Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Jurnal reluat

        de Constantin M.Popa

Ne-am obişnuit să privim jurnalul ca modalitate de consemnare a existenţei în fragmentele ei cotidiene amprentate subiectiv şi ca instituire a spaţiului autobiografic bivalent luminând atât faţa ascunsă a epocii,cât şi figura eului care transformă timpul trăit în durată literară.

Persoană şi personaj deopotrivă, Gabriel Dimisianu respectă, în Oameni şi cărţi (Ed. Cartea Românească, 2008), codul memorialistic, atent la exigenţele adevărului, sincerităţii, dar şi la verosimilitatea „poveştii”. Evocările sale reconstituie un destin de intelectual dedicat cărţii, o viaţă desfăşurată în redacţiile unor importante reviste de cultură alături de confraţi, prieteni, vizitatori ocazionali, personalităţi ale momentului, reînvie evenimente care au marcat cea de-a doua jumătate a secolului trecut, din perspectiva moralistului interesat mai puţin de accidentele ori derapajele individuale, fie ele şi spectaculoase, privilegiind în schimb coordonatele mentalitare. „Ţelul meu a fost să ilustrez mentalităţi şi nu să-mi încondeiez contemporanii”, explică autorul căruia îi sunt străine ricanările şi spiritul revanşard. Dimpotrivă, diaristul adoptă un ton calm, echilibrat, devoalând disponibilităţi comprehensive remarcabile.

Pentru că avem în faţă un volum confesiv, îmi iau îngăduinţa de a reproduce scurtul text primit împreună cu binevoitorul şi rigurosul referat la teza mea de doctorat, ca răspuns prompt la solicitarea, în fond, a unui necunoscut pentru criticul de la „România literară”. Textul este datat „Bucureşti,25 martie 1997” : „Stimate domnule Popa, Nu ştiu dacă vă vor folosi la ceva aceste rânduri. Este prima dată când fac un referat asupra unei teze de doctorat.Nu am de altfel nici o calificare pentru aşa ceva, eu nefiind doctor. (Poate infirmier, brancardier, dar mai mult nu). Dacă totuşi, vă va folosi, cu atât mai bine. Eu vă doresc succes. Cu prietenie, G. Dimisianu”. Modestia şi altruismul,cum se vede,sunt însoţite de un duh sprinţar autoironic în descendenţă lovinesciană.

În acelaşi registru, G. Dimisianu iscodeşte oscilaţiile de comportament ale contemporanilor, sesizează, în multe cazuri, spectacolul dedublării interesate ori ţinând de fibra histrionică a insului şi nu uită nicio clipă că trăim în ţara în care „una se vorbeşte şi alta se fumează”.

„Prezenţa vechilor scriitori” (Sadoveanu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Vianu, Camil, Călinescu, Ralea), dincolo de actele de obedienţă ale unora în faţa noului regim uzurpator, înseamnă regăsirea spiritului unei lumi dispărute, a valorilor autentice şi a normalităţii, reprezintă un beneficiu pentru tinerii aflaţi la început de drum în societatea literară a anilor 50.

Dacă multe jurnale îşi refuză intenţionalitatea literară asapirând la statutul de document istoric, confesiunile lui Dimisianu se situează la frontiera cu critica şi istoria literaturii. Ceea ce comentează în legătură cu amintirile „deghizate” ale lui Crohmălniceanu este valabil şi pentru el: „la punctul de pornire se află exegeza şi amintirea la cel de ajungere”. Cu alte cuvinte,exerciţiul memorialistic este stimulat de cercetarea operei, acolo unde se produce declicul evocării concretizat în scene, fişe morale, portrete. Veritabile schiţe de istorie literară găsim în textele consacrate lui Ion Horea, Florenţa Albu, Dan Laurenţiu, Tiberiu Utan, Cezar Baltag, unde alături de analize pătrunzătoare, se spun lucruri revelatoare în legătură cu stări de criză, exasperări, acte de curaj, mărturisiri ce pun semnul egalităţii între tensiunea trăirii şi tensiunea scriiturii.

Un „personaj” controversat, până la urmă tragic, este criticul şi romancierul Paul Georgescu, căruia i se desenează un portret pregnant în datele sale umorale: „Reputat pentru maliţia, pentru sarcasmele sale, pentru plăcerea de a inventa, atât amicilor cât şi inamicilor, porecle stârnitoare de râs,ce făceau ocolul lumii literare, rău de gură, deschis cu benigne voluptăţi, în fond, zvonisticii cancaniere, colportate telefonic pentru că era sedentar de nevoie, Paul Georgescu a putut să treacă în ochii unora drept un neobosit urzitor de intrigi şi un pervertitor de suflete”. Încheierea articolului cuprinde morala zădărniciei : „Azi urma mormântului său fără cruce, de la cimitirul Străuleşti 2, aud că s-a pierdut”.

În lipsa dezvăluirilor senzaţionale, amintirile autorului sunt dominate de siluete ilustre: Arghezi, Zaharia Stancu, Tudor Vianu, Ion Caraion, G. Ivaşcu, Sorin Titel. După ce fixează momentul intersecţiei existenţiale, Dimisianu se arată interesat de înţelegerea, dincolo de aparenţe, a fiinţei cunoscute poate conjunctural, de motivarea unor comportamente manifestate prin nervozitate sau calm, tristeţe sau vitalitate debordantă, disimulări sau izbucniri riscate. Pentru cei atraşi de mica istorie a anilor dogmatici, paginile în care se relatează întâlnirile scriitorilor cu Ceauşescu, ameninţările jucate ale lui Z. Stancu, „mâniile” lui Ivaşcu, „cezarismul” lui D. Ţepeneag, oferă surse credibile pentru cunoaşterea relaţiei artei cu politicul, după cum referirile, neocolite de sentimentalism mitizant, la „falansterul literar” din „Strada Naipu 20”, radiografiază, din interior, statutul social al scriitorului în acele vremuri, dar şi acum.

Martor la evenimente notabile, G. Dimisianu nu se plasează niciodată în prim plan. Având în Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu modele productive în imediat, îşi supravegheză gesturile şi dispoziţiile de moment, un cuvânt de încurajare, o strângere discretă de braţ îi sunt suficiente pentru a-şi hrăni orgoliul şi instinctul relaţiilor convenabile. Reputaţia de persoană discretă i-a asigurat, de altfel, o poziţie de invidiat, chiar dacă notaţiile din „Jurnalul reluat” (aici „personajul” dominant este energica doamnă Geta) trădează secrete bovarisme consumate în zile blafarde.

Om al timpului nostru, avizat cunoscător al umanului în multele sale ipostaze, Dimisianu trăieşte un sentiment al urgenţei împărtăşind crezul cronicarilor de altădată: „Este păcat să rămână necunoscute episoade cu o cât de mică semnificaţie din existenţa scriitorilor contemporani, din viaţa comunităţii literare, pe care, dacă nimeni nu le consemnează,uitarea le va înghiţi definitiv”.

© 2007 Revista Ramuri