Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Canton

        de Ionel Buşe

Veronica Mazilu avea două perechi de pantofi. Una cumpărată de răposatu din târg de la Logreşti, cu ani în urmă, iar cealaltă, mai nouă, de la nunta fetii. Măria lui Fleandră avea trei, dar are bărbat, gândea ea. Degeaba, vara umblă tot desculţă. Ioana lui Scuipici avea mai multe, dar are fata în străinătate, la ăia care se regulează în c…

Se înserase. Ieşise afară să întindă rufele şi i se păru că se uită cineva la ea peste poartă.

- Armando, dă dracu televizorul ala mai încet, îşi strigă ea nepotul, un ştrengar de vreo 9-10 ani, care îşi petrecea vacanţele la ea, la Canton.

- Bunico, ce înseamnă că intrăm în MUE? întrebă Armando căţărându-se pe fereastră.

Veronica nu-i răspunse.Recunoscu imediat faţa suptă a lui Lambru Ciovică, poreclit „Iepure”. Unul care luase la rând toate muierile din sat încă înainte de a-i muri soţia. Acum rămăsese singur. Copii
n-avea. Bătea cam la şaizeci şi cinci. Purta întotdeauna costum şi cravată. Deşi fusese toată viaţa un activist, lumea i se adresa cu Dom’ profesor. Partidul îl ajutase să predea câteva ore de ce se nimerea pe la şcoală, că nimeni nu ştia ce fel de profesor este: de educaţie fizică, de geografie, de desen sau de agricultură. La Revoluţie s-a ascuns în pădure la locul numit Canton, de unde i se trage şi numele satului. Ce chefuri făcea aici partidul pe vremuri! Acum a ajuns o clădire dărăpănată unde se adăpostesc de ploaie văcarii.

- Sunt aici, Veronico, am venit cum
ţi-am promis, spuse el.

- Dom’ profesor, păcatele mele, e nepotu acasă...

Veronica Mazilu era o femeie în putere, trecută de patruzeci şi cinci. Avea doi băieţi şi o fată. Băieţii şi ginerele erau plecaţi la muncă în Spania.Bărbatul i se prăpădise în mină în Valea Jiului. Deşi dârză din fire, în faţa profesorului glasul i se înmuia brusc. Era urma vreunui fior tineresc sau poate că autoritatea vechiului comunist nu se stinsese.

- Te aştept sus la Canton. Ţi-am luat ceva de la oraş, continuă el de parcă n-ar fi auzit cuvintele femeii.

- Nu mai puteţi sta până pe săptămâna ailaltă? Vine fata să-l ia la şcoală.

- De şase luni mă duci, Veronico! Te aveam demult dacă vroiam… Îmi eşti datoare. Ce mi-ai promis, ha?

- Nu pot să-l las singur pe Armando şi să plec aşa, noaptea…

- Câteva ore nu crapă pământul. Spune-i că te duci la o vecină, la Măria lui Fleandră. Şi nu uita, nu vii degeaba… Grăbeşte-te că io m-am dus. Şi Lambru se strecură pe lângă gard, trecu uliţa şi o luă pe potecă spre pădure.

Femeia începu să bombăne: „Când venea cu ăia de la judeţ pe tarla parcă era vodă Bibescu. Călca apăsat ca un cocoş şi mirosea frumos…acum a ajuns un pârlit de pensionar care vinde rachiu la beţivii satului…” După ce se spălă şi îşi puse rochia de la Paşti o luă însă încet spre pădure făcându-şi pe ascuns semnul crucii. Plouase mult noaptea trecută şi iarba era udă. Simţi cum i se apride faţa şi un nod în gât n-o lăsa să respire. Nu erau numai pantofii lui Lambru pe care şi-i dorea. Poate chiar îl râvnea…Femeile şoptesc atâtea! Sau era din cauza fricii?! Pădurea Cantonului era renumită prin poveştile ei. Spun bătrânii că demult aici turcii îi tăiaseră pe toţi de parte bărbătească din sat şi-i atârnaseră prin copaci să-i mănânce ciorile. Într-o noapte femeile văduve şi în putere s-au dezbrăcat în pielea goală, şi-au vopsit feţele, şi-au despletit părul, au încălecat pe cai şi urlând i-au băgat în sperieţi pe osmanlâii care au luat-o la fugă strigând: Ghiaur Satan, Ghiaur Satan… Aşa au putut să-şi recapete bărbaţii şi să-i îngroape creştineşte. Dealul pe care coborâseră văduvele poartă şi acum numele de Dealul Muierilor. De atunci pădurea parcă e bântuită de duhuri. În fiecare an se întâmpla ceva: ba un om atacat de lupi, ba vreun spânzurat, ba dispărea aici vreun copil. Cel puţin aşa se vorbeşte.La Canton nu e bine să te prindă noaptea…

- Tu eşti, Veronico? se auzi o voce spartă, ca şi cum pădurea răguşise de atâta umezeală.

- Io, răspunse femeia cu glas scăzut. Lambru Ciovică aprinse o lumânare şi o pofti să se aşeze pe un petic de rogojină. Din cantonul de altădată rămăsese numai o cameră fără uşi, fără ferestre, cu acoperişul spart. Mirosea a fân cosit. Într-un colţ o pereche de pantofi noi îşi aşteptau stăpâna. Femeia se uită cu coada ochiului la ei, dar nu schiţă nici un gest. Nu erau turceşti, îi plăceau, erau pantofi scumpi aduşi de la oraş. Afară începuse să plouă. Bărbatul îi întise un pahar de tărie.

- Ia, îţi dă curaj, o îmbie el dezvelindu-şi dinţii cu o privire care trăda nerăbdarea. Te încălzeşte… Duhnea a un amestec de rachiu şi tutun, pe care femeia îl cunoştea de bună seamă. Se rezemă de perete şi începu să-l guste. E făcut de mine din prunii din Horga, puşi de noi, de comunişti, adăugă bărbatul. Ăştia de-acum nici nu sunt în stare să-i îngrijească. Parcă o să le dea americanii rachiu…Eu mi-am luat partea. Scot binişor…

- Ce-ţi trebuie dumneata, ai pensie… Mi-e ceapeul nu mi-a dat aproape nimic şi am muncit de m-am spetit, iar acum poştaşul nu-mi aduce decât o sută de mii de lei, adică şase pâini, spuse femeia cu uşor năduf, şase pâini, repetă ea apăsat…

- Lasă că ştiu eu, la global mai puneaţi deoparte porumbul şi grâul…

- Dumneata vorbeşti, că nu ne lăsai să luăm niciun pai! continuă femeia la fel de hotărâtă. Lambru Ciovică simţi că discuţia nu se îndreaptă către ce trebuie şi schimbă direcţia.

- Ai rămas tot curajoasă, Veronico…
de-asta-mi placi. Mai ia! Şi-i umplu din nou paharul care aprope se golise. Şi frumoasă... Femeia se înmuie repede. Lambru îi puse o mână pe genunchiul pe jumătate dezvelit. Nu şi-l retrase.Şi-o strecură apoi uşor pe sub rochie. Tresări. Nu-şi mai amintea când se întâmplase ultima dată. Începuse să tune şi să fulgere. Lumânarea se stinse. Se trezi dintr-o dată într-o fierbinţeală plăcută. Aproape că nu ştia ce se întâmplă. Faţa lui Lambru Ciovică era cufundată între coapsele ei. „Doamne, păcatele mele, parcă e boul la vacㅔ Dar gândul i se subţie încet, încet, până ajunse un simplu freamăt, în vreme ce trupul i se încorda tremurând uşor. Simţi apoi cum se pătrunde peste tot, parcă se descătuşa. Căuta bărbatul cu coapsele, cu sânii, cu gura... Era prima oarㅔ

Când se trezi din ameţeală, Lambru îi aranja rochia. Veselă, se grăbi să ajungă la Armando. Din cauza unui fulger de abia auzi ultimele cuvinte ale bărbatului. Părea să-i fi strigat: „Te-am avut, Veronico, te-am avut…” Zâmbi. „Eu te-am avut Lambrule, eu…” şi iuţi pasul. Deodată îşi aminti de pantofi şi vru să se întoarcă. Era prea târziu. „Poate mâine…”, gândi. Dar mâine nu mai veni. Lambru Ciovică muri de inimă chiar în noaptea aceea. Vestea i-o aduse Măria lu’ Fleandră care spunea că de dimineaţă fusese la cules de bureţi cu poala şi trecuse pe la Canton.

- L-a găsit câinele lui Fănel al Popii, suspina ea. Era aşa cu faţa în sus, pe prag la intrare…Veronica abia reuşi să spună câteva cuvinte. Trecuseră doar câteva ore…Când se dezmetici, Maria lu’ Fleandră începuse să-l jelească. Armando se urcase într-un dud şi le sâcâia aruncând cu dude.

- Armando, dă-te jos de-acolo, că de nu te dau eu cu ciumagul, strigă femeia.Tu
n-auzi că a murit un om!… Apoi se puse şi ea pe jelit. Printre crengi începuse să picure câţiva stropi calzi. Când se uită în sus Armando îşi deşerta udul spurcându-le şi strigând. „MUE, MUE!…” După câteva ameninţări fără efect cele două femei găsiră cu cale să nu-şi mai pună mintea cu împieliţatul şi se grăbiră spre Canton.

Lambru Ciovică era într-adevăr acolo, întins pe prag cu faţa în sus, parcă dormea. La cap plângeau câteva muieri din sat: Ioana lu’ Scuipici, Veta lu’Cojoc, Anastasia lu’ Codin. „Te-am avut Veronico, te-am avut…”, auzi ea ca prin vis vocea aspră a bărbatului. „Doamne, era prima oarㅔ Nu apucă să-şi ducă până la capăt gândul, când, deodată, văzu pantofii lui Lambru în picioarele Măriei lu’ Fleandră.

- La cules de bureţi cu poala, hai!? , bombăni ea.

- Ştiu că ai fost şi tu la Canton azi-noapte…te-am văzut când ai venit. Trebuie să-ţi spun… A murit în braţele mele…Şi Măria începu să bocească. A devenit dintr-o dată ţeapăn…

Se aprinse la faţă. O clipă crezu că se întoarce pământul pe dos. Se uită de mai multe ori. Erau pantofii pe care Lambru îi cumpărase pentru ea sau cel puţin asta crezuse. Dintr-o dată începu să râdă ca proasta. Femeile se opriră din jelit nedumerite. Până să se dezmeticească Veronica se şi cufundase în pădure strigând ca o bezmetică: „MUE, MUE, MUE!…”

La pomana lui Lambru Ciovică, golindu-i clondirele de rachiu, bărbaţii îl bârfeau făcându-l comunist şi venetic muieratic. Femeile, în schimb, rareori scoteau cîteo vorbă. Veronica Mazilu părea să-şi fi revenit. Nu-şi amintea mai nimic din cele întâmplate. Din când în când o întreba pe Măria lu’Fleandră dacă-i vin bine pantofii… Măria da din cap şi repeta mecanic: „Ce om era Lambru Ciovică! Ce om! Păcat că l-a înghiţit şi pe el Pădurea Cantonului!”.

© 2007 Revista Ramuri