu numele meu, Blaga îmi spunea ca are „dificultati interioare\" si îl asocia cu numele „dacic\" al unui librar din centrul Clujului anilor ‘50, Tragor. De buna seama ca sub imperiul unui vis al substratului autohton, deoarece adauga adesea ca se pregateste sa mai scrie o piesa de teatru despre daci, „cu mijloacele de care dispun acum\", pe care n-a mai înfaptuit-o.

D.P.: Sînteti unul dintre criticii literari cei mai consecventi cu sine, daca ar fi sa fac aceasta apreciere si numai pentru ca, în vreme ce atîtia altii au abandonat, mai mult sau mai putin abrupt, cronica literara, dvs. nu pareti a da deloc semne de rutina, de oboseala sau sastisire nici în acest segment. Nu este cronica literara un gen precumpanitor al tineretii?

Gh.G.: Multumesc pentru complimentul ca eu nu dau „semne de oboseala\" în ipostaza de cronicar, desi mai important ar fi sa nu dea semne de oboseala cronica. Si cred ca nici nu da. Abordata cu condescendenta ca o „ruda saraca\" în familia criticii, hartuita de pozitivismele cu monopoliste apetente ale unor metode, ea raspunde înca la apel precum o institutie indispensabila a contactului criticii cu literatura în mers. Si în anii ’80, si în anii 2000 s-au ivit cronicarii literari care sa „preia stafeta\" noastra, a celor ce în anii ‘60 am avut ocazia de-a inaugura o noua etapa a spetei, în contextul unei destinderi ideologice, din pacate de scurta durata, însa în urma careia nu ni s-au mai putut retrage permisivitatile acordate. Cronica n-a murit si nu-i prevedem extinctia. E adevarat ca în cîteva mari tari occidentale ea s-a vazut în larga parte înlaturata de scurte texte informative, de semnalari cu rost bibliografic, daca nu pur si simplu comercial. Îmi permit a crede ca nu e un fenomen îmbucurator, ci doar o fata a unui dezinteres al momentului în raport cu creatia „de elita\", poezia, eseul, chiar si romanul, cu exceptia celui populist, circumscrise interesului exclusiv al unor cercuri de cititori avizati. Însa chiar în acest cadru nu avem a face cu o, ca sa spunem asa, jertfa atipica? Deoarece cronica nu are alura discursului exiguu, „închis\", ci e o mediere, id est o deschidere „democratica\" spre cîmpul unei diversitati de asteptari, gusturi, opinii. În fine! Va mai preocupa eventuala conditionare a cronicii prin „tineretea\" semnatarilor sai. Mi se pare ca, indiferent de etatea cronicarilor, acestia vadesc într-adevar o dispozitie juvenila perpetua prin însasi atentia ce-o acorda cartilor care apar neîncetat, pe banda rulanta a timpului. Fiorul noutatii, ispita aventurii îi întîmpina pururi în navigatia lor pe marea actualitatii, unde nu sînt feriti de furtuni si de ambuscade. Uneori însa, în entuziasmul tineretii sale prelungite, cronicarul se închide sistematic în cercul tineretii scrisului incipient, asa cum s-a întîmplat cu Laurentiu Ulici, mentor al unei puzderii de debutanti, în volumele sale intitulate Prima verba. Ne dam seama azi ca peste 90 la suta din prea numeroasele nume consemnate acolo apartin unor autori fie de raftul trei, fie uitati cu desavîrsire. Mai putin riscanta ni se înfatiseaza selectia inversa, precum cea operata de Serban Cioculescu, care, în ultimele sale decenii de viata, ocolind cu prea putine exceptii cartile neofitilor, s-a ocupat cu cele ale vîrstnicilor.

„Cred în necesitatea unui echilibru al diverselor modalitati de critica\"

D.P.: În ce raport v-ati situat cu „critica universitara\"? Am dreptate sa stabilesc multe afinitati ale criticii pe care o profesati dvs. cu cea universitara? Ce va apropie si ce va desparte de ea?

Gh.G.: Ca sa fiu sincer, nu prea stiu ce înseamna „critica universitara\". Ar fi cumva una pedanta, supraîncarcata de referinte bibliografice, cu citate la tot pasul, chiar si mai multe la un singur pas? Am citit într-o revista un articol de trei pagini al unui notoriu istoric iesean cu peste 40 de citate! Astfel de opuri inevitabile apartin însa nu numai persoanelor care predau în învatamîntul superior, azi, în România, cu o extindere a numarului de institutii mai mare decît în Statele Unite! Sa fie totusi universitarii robiti prin fatalitate unei scriituri cîltoase, greu lizibile? Unei „obiectivitati\" dezolante? Lucrurile nu stau deloc asa. Referindu-ma la Bucuresti, nu vad o diferenta notabila între paginile semnate de universitarii Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin si de neuniversitarii Gabriel Dimisianu, Alexandru George, Mircea Iorgulescu, referindu-ma la Cluj, nu vad nici acolo o diferenta serioasa între textele semnate de universitarii Ion Pop si Ion Vartic si de neuniversitarul Petru Poanta. Sau a devenit si dl Poanta universitar fara ca eu sa prind de veste?

D.P.: Nu, Petru Poanta nu este universitar, într-adevar... Este, pe de alta parte, „critica universitara\" într-o cadere libera dinaintea criticii de întîmpinare, de pilda, care se practica azi, într-o accesibilitate tot mai vadita, tot mai în favoarea publicului larg?

Gh.G.: Prefer sa cred în necesitatea unui echilibru al diverselor modalitati de critica. N-am impresia ca, în ciuda atîtor accidente literare si extraliterare pe care le-a suferit aceasta, vreuna din spetele sale ar fi fost grav dezavantajata în favoarea altora. Dar, repet, n-as putea stabili exact identitatea „criticii universitare\".

„Creatia nu e decît o mixtura de virtute si viciu\"

D.P.: Într-un interviu pe care l-ati publicat nu de mult în „Miscarea literara\", m-a surprins o marturisire foarte importanta, grea de sens, pe care n-ati fost ajutat si provocat sa o duceti pîna la capat, dar a carei continuare ma intereseaza enorm. Spuneati: „dar mai important decît scrisul, la urma urmei, o meserie ca oricare alta, cu toate ca avînd un vector transcendent, mi se pare împlinirea mea duhovniceasca, împlinirea în iubirea deopotriva pentru oamenii apropiati si animalele din preajma, asemanatoare cu acea agape a grecilor antici. Iubire profunda, dureroasa, care m-a însotit din prima copilarie si care s-a limpezit cu timpul în asa grad, încât vad într-însa cea mai adînca realizare a umilei fiinte care sînt\". Este o marturisire cu atît mai socanta si uluitoare, cu cît ea vine din partea unui spirit iconoclast, sever si neîndurator, ca al dvs. Cînd si ce anume a produs aceasta iluminare, aceasta metamorfoza radicala în omul Grigurcu? Ce v-a facut mai iubitor, mai temator, mai vulnerabil?

Gh.G.: As fi bucuros daca as fi devenit în timp „mai iubitor\", dar nu cred ca am suferit o „metamorfoza radicala\" în acest sens. Vedeti, eu m-am simtit totdeauna o fiinta poate mai adînca, în orice caz mai adevarata decît cea angajata în scris, cu radacini anterioare acestei angajari, în cea mai îndepartata copilarie. Iesind uneori la iveala, impunîndu-se, alteori retragîndu-se aidoma unui rîu cu un curs intermitent, ea aspira la iubire ca la un bun suprem, asa cum afirmam în interviul la care va referiti, la o nesfîrsita, transfiguratoare iubire pentru cei apropiati (bunica si mama sînt figuri sfinte, într-un altar de intima uzanta la care ma închin zilnic), ca si pentru cei umili, neajutorati, aflati în suferinta, si nu în ultimul rînd pentru necuvîntatoarele sacrificate de atîtea ori de lacomia, trufia, indiferenta noastra culpabila. O varianta de agape.
M-am regasit cu un asemenea impuls sufletesc în postura unui homo religiosus, fara a fi nici pe departe multumit de mine. Acced mai curînd la un ideal, la un proiect, la o potentialitate de natura mistica decît la o transpunere în act a unei astfel de nazuinte, difuze desi permanente. Dar nimic nu ma bucura mai mult, nu-mi da în mai înalt grad simtamîntul unei coincidente cu mine însumi decît aceasta sfioasa si totodata incandescenta dorinta de contopire cu toate cele ce sînt, cu substanta lor de sorginte neîndoios divina. Un amestec coplesitor de dragoste si mila, chiar si pentru obiectele neînsemnate, neluate în seama, dispretuite. Poate ca si drumul vietii mele, defel scutit de vicisitudini, mi-a întarit trasatura spirituala, configurîndu-se chiar – cine stie? – ca o piatra de încercare a ei, cu toate ca din capul locului, din copilaria-mi paradisiaca, am trait ceea ce pot aprecia drept o stare de gratie. Din acei ani fragezi vine si azi spre mine o fierbinte, coplesitoare suflare de iubire si bunatate.

Dar scrisul? Cum ramîne cu postura literara care pentru destui confrati reprezinta tinta suprema, valoarea inegalabila a trudei lor existentiale? Aservit, la rîndu-mi, fara încetare efortului scriptic, acceptînd în cuprinsul acestuia un miez metafizic, un har, nu-l pot totusi aseza integral într-un spatiu al sacrului. Socrate, precum si alti antici declarau asistenta unui demon care le dicta propozitiile sapientiale sau oraculare. Adoptînd un sistem de referinte crestin, nu putem a nu recunoaste cu mîhnire în practica literara factorii unei demonii de asta data maligne, precum orgoliul, egoismul, dispozitia concurentiala etc. Oricît, de ochii lumii, încercam a ne lepada de asemenea cîtusi de putin onorante manifestari, ele ramîn inerente prestatiei noastre (nu întîmplator, în spatiul oriental domina creatia anonima, care avea o mare raspîndire si în Europa Evului Mediu). Asa cum o împlinim acum, creatia nu e decît, din unghiul eticii crestine, o mixtura de virtute si viciu. Nefiind în stare a parasi viata lumeasca, a ma consacra întrutotul contemplatiei si ascezei, nu pot nici sa-mi imaginez ca m-as smeri prin mijlocirea scrisului. Ramîn undeva la mijloc de drum. Razboiul nevazut, cum numea unul din Sfintii Pustiei lupta cu Raul, se duce si pe tarîmul creatiei care nu e un liman, un topos al expierii, ci un fenomen marcat de inextingibile contradictii. Graitoare e împrejurarea ca momentele de puritate, beatitudine, extaz, metaverbale în esenta lor, sînt consemnate mult mai rar, cu mai multa dificultate, beneficiaza de o pondere mai mica în discursul literar decît dispozitiile ambiguitatii, umorile intermediare, interfetele contrariilor. Prestanta esteticului, magica sa iradiatie e asigurata de cele din urma. Creatia creaturii zaboveste de obicei mai mult asupra unor probe ale oscilatiei, ale nondeciziei pe care le absolutizeaza. Drept care categoriile sale sînt organic legate de perceptia mundana. Împlinire a unei vocatii cu un alibi transcendent pe de o parte, productia literara este pe de alta, îmi reiau gîndul, un mestesug ca oricare altul, precum cel al tîmplarului, croitorului, mecanicului etc. Dualitatea sa, transcendenta si imanenta, nu ne împiedica a-l sluji constiincios, în conformitate cu cuvintele unui La Bruyere, care vedea în arta nu altceva decît „o meserie în care e necesara mai multa sanatate decît spirit, mai multa munca decît capacitate, mai multa obisnuinta decît geniu\". Sa nu uitam ca si munca, oricare munca onesta, îndeplinita cu devotament, ne da o stare de bine. Fac parte însa din rîndul celor ce, spre deosebire, vai, de magistrul tineretii mele, Blaga, îl asez pe Sfînt deasupra Artistului. Ader în aceasta privinta la fundamentala clasificare kierkegaardiana.

D.P.: Cum credeti ca vi se va manifesta aceasta iubire clamata pentru semeni de acum înainte? Unde anume o vom putea detecta?

Gh.G.: Nu cred ca va pot da un raspuns. Nestiute sînt caile Domnului.

„Dispensat de ajutorul unui Vineri...\"

D.P.: Domnule Grigurcu, într-un dialog al nostru de acum cîtiva ani, am acordat un spatiu extins marginalizarii dvs., exilului dvs. intern, claustrarii în Amarul Tîrg. Dati-mi voie sa-mi exprim acum (cu gîndul de a va provoca, desigur), o mica rezerva: eu nu cred, iata, ca, daca ati fi dorit cu adevarat, cu toata puterea fiintei, n-ati fi izbutit sa parasiti acest loc unde va simtiti „proscris\" si sa va stabiliti într-un mare oras. Nu contest (nici n-as putea) verticalitatea, moralitatea dvs. proverbiala, impecabila. Totusi, nu va suspectati, însiva, dincolo de disidenta la care ati fost fortat de împrejurari, si de una generata de o stare în care v-ati autocomplacut? Puteti cuantifica cu precizie cît anume din fronda dvs. se datoreaza „sansei\" izolarii, si cît din ea s-ar fi pierdut sau diluat daca astazi ati locui, de exemplu, în Clujul mult rîvnit? De altfel, o jumatate de marturisire ati si devoalat în acest sens, în interviul publicat în „Miscarea literara\", legat de cît v-a „ajutat\" pe dvs. robinsoniada autoasumata într-un fel: „m-am simtit ca într-un soi de salbaticie, ca un om nevoit a-si face singur uneltele si a-si înjgheba un salas în vederea supravietuirii. M-a calit oare mediul advers? Poate ca da! (...) Asa cum s-a compus, traseul meu biografic oglindeste fiinta mea apasata de contraste, melancolica, neasezata, tînjitoare...\".

Gh.G.: Iertati-ma ca încep prin a mentiona „consolarile\" ce mi le adreseaza periodic unii cunoscuti, domiciliati, bineînteles, în Capitala: „ferice de tine\", „nu ai griji\", „fara nicio îndoiala, o duci foarte bine în... Amarul Tîrg\". Încerc sa le explic (jena celui „inferior\") ca fiecare loc (locatie, ma rog, cu un termen la moda) îsi are virtutile si servitutile sale, ca e greu sa te pronunti asupra vietii cuiva cînd traiesti la distanta etc., dar întîmpin, invariabil, un rictus de incredulitate. Încît încep sa cred ca poate ma însel, ca poate ar trebui sa fiu recunoscator celor care mi-au oferit „sansa\" de-a haladui în Târgul strajuit de monumentele brâncusiene si, alternativ, în alt tîrg apropiat, al Carbunestilor, meleagul de bastina al parintelui lui Arghezi. Poate ca mi-e bine, fara sa-mi dau seama! Nu cumva, din defetism, ocolesc recunoasterea unui asemenea adevar? Eu zic ca exista un singur mijloc pentru testarea lui, si anume sa-i invit pe angoasatii locuitori ai Capitalei ce ma fericesc sa domicilieze în Amarul Târg nu trei decenii, caci as fi sadic, ci macar trei ani pentru a se lamuri. Daca verdictul lor va fi pozitiv, ma voi închina în fata lui. Altminteri... altminteri ma gîndesc ca ma aflu pe un teritoriu pe care cei doi titani, creatorul Coloanei Infinitului si autorul Cuvintelor potrivite, l-au cam secatuit. Natural ca în acest mediu în care m-au azvîrlit masurile politice ale organelor regimului totalitar am fost nevoit sa recurg la un soi de „robinsoniada\", dispensat fiind însa, spre deosebire de personajul lui Daniel Defoe, de ajutorul unui Vineri. M-am retransat pe pozitiile unui program solitar, respectat cu strictete, renuntînd la frivolitati cum ar fi discutiile cu colegii, calatoriile prelungite, vacantele si, evident, ridicola vanitate a frecventarii unor mari biblioteci. Daca
m-am „complacut\" într-o astfel de postura? Daca tineti cu tot dinadinsul, as putea raspunde ca da, reflectînd la o carte a lui Dostoievski, Amintiri din casa mortilor, nu pentru ca, Doamne fereste, m-as fi confruntat cu fioroasele asprimi siberiene, ci pentru ca, asa cum suna morala ei, pîna la urma omul se obisnuieste cu orice. Nicio povara nu i se pare prea grea, daca ea persista. Nu vreau sa fac pe eroul care si-a asumat cu fruntea sus punitiunea. Dimpotriva, am încercat nu o data sa ma rup de glia de care un întîrziat sistem medieval al „oraselor închise\" m-a legat, însa fara succes. Înainte, ca si dupa momentul ‘89. Fie ca n-am posedat abilitatile necesare, fie ca am fost pur si simplu victima ghinionului, n-am izbutit decît sa-mi fac sînge rau. Spectacolul tentativelor de evadare, caci spectacol a fost, n-a ramas fara ecou. Un comentator prosper s-a aratat „dezgustat\", iar altul mai june si-a exprimat, cu o imensa candoare, mirarea (mustratoare) ca unul ca mine a nutrit dorinta nesabuita de-a se muta la Bucuresti! Si n-am avut alta solutie decît de-a ma... dedubla. Dar nu asa cum socotea Camus ca e orice intelectual, o fiinta ce se dedubleaza spre a se autoanaliza, ci a ma despica, potrivit unui program cotidian, în doua entitati: una, cea a scribului cu ore stabile de lucru în fiecare zi si cu pauze minime, alta, a insului obosit, care iese însotit de cîinele sau pe strazile unei asezari ce, în pofida numerosilor trecatori pe care-i întîlneste, îi apare pustie.

D.P.: Tot atunci, în 2000, va si provocam la o evadare iluzorie din Amarul Tîrg (doar atît statea în puterea mea). Acum chiar credeti ca veti ramîne definitiv în Târgu-Jiu, ca veti ajunge sa împliniti „definitivul provizoratului\", cum spuneati într-un aforism?

Gh.G.: Îmi pare rau ca n-am putut fi la înaltimea gestului dvs. caritabil. Pare-se mama lui Napoleon a vorbit despre „provizoriul care dureaza\", îngaduindu-mi sa ratific cu umilitate, ajutîndu-ma de aceasta sintagma, „definitivul provizoratului\" sederii mele în Amarul Tîrg. La ce bun „evadarile iluzorii\"? Nu se învechesc si iluziile, dupa o lunga folosinta, aidoma unui vesmînt, unei perechi de ghete?

D.P.: Pare-mi-se ca în continuare n-ati calcat dincolo de granitele tarii: de ce nu cereti conducerii USR (dlui Nicolae Manolescu) sa va faciliteze o astfel de iesire? O asemenea doleanta ar fi cît se poate de legitima, iar realizarea ei deloc imposibila... Doar daca nu mai vreti asta. Iar daca nu mai vreti, de ce va plîngeti?

Gh.G.: Nu „ma plîng\" si cred ca nu „m-am plîns\" niciodata în aceasta gingasa privinta. Pur si simplu pentru unele lucruri e tîrziu în viata. Scria Chesterton: „Telul suprem al calatoriei nu este a pune piciorul pe un pamînt strain. Este de-a putea, în sfîrsit, sa pasesti în propria ta tara ca pe un meleag strain\". Si va închipuiti ca am procedat altminteri?

„Nu s-a produs o bresa între critica de ieri si cea din aceasta dimineata de secol\"

D.P.: Ringul criticii noastre literare (si nu doar al cronicii) este ocupat acum, as spune, de generatia tînara. Putini critici din generatia dvs. sau chiar din cele imediat urmatoare au mai ramas sa o profeseze, sa va secondeze. Ce specific îi gasiti acestui tip de critica tînara, ce îi reprosati si cît o creditati?

Gh.G.: E mai mult decît normal sa se petreaca, din timp în timp, o primenire de personal si în „ringul\" criticii. Cu atît mai vîrtos cu cît conotatia de box pe care o presupune vocabula utilizata de dvs. sugereaza o împrospatare a energiei, un plus de umoare combativa. N-as accepta cu toate acestea ideea vehiculata cu oarecare staruinta a „retragerii\", „disparitiei\" exegetilor mai în vîrsta, înca prezenti, în marea lor majoritate, chiar daca nu la cronica literara, în alte compartimente ale oficiului critic, subîntelegîndu-se aci eseul si istoria literara, exercitate cu acelasi instrumentar. Nu-i citim oare, în carti dar nu o data si în periodice, pe Alexandru George, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin, G. Dimisianu. Mircea Iorgulescu, Alex. Stefanescu, Dan C. Mihailescu, Ion Bogdan Lefter, Al. Cistelecan, Petru Poanta, Ion Simut, Al. Calinescu, Al. Dobrescu s.a.? Poate ca un pas înapoi în ceea ce priveste critica „de întîmpinare\", prima linie, „de foc\", a dispozitivului critic, este totusi motivabil din partea unor autori care au slujit-o multi ani, aidoma înaintarii în grad a unor militari ce se retrag în posturi de comanda si de elaborare a unor strategii. În ce ma priveste, nu mi-am schimbat pozitia. Sa fie obisnuinta, rutina un simt al datoriei, o contrapondere a marginalizarii de care am avut parte? N-as putea discerne aci mobilul cel mai important al perseverentei mele inclusiv în calitate de cronicar, desi consider ca toti acesti factori îsi aduc contributia. Senzatia de gol provine din aceea ca înca nu ne-am obisnuit cu noile nume. Ne vine greu, celor de-o anume vîrsta, a ne deprinde cu ele, ca si cum ne-am muta într-o casa noua ori ne-am schimba localitatea unde domiciliem. Ar fi inoportun sa ma pronunt acum asupra lor, într-o maniera detaliata, însa consemnez cu satisfactie persistenta lor pe liniile consacrate ale criticii, inclusiv prin cultivarea cronicii literare, care a constituit în cîteva momente panoul de tragere al unor suspiciuni ori chiar negatii. Hotarît lucru, analiza dedicata noilor creatii nu poate sucomba, indiferent de formula publicistica pe care o adopta, fiind un fel de oficiu de „stare civila\" al literaturii în evolutia sa impredictibila. Asa cum era si firesc, fantasmele greoaie ale structuralismului, semioticii, poeticii matematice, ale imperialismului psihanalitic ori marxist s-au risipit, îngaduind comentariului critic sa-si recapete suflul imanent. Exegetii afirmati în ultimii ani, îi amintesc mai întîi pe cei de la „România literara\", care-mi sînt mai familiari, Daniel Cristea Enache, Sorin Lavric, Tudorel Urian, Cosmin Ciotlos, Simona Vasilache, precum si altii, între care Paul Cernat, Carmen Musat, C. Rogozanu, Luminita Marcu, ofera criticii omagiul unei sensibilitati estetice imediate, al unui joc speculativ atragator, aflat în raza materiei literare abordate în specificul sau. În orice caz nu s-a produs o bresa între critica de ieri si cea din aceasta dimineata de secol. Dincolo de agitatiile care au pus uneori în mare primejdie instanta critica, ea îsi continua activitatea, conform normativelor intelectuale si morale imprescriptibile si cu un aer de simpatica vioiciune, avînd ghiseele permanent deschise pletorei de solicitanti.

Despre propensiunea obscenitatii

D.P.: Într-un comentariu critic la o carte, v-am simtit si pe dvs. oarecum refractar la literatura erotica de la noi, de ultima ora, chiar daca numele poetelor invocate acolo nu aveau absolut nimic de a face cu pornografia. Aveti si dvs. prejudecati cu privire la un asemenea tip de literatura, de mult libera în Occident, atîta vreme cît granita dintre literatura erotica si pornografie a fost foarte bine fixata? Am observat ca, îndeosebi, femeile scriitoare sînt amendate... Nu e vorba de o falsa întelegere a pudorii de catre vocile critice masculine, nu e aceasta o forma grava de misoginism?

Gh.G.: Nu consider ca as fi cîtusi de putin „refractar la literatura erotica\", dupa cum nu stiu sa se fi fixat „foarte bine\" granita între numita literatura si pornografie. Înca din Antichitate, Erosul s-a impus drept una din temele de capetenie ale creatiei si – sa fim seriosi – cine ar cuteza a o limita fara sa se confrunte cu riscul unei grave mutilari a acesteia? Pornografia consta în recursul la un limbaj franc dizgratios, la o golaneala, la o impudoare lexicala, egala, sa admitem la nevoie, cu un gest extrem de fronda, însa oricum aflata la periferia valorii literare, a oricarei valori. E un caz particular al expresiei, o extravaganta de prost gust. Un moment de relaxare socant, scabros pentru simtirea comuna. Dar productia pornografica înseamna si altceva: o reductie a faptului erotic la stricta fiziologie, o îngustare brutala a cazuisticii sale prin fixatia sexuala, ceea ce implica o dezolanta saracie morala. Constatam ca permisivitatea estetica a evoluat enorm, de la procesele de imoralitate intentate în veacul al XIX-lea lui Baudelaire, Flaubert si, la noi, Hasdeu, pentru scrieri, în optica noastra, cu totul benigne, pîna la ceea ce se publica în anii 2000. Dar ce se publica în anii 2000, în România? Mostre: „Pe urma am facut dragoste într-o încapere mica si foarte mizera. I-am lins tot trupul nespalat – nu se mai spalase de 24 de ore – si mai ales sexul. Foarte bun\" ( Ioana Baetica ). Sau: „ci fute-ma odata ca nu mai pot\" (Ioana Bradea). Nu ma simt „misogin\", deoarece as putea oferi citate analoage si din destule producte masculine. Sîntem de acord, sper, ca te poti îngretosa ori amuza pe seama unei asemenea scriituri. La urma urmei, poti lua prînzul într-o latrina sordida, mîncînd cu pofta gîndaci si viermi. Gusturile nu se discuta, mai cu seama într-o lume nevrozata, gata a-si tatona în orice clipa libertatea si a-si improviza originalitatea cu orice pret, cum e cea în care traim. E o disperare a stabilirii identitatii care merge pîna la scandal. O deconventionalizare abrupta, o „sinceritate\" rînceda, o ambitie nu tocmai inteligenta a „iesirii din rînd\" care obtin partea leului. Indiscutabil, ipostazele de obsesie sexuala, de exhibitionism obscen sînt, într-un anume procent, inerente oricarei societati, putîndu-si deschide uneori un drum spre prezenta textuala. Dar cum de micul lor numar, explicabil, devine legiune? Cum se întîmpla ca, în locul a doi-trei condeieri cu propensiunea obscenitatii, sa avem zeci si zeci de tineri si tinere care cultiva frenetic o moda dintre cele mai rebarbative? „Biruit-au sexul\", noteaza criticul Tudorel Urian, într-un articol din „România literara\", cu toate ca triumful dubios este mai curînd al unui discurs ce-l cufunda în imundiciile unui lexic pestilential, într-o trivialitate fara scapare.

„Recitirea preferentiala devine o modalitate a trairii launtrice\"

D.P.: V-as ruga sa dezvoltati aceasta definitie, pe care ati dat-o deja actului recitirii, chiar daca ati lansat-o în cadrele si rigorile unui aforism din Jurnalul lui Alceste: „Scrii doar în asteptarea recitirii, adica a înstrainarii de tine care e o conditie sacrificiala a creatiei\". E un alt mod de a vedea re-citirea si din alta perspectiva decît cea a lui Matei Calinescu, de pilda...

Gh.G.: În fraza pe care ati reprodus-o din Jurnalul lui Alceste ma refer la recitirea propriului meu scris. E adevarat ca e nevoie, pentru a-l aprecia, pentru a-i face retusurile ce mai totdeauna se cer, a lua distanta fata de prima sa înfatisare. A te pune în paranteza, adoptînd privirea critica a Celuilalt, care e cititorul. Dar cînd e vorba de recitirea unui text strain, are loc o miscare inversa, de familiarizare, de adîncire simpatetica într-un produs în care ai încredere. Alegi îndeobste spre recitire operele cu care stabilesti afinitati deosebite, care-ti convin ca exercitiu spiritual al regasirii. Operele pe seama carora poti „parazita\" cu inocenta. Daca la început lecturile au un inevitabil aer „democratic\" prin natura lor compozita (un copil, un adolescent citeste de-a valma, înainte de a-si forma un set de preferinte), încetul cu încetul ele se decanteaza, se restrîng. Relatiile tale cu cartile, selective, bizuite pe optiuni tot mai riguroase, capata o alura „aristocratica\". „Cine citeste prea mult, observa Jules Renard, nu retine nimic. Alegeti omul preferat. Reciteste-i scrierile, reciteste-l pentru a-l asimila, pentru a-l digera. A întelege înseamna a egala. A fi egalul lui Taine e deja o treaba frumusica\". Recitirea aceasta preferentiala devine o modalitate a trairii launtrice, mixîndu-se nu numai cu rememorarea lecturilor anterioare, ci si cu diverse momente ale vietii tale, nuantîndu-le, amplificîndu-le semnificatia. „Citind, se confesa Gaston Bachelard, visam prea mult si ne amintim prea multe. La fiecare lectura se petrec incidente ale reveriei personale, incidente ale amintirii\". Astfel cartile iubite devin receptacole ale existentei tale, episoade ale ei situate între „regasirea timpului pierdut\" si configurarea devenirii care prea adesea tinde a nu fi decît un viitor al trecutului...

D.P.: Exista si alte valori, în afara scrisului, în care ati crezut si pe care le-ati înlocuit cu altele în timp?

Gh.G.: Marturisesc înca o data: pentru mine scrisul literar reprezinta, potrivit celebrei triade a lui Kierkegaard, primul stadiu al existentei, urmat, în sens ascendent, de stadiul etic si de cel religios. Astfel îi intuiesc rostul. Astfel socotesc de cuviinta a-mi aseza stradaniile de cititor si scriitor, dupa o anume experienta de viata, pe treapta de jos a înaltarii fiintei. Ceea ce nu înseamna ca productia literara (însumînd si critica, oricît ar cîrti unii împotriva conditiei sale de literatura) nu poate reverbera si alte aspecte axiologice sub egida valorii care o califica drept un obiect artistic. Mi-ar fi astfel greu sa departajez valorile în care „am crezut\", din interiorul si cele din afara universului literar. În Shakespeare, în Tolstoi, în Dostoievski, în Proust, în Kafka nu întîlnim oare o densa retea de semnificatii etice si religioase? Si, în definitiv, în orice scriitor important nu putem detecta prezenta lor mai mult ori mai putin manifesta, fie si prin refuzul ori prin aparenta lor nesocotire? Oare aspectul anarhic al dicteului automat ori cel „blasfemic\" al absurdului nu sînt conectate si ele la tabloul marilor repere ale constiintei noastre? Orice creator se patrunde de fluxul de întrebari al umanitatii, investindu-si opera cu o proiectie a personalitatii sale ireductibile. Cu dreptate releva batrînul Sainte-Beuve ca „sentimentul artei implica un sentiment viu al lucrurilor\" si ca artistul „a primit, din nastere, cheia simbolurilor si întelegerea figurilor\", astfel încît „ceea ce li se pare altora incoerent si contradictoriu nu e, pentru el, decît un contract armonic, un acord la distanta pe lira universala\".

D.P.: „Fotbalul m-a lasat total indiferent. E un idol meschin al contemporaneitatii, propunînd un surogat de combativitate, girînd un dramatism unsuros, de maidan\". Aoleu! Daca v-ar auzi acum confratii dvs., critici la fel de ilustri, precum Ion Vlad sau Ion Vartic! Eu însami, ca o mare pasionata de fotbal, ma întreb daca nu e riscant sa blamati astfel, doar dintr-o aversiune personala (aprehensiune pentru puterea lui de seductie?), un biet sport (ca toate celelalte), pentru care pasiunea se manifesta deopotriva si din partea celor mai saraci cu duhul, dar si din partea atîtor minti luminate...

Gh.G.: Relatia mea cu fotbalul? N-am ce face! Ramîne sub semnul unui masiv, irevocabil dezinteres. Moda frenetica a timpului nostru, fotbalul nu poseda nici barbatia boxului, nici eleganta tenisului sau a scrimei, nici inteligenta sahului, nici nu ofera spectacolul atîtat al hazardului ce constituie marea seductie a înfriguratelor jocuri de noroc. La amerindieni se practica un joc cu mingea pe viata si pe moarte, în sensul cel mai direct, caci învinsii erau ucisi. Destinul era astfel implicat la modul sever. Sport lalîu, încarcat cu tot soiul de miscari aproximative, fastidioase, ce ar putea semnifica fotbalul decît o parodie a calitatilor relevate de alte sporturi?

D.P.: De ce nu va scrieti memoriile, asa cum a facut-o de curînd Nicolae Breban? Dorinta dvs. de a va marturisi are aceeasi anvergura, interviurile pe care le-ati dat însumînd deja sute de pagini, un material impresionant...

Gh.G.: Cum sa va explic? O viata izolata, redusa frecvent la reactii anodine, la stereotipii, în raport cu oameni foarte oarecari, lipsita de un epos macar vag comparabil cu al unui personaj care a trait cînd la Bucuresti, cînd la Paris, cînd la Stockholm, oscilînd între atractioase medii si întesat de contacte umane, nu ar fi lipsita de interes pentru cititori? As putea încerca eventual a o complini printr-o dibace punere în scena a dimensiunii sufletesti, dar aceasta nu e prezenta, cu cel mai bun „randament\" de care m-am învrednicit, în scrisul meu de pîna azi?