Imaginaþie, viziune, profeþie

Despre poetul ºi gravorul englez William Blake, nãscut la Londra în 1757 ºi stins din viaþã tot acolo 70 de ani mai târziu, la noi se cunosc destule ºi totuºi nu prea multe lucruri, în aºa fel încât el sã fie înþeles în toatã profunzimea operei sale. Considerat genial de unii istorici, rãsãrind la orizontul literaturii europene odatã cu zorii romantismului, Blake este în acelaºi timp ºi neoclasic ºi mistic. A dus o viaþã modestã ºi curatã, crezând neîncetat în steaua lui, creând în acelaºi spirit de la un capãt la altul, inspirat de valorile morale ºi spirituale cele mai înalte. A intrat în grãdina literaturii cu volumul de poezii Poetical Sketchies, care a avut o circulaþie restrânsã, „între prieteni”. Cam în acelaºi timp el ºi-a deschis un atelier de imprimerie împreunã cu un gravor pe nume James Parker. Începuse sã picteze cu câþiva ani mai înainte ºi expusese o acuarelã chiar la Royal Academy. Din aceeaºi perioadã dateazã aºadar încercãrile de gravor ºi de poet, dar ºi începutul viziunilor lui Blake. Va rãmâne un spiritualist ºi un vizionar toatã viaþa ºi va crede cu tãrie în Hristos Dumnezeu, care, pentru el, reprezintã îndumnezeirea Omului ºi puritatea creºtinismului. De altfel, în epocã englezilor le plãcea sã se considere a fi în directã filiaþie cu izvoarele primare ale creºtinismului, pretinzând cã Iosif din Arimateea ar fi ajuns în Anglia ca un veritabil apostol ºi ar fi adus cu sine Graalul. Puterea lui William Blake de a se transpune în viziunile sale a fãcut-o chiar pe soþia sa Kate sã afirme: „Am avut prea puþin parte de tovãrãºia domnului Blake. El e mereu plecat în paradis”.

Propensiunea paradiziacã dã naºtere unui întreg ciclu de poeme, denumite Cântece ale inocenþei, care împreunã cu Cântecele experienþei vor alcãtui unul din cele mai importante volume de versuri semnate William Blake. Ceea ce trebuie imediat relevat este conþinutul artistic sincretic al cãrþii, pentru cã Blake era mai întâi gravor ºi apoi poet. El îºi ilustra poemele conform cu tematica acestora, imaginea graficã împrejmuind ºi dominând de regulã, cel puþin la prima vedere, versurile care închideau în ele însele imaginea poeticã. Este în cauzã ºi primatul artelor simultane asupra artelor succesive. Era ºi o modalitate originalã de a face artã, nu singularã însã, pentru cã, încã din secolul al XVII-lea în literatura francezã fusese inventatã caligrama, totuºi relativ departe în ce priveºte elementele de compoziþie faþã de îndrãznelile lui Guillaume Apollinaire din 1918. Oricum William Blake venea dupã o îndelungatã tradiþie, aproape integral medievalã, a cãrþii iluminate, inluminium fiind imaginea ce ornamenta  textul, cãreia francezii Evului Mediu i-au spus enluminure, acest termen fiind atestat încã din 1302. În cele din urmã Cântecele Inocenþei ºi ale Experienþei vor arãta ca o carte pictatã, fiindcã materialele folosite pentru crearea imaginilor aparþin exclusiv picturii ºi gravurii în culori. Imaginile ce decorau textele, de cele mai multe ori încadrându-le cu totul, erau mai puþin ilustrative ºi mai mult alegorice ºi simbolice. Ele beneficiau ºi de o stilizare obþinutã tot în buna tradiþie medievalã ºi clasicã, în aºa fel încât de multe ori elementele pur decorative, în cele mai multe rânduri florale ori vegetale, se pot revendica fãrã echivoc de acolo. Sursa de inspiraþie majorã, atât a lor cât ºi a cântecelor în versuri ale lui Blake, rãmâne textul biblic, atât vetero- cât ºi neo-testamentar.

Triada din titlu reprezintã cheia interpretãrii artei picturale ºi poetice a lui Blake. Imaginaþie (Imagination) însemna pentru el a vedea dincolo de lucruri, a se transpune în viaþa paradiziacã. Aceasta este un „exerciþiu spiritual de explorare vizionarã” prin care i se îngãduia pãtrunderea în viaþa de dincolo, dar, repet, în una a puritãþii, a inocenþei ºi a iubirii. La revenirea, tot prin spirit, la cele pãmânteºti, artistul reda prin simboluri plastice ºi poetice strãluminãrile sale, nimic altceva decât viziunile avute. Viziunea (Vision) reprezenta forþa divinã de a se alãtura jocului îngerilor în chiar universul lor, acolo unde îl transporta imaginaþia. Tocmai relatarea acestor viziuni celor dornici, cu mintea ºi cu inima, de izbãvire se închipuie în ceea ce numeºte
Wil­liam  Blake profeþie (Profecy). Vom spune, împreunã cu Iana Maravis, traducãtoarea ultimei ediþii a Cântecelor Inocenþei ºi ale Experienþei, autoare ºi a prefeþei, a unui comentariu ºi a tabelului cronologic, cã Blake „Îl venereazã pe Dumnezeu oriunde, prin ce îi este mai în fire: vision, profecy, imagination.” (op. cit., p. 268; v. ºi supra).

Ediþia bilingvã publicatã la Editura RAO în 2006 este somptuoasã, aºa cum îi ºede bine oricãrei cãrþi-obiect, cum se prezintã ºi Cântecele Inocenþei ºi ale Experienþei. Dacã în prima parte, dupã cum spuneam, William Blake ne poartã, asemenea unui Dante al secolului al XVIII-lea, prin Paradis, în cea de a doua, el ne plimbã prin ungherele vieþii întunecate de Istorie. Este vorba, fãrã îndoialã, de supliciile ºi de primejdiile care pândesc existenþa oamenilor dupã cãderea din paradis. Inocenþa este ºi vârsta primei copilãrii, care nu se poate uita toatã viaþa, ea este însã ºi duhul angelic care a zburat din rai odatã cu izgonirea omului primordial, de altfel singura reminiscenþã paradiziacã, ce i se dãruieºte omului în primii ani ai vieþii, tocmai pentru ca sã-ºi mai aducã aminte câte ceva despre puritatea pe veci pierdutã. Paradisul lui Blake e legat tocmai prin aceastã inocenþã de Pãmânt, aºa cum puritatea, chinuitã în Istorie, rãmâne unica legãturã cu divinul  ºi nu îngãduie uitarea totalã a originilor celeste ale umanului. Autorul Cântecelor Inocenþei ºi ale Experienþei se situeazã în fertila tradiþie englezã a lui Shakespeare ºi mai cu seamã a lui John Milton, poetul orb al secolului al  XVII-lea, care a imaginat Paradisul pierdut (Paradise Lost) ºi Paradisul regãsit (Paradise Regained).

Poeziile lui Blake sunt strãbãtute de o afectivitate eticã învecinatã, pentru criticul modern, cu un soi de sentimentalism umanitar. Gingãºia, tandreþea, curãþia ºi compasiunea îi însoþesc pretutindeni versurile. Dacã în primul ciclu inocenþa este încã salvatã, deoarece toate poemele se încheie printr-un fel de happy end, depãºirea oricãrei pãþanii ºi a oricãrei nenorociri fiind, pânã la urmã, posibilã, în al doilea durerea, nenorocul, adversitãþile nu sunt totdeauna înfrânte, deoarece ele sunt circumscrise nu într-o vârstã paradiziacã, ci în una istoricã. Antiteza puritate (atemporalã) / istoricitate este principalul vector de structurare a gândirii poetice a lui William Blake. Atmosfera idilicã din Cântecele Inocenþei este înlocuitã de una mai sumbrã, istoric-omeneascã, din Cântecele Experienþei. Nevinovãþia infantilã cãreia poetul îi dedicã versurile din prima parte este substituitã de scrutarea timpului ºi de chemarea îndreptatã cãtre sufletul cãzut din a doua parte. În Introducerea la Cântecele Inocenþei poetul exultã: „Colindam zicând din fluier / Când, purtat de armonie, / Un copil pe-un nor vãzut-am / Cum râdea spunându-mi mie: // « Zi un cântec despre Miel! » / I-am cântat cu drag nespus. / « Cântã-l iar! », s-a rugat el. ªi-am cântat aºa, de-a plâns”. În Introducerea la Cântecele Experienþei acelaºi poet avertizeazã: „Glasul Bardului, ascultã-l! / El priveºte-n timp ºi peste; / În urechea lui grãit-a, / Sfânt, Cuvântul ce pãºea / Printre pomii de poveste // Chemând Sufletul cãzut, / Lãcrimând, în searã, rouã; / În puterea Lui e polul / Înstelat ºi, chiar cãzutã, / El, lumina ar face-o nouã.”  Armonia din prima parte va fi aici restauratã, din când în când, prin primenirea luminii, cãci speranþa rãzbate în pofida durerii.

Poezia lui Wiliam Blake din Cântecele Inocenþei ºi ale Experienþei este tumultuoasã, entuziastã, pe alocuri chiar pateticã. Viaþa pãmânteascã este orânduitã în ambele ipostaze, mai ales inocentã la început, mai cu seamã frãmântatã ºi nesigurã odatã cu ieºirea din copilãrie. Ilustrativã este, în acest sens, reluarea unor teme din primul ciclu în cel de al doilea: Coºarul, Bãieþaºul pierdut / Fetiþa pierdutã, Bãieþaºul regãsit / Fetiþa regãsitã, O zi sfântã de joi, Cântecul doicii. Feeria ºi idilismul, asemãnãtoare cu aerul din unele comedii shakespeariene, sunt umbrite, în partea secundã, de o atmosferã de sumbru realism dickensian, dar îmblânzitã în acelaºi spirit de cãldura unor simþiri           prea-omeneºti. Lumea zbuciumului ºi a durerii este strãluminatã însã, în rãstimpuri, de nãdejdea recuperãrii paradisului pierdut. Religiozitatea pregnantã a autorului ne pãtrunde asemenea apoftegmei Sfântului Paul, în care ni se spune cã ne-au fost date credinþa, nãdejdea ºi dragostea, dar, în cele din urmã, va rãmâne numai dragostea. ªi Willliam Blake trãieºte ºi scrie în acest spirit. Iubirea lui, de oameni ºi de Dumnezeu, învãluie întreaga fire, pãmântul ºi cerul, durerea ºi dorinþa de mântuire. Poemele sale sunt purificatoare, senine ºi armonioase, asemenea visului sãu de pace ºi de izbãvire.

Traducerea Ianei Maravis reuºeºte în ge­neral sã þinã pasul cu ritmurile ºi cu muzicalitatea copilãroasã ori melancolicã a versului lui Blake. Oricum, publicarea unei asemenea cãrþi este meritorie, cu atât mai mult cu valoarea ei esteticã este sporitã de reproducerile de bunã calitate ale gravurilor, datoritã, dupã cum se menþioneazã, plasticianului Mircia Dumitrescu, care ne explicã în Postfaþã în ce constã Tehnica gravãrii la William Blake. În sfârºit, ºi pe acest plan „rezolvãrile de excepþie ale William Blake, maestru absolut, [îl fac unul] dintre aceia care a crezut în autonomia de exprimare a gravurii ºi i-a revoluþionat mijloacele. […] Desenator ºi poet singular însã, a vãzut cu uºurinþã posibilitatea de a-ºi tipãri poeziile ca unicate…”.