Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Surprinzătorul Gianni Vattimo

        de Lazăr Popescu

Incitantă din mai multe puncte de vedere este o carte de dezbateri asupra viitorului religiei1. O carte în trei, s-ar putea spune: Richard Rorty, Gianni Vattimo şi doctorandul în filosofie Santiago Zabala. Despre primii doi, nume sonore ale timpului nostru, se ştie că primul, Rorty, „reprezintă post-empirismul de tentă pragmatică din Statele Unite”, iar al doilea, Vattimo, „direcţia postmodernă din Europa latină”2. Ideea de la care vor porni Rorty şi Vattimo e că, în istoria culturii Omului, putem vorbi, până în prezent, de două epoci: o epocă a Credinţei („era credinţei”) până la iluminism, una a Raţiunii („era raţiunii”), după iluminism; în prezent, crede Vattimo, dar şi Rorty, putem vorbi de o epocă a Interpretării („era interpretării”). Explicaţia ar consta în faptul că, actualmente, „gândirea e dominată de preocupări ce nu mai sunt nici doar de competenţa ştiinţei, nici doar a filosofiei, nici doar a religiei”3. Să precizăm care este stadiul la care se află gândirea contemporană în acest caz. Pentru aceşti filosofi obiectivitatea nu mai este dată de reprezentarea a ceva ce ar transcende umanul, ci este doar o chestiune de consens intersubiectiv. De consens, evident, lingvistic, pentru că gândim în şi prin limbă. Şi după stadiu să vedem care este perspectiva. Nu înainte de a preciza faptul că fuga de reprezentare a acestor gânditori ne aminteşte cumva deloc întâmplător, vom vedea, de noţiunea de violenţă mimetică din antropologia fundamentală a lui René Girard. Dar să urmărim perspectiva: „Ultimul nivel al cercetării de după sfârşitul metafizicii nu mai e contactul cu ceva care există independent de noi, ci doar Bildung-ul, formarea de sine niciodată în încheiată”4. După stadiu şi perspectivă, urmează, cumva firesc, explicitările. Cei doi gânditori identifică trei mari evenimente care au contribuit la deconstruirea metafizicii: Revoluţia franceză (solidaritate), creştinismul (caritate) şi romantismul (ironie). Diviziunea între ştiinţele naturii şi ştiinţele spiritului devine mai puţin consistentă din perspectiva istoricităţii cunoaşterii. Tradiţia filosofiei ironice, observă Rorty, datează de la Hegel, care-şi critică predecesorii pentru desuetudinea limbajelor acestora, şi continuă cu Nietzsche, Heidegger şi Derrida. Această gândire postmetafizică respinge, ca şi antropologia lui René Girard, violenţa ascunsă, optând pentru o ontologie a slăbirii, având rolul de a reduce „portanţa structurilor obiective şi violenţa dogmatismelor”5. De altfel, unul dintre titlurile cărţilor lui Gianni Vattimo, dopo la cristianitŕ (După creştinătate), ar putea anunţa, în bună linie girardiană, sfârşitul creştinismului istoric, sacrificial, şi apariţia gândirii non – sacrificiale. Zice René Girard după ce a propus o lectură non – sacrificială a textului Evangheliilor: „Creştinismul istoric acoperă textele cu un văl sacrificial. Sau, ca să schimbăm metafora, le închide în mormântul, adesea splendid, al culturii occidentale. Această lectură permite textului creştin să întemeieze, la rândul lui, ceva ce în principiu n-ar fi trebuit niciodată să întemeieze o cultură; desigur, nu una ca toate celelalte, câtă vreme conţine în sine germenii societăţii planetare care i-a urmat, dar destul de asemănătoare celorlalte ca să putem găsi în ea marile principii legale, mitice şi sacrificiale care constituie orice cultură”6. Vattimo precizează că slăbirea se numeşte secularizare; slăbirea e slăbire a fiinţei, Kénosis a lui Dumnezeu. Iar ea nu este – surpriză totală! – fenomen de abandonare a religiei ci, din contră, „realizare, fie şi paradoxală, a vocaţiei ei intime”7. De observat ar mai fi, spune acelaşi autor, faptul că metafizica raţionalistă şi absolutistă modernă a negat şi dizolvat, încetul cu încetul, tocmai Dumnezeul Bibliei8. Concluziile care urmează apar ca fiind elocvente: „«Moartea lui Dumnezeu» (o expresie care-i aparţine la origini lui Luther) indică astăzi întruparea, acea Kénosis (de la verbul Kenóo, a deşerta, a goli), prin care Pavel se referă la acea «golire de sine însuşi» săvârşită de Verbul divin care s-a coborât la condiţia umană pentru a muri pe Cruce”9.

Singurul adevăr evanghelic ar fi caritatea. Încolo, adevărul creştinismului ar cere dizolvarea conceptului de adevăr metafizic. Însă acest adevăr metafizic, luat ca învăluire, ca ascundere, nu neapărat ca ultim fundament, ne trimite la minciuna miturilor spulberată de lectura non-sacrificială a textului evanghelic. Să-l urmărim pe René Girard acum: „Satana este mimetismul în puterea sa cea mai tainică, zămislirea falselor divinităţi în sânul cărora se iveşte creştinismul.

Referirea la ciclul mimetic în termeni de Satana le îngăduie Evangheliilor să spună sau să sugereze cu privire la religiile percepute de creştinism ca false, mincinoase, iluzorii, multe lucruri care nu se pot spune în limbajul scandalurilor.

Popoarele nu-şi inventează zeii, îşi divinizează victimele. Ceea ce-i împiedică pe cercetători să descopere acest adevăr este refuzul lor de a percepe violenţa reală dindărătul textelor care o reprezintă. Refuzul realului e dogma numărul unu a timpului nostru. Este prelungirea şi perpetuarea iluziei mitice originare”10.

Textul semnat de Vattimo, intitulat chiar Epoca interpretării, vorbeşte, cumva asemănător cu textele lui René Girard, despre o acţiune în profunzime a creştinismului. Introducând în lume principiul interiorităţii, acesta (creştinismul) a dizolvat experienţa, aşa-numitei realităţi obiective în „ascultare şi interpretare de mesaje”11. Hermeneutizarea filosofiei a eliberat religia de metafizică prin identificarea morţii lui Dumnezeu anunţată, se ştie, de Nietzsche, cu moartea lui Hristos pe cruce. Ar fi de comparat această aserţiune cu ceea ce spune René Girard despre mituri, dizolvarea sacrului şi textele de persecuţie. Chiar pragmatismul antifundaţionist al lui Rorty e posibil tocmai datorită faptului că trăim într-o societate creştină. În plus, sunt necesare precizări şi nuanţări. Alte precizări şi nuanţări mai ales privitoare la Heidegger. Iată: „Ceea ce nu trebuie să uităm, totuşi, din învăţămintele heideggeriene, pe care, însă Lyotard le-a neglijat, este că sfârşitul metanaraţiunilor nu este dezvăluirea vreunei stări de lucruri „adevărate”, în care metanaraţiunile „nu mai există”, ci este un proces în care, întrucât suntem cuprinşi şi pe care nu-l privim din exterior, suntem chemaţi să-l surprindem ca pe un fir conducător ce ne serveşte pentru a-i proiecta desfăşurarea ulterioară; prin a sta înlăuntru-i, ca interpreţi, adică, şi nu ca înregistratori obiectivi de fapte”12. Or, mi se pare că, în acest caz, e lesne să echivalăm, prin raportare la Girard, metanaraţiunile cu miturile a căror enigmă a fost rezolvată prin descoperirea omorului fondator şi a victimei ispăşitoare şi fondatoare. Însă surpriza abia acum survine! Surpriza pe care ne-o face Vattimo. El observă că Nietzsche şi Heidegger vorbeau nu doar din interiorul „procesului modern de dizolvare a metanaraţiunilor, ci mai întâi de toate din interiorul tradiţiei biblice”13. Mai mult, observă el, - şi surpriza e acum totală, - disoluţia progresivă a metafizicii datorată apariţiei creştinismului, va culmina cu Kant, dar şi în nihilismul lui Nietzsche şi sfârşitul metafizicii susţinut de Heidegger. Expresia dezvoltării şi maturizării mesajului creştin e chiar hermeneutica. Ce poţi să mai spui acum? Că toate acestea amintesc parcă de peisajul evanghelic al „împlinirii vremurilor” sau că dezvoltarea şi maturizarea mesajului creştin au atins apogeul nu doar cu hermeneutica, ci şi cu antropologia fundamentală a lui René Girard: „Departe de a fi mai mult sau mai puţin echivalente, cum în mod inevitabil am fi ispitiţi să credem, pe baza similitudinilor referitoare la evenimentul în sine, dările de seamă biblice şi evanghelice se deosebesc de dările de seamă mitice pe cât de radical şi de decisiv e cu putinţă.

Dările de seamă mitice înfăţişează victimele violenţei colective drept vinovate. Ele sunt pur şi simplu false, iluzorii, mincinoase. Dările de seamă biblice şi evanghelice înfăţişează aceleaşi victime ca fiind nevinovate. Ele sunt esenţialmente exacte, fiabile, veridice”14.

Urmeaz㠖 din partea lui Vattimo – altă surpriză. O identificare cu adevărat neaşteptată. El crede, nici mai mult, nici mai puţin, c㠄nihilismul postmodern este adevărul actual al creştinismului”15. Oricum, conchide el, „creştinismul şi-a desfăşurat întregul său efect antimetafizic”16. A se vedea aici şi violenţa ascunsă, mecanismele sacrificiale ascunse, mitul ca ocultare din antropologia lui Girard. Dezvăluirea este antimetafizică.

Wittgenstein observa că filosofia eliberează de idoli. Da, zice Vattimo, dar nu orice filosofie, ci filosofia postmetafizică, postmodernă, pe care chiar Hristos a făcut-o posibilă! În plan politic, regimurile autoritare au nevoie de metafizică, cele democratice dimpotrivă. Singurul adevăr al Scripturii este caritatea. Uimitor rămâne Vattimo şi în finalul intervenţiei sale. Uimitor şi comparabil în destule privinţe cu René Girard, fapt care probează că filosofia postmodernă poate fi conjugată cu antropologia fundamentală: „Am spus mai sus că, în perspectiva pe care o propun aici, nihilismul postmodern (dizolvarea metanaraţiunilor) este adevărul creştinismului. Ceea ce înseamnă că adevărul creştinismului pare să fie disoluţia a însuşi conceptului (metafizic) de adevăr. Dar atunci, ca să ajungem rapid la o concluzie, de cemai vorbim de creştinism? Richard Rorty şi-a exprimat simpatia amicală pentru lectura pe care o dau eu Kenozelor (Kénosis: întruparea ca renunţare a lui Dumnezeu la propria-i transcendenţă suverană), fără însă a vedea în ea vreun motiv ca să se simtă mai aproape de creştinism”17.

Ce-ar mai putea fi spus? Că s-au împlinit vremurile? Sau poate cu cuvintele lui Benedetto croce, citate şi de Vattimo, c㠄nu putem să nu ne numim creştini”?

NOTE

1. Richard Rorty, Gianni Vattimo, Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie. Sub îngrijirea lui Santiago Zabala. Traducere din limba italiană de Ştefania Mincu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008.

2. M. Theunissen , Ermeneutica filosofica come appropriazione fenomenologica della tradizione” [„Hermeneutica filosofică înţeleasă ca asumare fenomenologică a tradiţiei”], în „L’essere, che pui essere compreso, e languaggio”: omagio a Hans – Georg Gadamer [„Fiinţa, care poate fi înţeleasă, e limbaj”: omagiu lui H.G. Gadamer], sub îngrijirea lui D. Di Cesare, Il Melangolo, Genova, 2001, p.68.

3. Richard Rorty, Gianni Vattimo, op.cit., p.10.

4. Ibidem, p.11.

5. Ibidem, p.12.

6. René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii. Cercetări întreprinse împreună cu Jean – Michel Onghourlian şi Guy Lefort. Ediţia a II-a, revizuită. Traducere din limba franceză de Miruna Runcan, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p.330.

7. Gianni Vattimo, Dopo la cristianitŕ, Garzanti, Milano, 2002, pp.27-28.

8. Ibidem, p.9.

9. Richard Rorty, Gianni Vattimo, Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie, pp.27 – 28.

10. René Girard, Prăbuşirea Satanei. Traducere din limba franceză de Ion Doru Brana, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, pp. 87-88.

11. Richard Rorty, Gianni Vattimo, op.cit., p.35.

12. Ibidem, p.60.

13. Ibidem, p.61.

14. René Girard, Prăbuşirea Satanei, p.15.

15. Richard Rorty, Gianni Vattimo, op.cit., p.62.

16. Ibidem, p.64.

17. Ibidem, pp.66-67.

© 2007 Revista Ramuri